Evacuare. Decizia nr. 2043/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2043/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 6353/2/2013
Dosar nr._
(1773/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2043
Ședința publică din 11.12.2013
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. D. T.
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât M. V., de recurentul-pârât M. N., de recurenta-pârâtă P. E., de recurenta-pârâtă S. F.-M., de recurenta-pârâtă P. C. și de recurenta-pârâtă R. L., împotriva deciziei civile nr.240 A din 11.03.2013 și a încheierii din 03.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2005, în contradictoriu cu intimatul-reclamant L. E. și cu intimații-pârâți R. N., I. B. Mița, R. G. și R. L..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul-pârât M. N., recurenta-pârâtă R. L. și intimata-pârâtă I. B. Mița – toți în stare de arest; se prezintă și avocatul R. E. în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant L. E., în baza delegației de substituire eliberate de Baroul București – cabinet Avocat L. M. M., fila 105 din dosar; lipsesc recurenții-pârâți M. V., P. E., S. F.-M., C. și intimații-pârâți R. N., R. G. și R. L..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Curtea le aduce la cunoștință părților că au fost respinse cererile de acordare ajutor public judiciar.
La interpelarea instanței, recurenta pârâtă R. L. arată că nu a achitat taxele de timbru aferente cererii sale de recurs.
Recurentul M. N. intervine și arată că, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află înregistrată o cerere de strămutare a prezentei cauze, cu termen de judecată la 14 ianuarie. Solicită acordarea unui termen până la soluționarea acelei cereri, întrucât nu se poate judeca nici recursul și nici vreo excepție.
Curtea respinge cererea de acordare a unui termen până la soluționarea cererii de strămutare, nefiind întrunite cerințele legale în această privință și invocă, din oficiu, excepția netimbrării recursurilor declarate de M. V., P. E., S. F.-M., P. C. și R. L., având în vedere că aceștia nu au făcut dovada achitării taxelor de timbru aferente recursurilor declarate de aceștia împotriva deciziei pronunțate în apel.
Recurentul M. N. arată că are de formulat cereri prealabile; că trei dintre pârâți sunt în penitenciare diferite din țară, alții au decedat, iar alții locuiesc în continuare în imobilul aflat în litigiu; în aceste condiții, nu au avut posibilitatea să studieze dosarul.
Recurenta R. L. arată că susține prezentarea făcută de recurentul M. N..
Avocatul intimatului reclamant L. E. solicită admiterea excepției și anularea recursurilor ca netimbrate.
Curtea constată că recursul declarat de pârâtul M. N. este timbrat și acordă cuvântul în dezbaterea acestui recurs.
Recurentul pârât M. N. arată că nu susține recursul și își menține punctul de vedere, acela, că nu se poate judeca deoarece este pe rol cererea de strămutare. În plus, reiterează cererea, formulată în scris la dosar și în fața conducerii Curții de Apel București, de acordare a unui termen scurt pentru a studia dosarul, având în vedere că se află în stare de detenție.
Curtea constată că recursurile declarate împotriva încheierii din 03.06.2013, prin care a fost soluționată cererea de îndreptare eroare materială, nu sunt motivate în fapt și în drept, astfel încât invocă excepția nulității acestor cereri pentru nemotivare.
Recurentul pârât M. N. arată că nu are nimic de spus cu privire la nici un aspect pentru că este necesar ca dosarul să fie soluționat de o altă curte de apel din România.
Recurenta pârâtă R. L. și intimata pârâtă Ierusalin B. Mița, având cuvântul pe rând, arată că sunt de acord cu opinia recurentului M. N..
Avocatul intimatului reclamant L. E. solicită a se constata nulitatea recursului declarat de pârâtul M. N., având în vedere că motivele invocate în recurs de acesta nu se încadrează în criticile expres și limitativ prevăzute de art.304 C. proc. civ.
În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la recursurile declarate împotriva încheierii din 03.06.2013, solicită a se constata nulitatea acestora pentru nemotivare, admițându-se excepția invocată din oficiu.
Arată că solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanței în cuantum de 4.500 lei, reprezentând onorariu avocat, pe care o depune la dosar.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 7.05.2004, sub nr. 5613/2004, reclamantul L. E. a chemat în judecată pe pârâții M. N., M. V., P. C., P. E., S. F. M., R. G., R. L., R. L., R. N. și ERUSALIM B.-MIȚA, solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în ., sector 2 București, imobil aflat în proprietatea reclamantului, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 188/25.06.2003 atestat de av. M.-A. Rafailescu, nr. 326/6,02,2001 autentificat de BNP T. B. C. C., nr. 1225 și 1226/22.08.2002 autentificate de BNP C. E. și pe care pârâții l-au ocupat abuziv.
Prin sentința civilă nr. 4574/27.05.2005, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. N., invocată de instanță din oficiu și a fost admisă acțiunea, dispunându-se evacuarea pârâților din imobil.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin dispoziția 499/9.09.2002 a Primarului general al Municipiului București, modificată prin dispoziția nr. 756/23.01.2003, s-a restituit în natură numitei Magardicean E., în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, imobilul situate în ., sector 2 București, compus din teren în suprafață de 155,64 mp și construcție S+P+2E, mai puțin apartamentele nr. 3, 17 și 17 bis. În baza acestor dispoziții a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire nr. 2366/13.02.2003 de către CGMB – Administrația Fondului Imobiliar.
Prin contractual încheiat la data de 25.06.2003 la Cabinetul Individual de Avocatură M. A. Rafailescu, numita Magardicean E. a vândut reclamantului L. E. întreaga construcție dobândită prin dispozițiile menționate. Pârâții nu au invocate nevalabilitatea acestui contract ca urmare a nerespectării dreptului lor de preemțiune prevăzut de art. 18 alin. 1 din OUG 40/1999.
La data restituirii, în imobil locuiau pârâții R. G., R. L., R. L. și R. N., în baza contractului de închiriere nr._/8.09.1999, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar . pârâții P. C. și M. V., în baza contractului de închiriere nr._/19.11.1999 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar . asemenea, în imobil locuiau și pârâtele P. E. și S. Floina M., deși contractual de închiriere nr._/16.11.1999 fusese reziliat prin sentința civilă nr. 6683/13.06.2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitive și irevocabilă prin nerecurare.
S-a constatat că acești pârâți au și în prezent domiciliul în imobil și locuiesc efectiv în acesta, cu excepția lui M. V., care se află în executarea unei pedepse privative de libertate.
În același imobil locuiește și pârâta I. B. Mița, fiind tolerate de R. G., titularul unuia dintre contractele de închiriere.
Potrivit relațiilor comunicate de Secția 6 Poliție, pârâtul M. N. are, în prezent, domiciliul la o altă adresă, iar reclamantul nu a produs probe din care să rezulte că ar locui efectiv în imobilul în litigiu, astfel încât prima instanță a constatat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă.
În temeiul dispozițiilor art. 11 al. 1 I art. 2 din OUG 40/1999 rap. La art. 13 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 contractele de închiriere ale pârâților s-au prelungit până la data de 8.04.2004, întrucât între pârâți nu s-a încheiat un nou contract de închiriere.
Prima instanță a constatat că soluționarea cererii presupune stabilirea existenței sau inexistenței drepturilor locative ale pârâților după această dată.
Dispozițiile art. 14 alin. 1 din OUG 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2000 se aplică nu numai chiriașilor care au încheiat un contract de închiriere cu proprietarul locuințelor, dar și celor cărora li s-au prelungit contractele încheiate cu reprezentanții statului, anterior restituirii imobilului și consacră existența dreptului chiriașului la reînnoirea contractului. În cazul oricărui drept subiectiv civil, se distinge între existența acestuia și exercițiul său. Prin urmare, și titularul dreptului consacrat de art. 14 alin. 1 din OUG 40/1999 are libertatea de a aprecia dacă exercită sau nu facultatea recunoscută de lege.
Există deosebiri între modul în care OUG 40/1999 reglementează încheierea contractului de închiriere (art. 10) și reînnoirea acestuia (art. 14). În primul caz, legea impune proprietarului să îl provoace pe chiriaș să își exercite dreptul său la încheierea noului contract de închiriere (abia după ce este notificat de proprietar, chiriașul are obligația să comunice cererea de încheiere a noului contract – art. 10 alin. 1, 2).
În cel de-al doilea caz proprietarul nu mai este obligat să ceară chiriașului să își exercite dreptul, ci numai să îi comunice (cu respectarea unor condiții), refuzul de a reînnoi contractual.
Prin urmare, în condițiile prevăzute de art. 14 din OUG 40/1999, chiriașul trebuie de această data să preia inițiativa și să își exercite dreptul la reînnoirea contractului. Simplul fapt al continuării locuirii în imobil fără a plăti vreo sumă de bani cu titlul de chirie, nu poate fi considerat o modalitate de exercitare a dreptului la reînnoirea contractului.
Cum în cauză pârâții nu au întreprins niciun demers prin care să își exprime voința de a reînnoi contractual de închiriere, ei au pierdut drepturile locative, împrejurare ce face inutilă verificarea respectării dispozițiilor legale cu prilejul emiterii ofertei de vânzare.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 14 alin. 5 din OUG 40/1999 rap. La art. 25 din Legea nr. 114/1996, instanța a dispus evacuarea pârâților.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, la data de 9.06.2005, pârâții P. E., S. F. M., P. C., R. G., R. L., R. L., R. N. și ERUSALIM B..
De asemenea, pârâtul M. V. a formulat apel la data de 04.07.2005, iar pârâtul M. N. la data de 19.08.2005.
Cererile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului București la data de 25.08.2005 sub nr. 4279/2005 (_/3/2005).
În motivare, primii apelanți au criticat soluția primei instanțe susținând că nu ocupă abuziv imobilul deoarece contractele de închiriere nu au fost prelungite din culpa proprietarului.
Arată apelanții ca nu au fost niciodată înștiințați despre restituirea imobilului către fosta proprietară și cu toate că la dosar există două confirmări de primire ale adresei de la primărie, în fapt aceste confirmări nu au ajuns niciodată la apelanți, semnătura de pe acestea neaparținând niciuneia dintre părți. Mai mult, R. N. despre care se pretinde că ar fi primit aceste confirmări se afla în acea perioadă în executarea unei pedepse privative de libertate.
Apelanții consideră că nu s-au respectat prevederile art. 8 alin. 3 din OUG 40/1999 care statuează că persoana juridică care a deținut locuința va comunica chiriașului faptul că începând cu acea data poate să încheie un alt contract de închiriere.
În situația în care apelanților nu li s-a comunicat noul proprietar aceștia nu aveau cum să solicite încheierea unui alt contract de închiriere.
Mai mult, nu au fost respectate dispozițiile art. 10 din ordonanță deoarece apelanții nu au fost niciodată notificați de noul proprietar pentru încheierea altor contracte de închiriere, iar obligația apelanților opera în 30 de zile de la primirea unei asemenea notificări.
În această situație, art. 11 sancționează nerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 în sensul prelungirii de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui alt contract, neplata chiriei neputând fi invocată de proprietar ca motiv pentru evacuarea chiriașilor.
Raportat la alin. 2 singurul motiv de a se solicita evacuarea ar fi fost refuzul sau lipsa răspunsului apelanților în termen de 60 de zile de la notificare, dar atât timp cât această notificare nu s-a făcut, apelanții nu aveau la ce răspunde.
În final, apelanții invocă motive de oportunitate legate de situația dificilă socială în care aceștia se află.
La termenul de judecată din data de 29.05.2006, a fost admisă excepția tardivității formulării apelului de către apelantul-pârât M. N. (căruia i-a fost comunicată sentința la data de 4.07.2005, la P. Rahova) și a fost respinsă excepția tardivității în privința apelului formulat de M. V..
Împotriva încheierii de la data de 29.05.2006, apelanții M. N. și M. V. au formulat recurs, înregistrându-se pe rolul Curții de Apel București – Secția a III – a civilă sub nr._ .
La termenul din 11.02.2008, au fost respinse cererile de recuzare și de asistență juridică formulate de M. N.. Recursul formulat de apelant împotriva acestei încheieri a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 5969/16.10.2008 a ÎCCJ – Secția civilă și de proprietate intelectuală. Contestația în anulare formulate împotriva acestei decizii a fost anulată ca netimbrată prin decizia civilă nr. 5971/11.11.2010 a ÎCCJ – Secția Cvilă și de proprietate intelectuală.
Prin decizia civilă nr. 1521/3.11.2008 a C. – Secția a III – a s-a luat act de renunțarea pârâtului M. N. la judecarea recursului formulat împotriva încheierii din. 29.05.2006.
Prin decizia civilă nr. 237/5.02.2009 a C. – Secția a III a fost anulată ca netimbrată contestația în anulare formulate de M. V. împotriva deciziei nr. 1521/3.11.2008 pronunțată de C. – Secția a III – a.
Prin decizia civilă nr. 5164/14.06.2011 a ÎCCJ au fost respinse ca inadmisibile recursurile formulate împotriva deciziei 1521/2008 a C..
Prin decizia civilă nr. 1509 pronunțată de ÎCCJ la data de 19.02.2007, a fost respins recursul formulat de M. N. împotriva încheierii din 9.10.2006 a Curții de Apel București – Secția a III – a Civilă, prin care se respinsese solicitarea de sesizare a Curții constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 2, art. 3, art. 9 alin. 1 și 2, art. 28 alin. 1 și 2, art. 57 alin. 4 și art. 68 alin 1 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
Atât M. N., cât și M. V. au renunțat la judecarea apelurilor declarate (fila 52, 59, 99, 102)
La data de 12.12.2011, intimatul-reclamant a solicitat sancționarea apelanților pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale (fila 175).
Prin încheierea pronunțată la 13.12.2012 pronunțată de C. în dosarul nr._, s-a luat act de renunțarea la judecarea recursului împotriva unei încheieri interlocutorii din 29.10.2012, iar prin decizia 2030/15.11.2012 a C. a fost respins ca inadmisibil un alt recurs formulat de apelanți împotriva încheierii interlocutorii din 3.09.2012.
Prin decizia civilă nr. 240/11.03.2013, Tribunalul București Secția a III a Civilă a luat act de renunțarea apelantului M. V. la judecarea cererii de apel, a fost respins ca tardiv formulat apelul declarat de M. N. și ca nefondate apelul celorlalți apelanți pârâți. Au fost obligați apelanții pârâți la plata către intimatul - reclamant a sumei de 5800 lei, cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că, în raport de soluția pronunțată prin încheierea de la data de 29.05.2006 cât privește excepția tardivității apelului declarat de pârâtul M. N., se impune respingerea acestui apel ca tardiv.
În ceea ce privește criticile formulate prin apelul declarat de ceilalți apelanți-pârâți, tribunalul a constatat că soluția primei instanțe este temeinică și legală.
Astfel, prin adoptarea O.U.G. nr.40/1999, legiuitorul a dorit să protejeze interesele chiriașilor pentru o perioada de 5 ani, calculată de la . acestui act normativ, iar în lipsa unor prevederi legale exprese, efectele acestui act normativ nu pot fi extinse peste aceasta dată, respectiv 8.04.2004 (dată la care a expirat termenul de 5 ani prevăzut de O.U.G. nr.40/1999).
În privința imobilelor restituite proprietarilor, sunt incidente dispozițiile art. 13 si 15 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative sau prin hotărâre judecătoreasca, sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse in O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinația de locuințe, modificata și completata prin Legea nr. 241/2001. Astfel, dacă s-a restituit în natura un imobil afectat de un contract de închiriere, proprietarul va solicita încheierea unui nou contract de închiriere cu parcurgerea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999, însă termenul închirierii nu poate depăși, din punctul de vedere al tribunalului, data de 08.04.2004. Procedura pe care noul proprietar trebuie sa o urmeze în vederea încheierii noului contract de închiriere, este reglementata și descrisă în dispozițiile art. 10 si 11 din O.U.G. nr. 40/1999.
Intenția legiuitorului nu a fost ca aceste restrângeri aduse dreptului de proprietate sa devină perpetue, întrucât O.U.G. nr. 40/1999 are un caracter temporar, iar aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999 a încetat odată cu expirarea termenului de 5 ani, așadar în anul 2004. Dispozițiile O.U.G. nr.40/1999 au urmărit protejarea chiriașilor prin impunerea unor sarcini în baza unor patrimonii private cu o minimă implicare a statului.
Astfel, proprietarii s-au văzut în imposibilitatea obiectivă de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate, fiind obligați să accepte perspectiva ocupării perpetue de către chiriași a imobilului.
Facilitatea acordată foștilor chiriași de a prelungi sau a încheia contracte de închiriere în schimbul unei chirii prevăzute de lege, constituie o ingerința în dreptul de proprietate al proprietarului care pe lângă faptul ca nu poate dispune și folosi bunul imobil așa cum dorește, este obligat să încaseze o chirie derizorie în raport cu chiriile care se practică pe piața libera, pentru imobile de aceeași valoare si poziție, însă ai căror proprietari nu sunt ținuți să respecte dispozițiile OUG nr. 40/1999. Prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO a fost garantat dreptul de proprietate o garanție similară regăsindu-se si in dispozițiile constituționale.
In consecință, acțiunea în evacuare se impune a fi admisă întrucât aceasta este supusă analizei prin prisma dispozițiilor de drept comun din materia locațiunii, tocmai pentru considerentele anterioare, după data de 08.04.2004. Așadar, deoarece după data de 08.04.2004, locațiunea în cauza este supusa reglementărilor de drept comun, se impune evacuarea pârâților, aceștia continuând să ocupe imobilul, fără a mai avea vreun titlu locativ, lipsind intimatul-reclamant de atributul conferit de dreptul său de proprietate asupra obiectului locațiunii, acela de "usus``. Desigur că, după data de 08.04.2004, locațiunea este supusa voinței părților, astfel încât numai acordul de voință dintre părți, exprimat printr-un contract, poate justifica prezența apelanților în imobilul intimatului.
Prin urmare, criticile formulate de apelanți și întemeiate pe dispozițiile OUG 40/1999 nu își mai găsesc aplicarea după data menționată anterior.
În ceea ce privește solicitarea de amendare formulată de intimatul-reclamant, tribunalul a aplicat lui M. N. amendă în condițiile art. 108 ind. 1 alin. 1 lit. a C.Proc.Civ., pentru numeroasele cereri vădit nefondate formulate de acesta în cauză și care au condus la tergiversarea soluționării cauzei.
Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București în apel au declarat recurs pârâții M. N., M. V., P. E., S. F. M., P. C. și R. L..
Recurenții pârâți M. V., P. E., S. F. M., P. C. și R. L. nu au arătat motivele de fapt și de drept pe care și-au întemeiat calea de atac.
Recurentul M. N., susținând că decizia pronunțată în apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, a invocat prin cererea de recurs încălcarea unor drepturi fundamentale, prevăzute de Constituție, cum este cel la viață intimă și familială, nesocotit prin hotărârea instanțelor de fond de evacuare din locuință, precum și dreptul la apărare prin angajarea de către reclamant a unui avocat „renumit în procese civile”, în timp ce recurenții pârâți nu au dispus de mijloacele financiare necesare angajării unui apărător. Mai mult, se susține de către recurent că nu s-a contestat restituirea imobilului către moștenitoarea fostului proprietar deposedat de stat, ci doar transmiterea imobilului către reclamant printr-o tranzacție cu un preț fals și în condițiile în care pârâții locuiau în imobil. Nu s-a luat în considerare cererea sa de administrare a probelor pe baza cărora să se stabilească existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului.
Sub un al doilea aspect, recurentul solicită casarea deciziei pronunțate de tribunal, întrucât s-a constatat greșit că apelul său a fost declarat tardiv, fiind ușor de verificat data formulării acestuia, câtă vreme se afla în detenție și toată corespondența sa poartă data înregistrării.
Recurenții au declarat, de asemenea, recurs împotriva încheierii pronunțate în ședința din Camera de Consiliu la data de 03.06.2013, de Tribunalul București Secția a III a Civilă, prin care a fost îndreptată eroarea materială din cuprinsul deciziei civile nr. 240/11.03.2013 privitoare la instanța care a pronunțat sentința apelată, Judecătoria Sectorului 2 București.
În ședința publică de la 11.12.2013, Curtea a invocat din oficiu excepția netimbrării cât privește recursurile declarate de recurenții pârâți M. V., P. E., S. F. M., P. C. și R. L. împotriva deciziei civile nr. 240/11.03.2013 și excepția nulității pentru nemotivare cât privește recursurile declarate de toți recurenții împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul București la data de 03.06.2013.
Examinând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
În ce privește recursurile declarate împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul București la data de 03.06.2013, prin care a fost îndreptată eroarea materială din decizia civilă nr. 240/11.03.2013, Curtea constată că niciunul dintre recurenți nu a indicat motivele de drept și de fapt pe care și-au întemeiat calea de atac, neinvocând nicio critică pentru care solicită modificarea încheierii.
În aceste condiții, reținând că neindicarea în concret a vreunei critici față de hotărârea recurată, care ar fi de natură să atragă modificarea ori casarea acesteia, nu poate permite efectuarea controlului judiciar, în raport și de dispozițiile art. 306 alin. 1 C.pr.civ., în conformitate cu care recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2 (motive de ordine publică), Curtea urmează ca, făcând aplicarea acestor prevederi, să constate nule recursurile declarate împotriva încheierii de la data de 03.06.2013.
Cât privește recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 240/11.03.2013 prin care a fost soluționat apelul, Curtea constată că recurenții M. V., P. E., S. F. M., P. C. și R. L. nu au făcut dovada achitării taxei de timbru aferente cererilor de recurs și, totodată, că au fost respinse cererile de ajutor public judiciar formulate de aceștia în vederea scutirii de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar aferente recursului.
Astfel, în conformitate cu art. 20 alin.1 și 2 din Legea 146/1997 modificată și republicată în Monitorul Oficial nr.112/6.02.2004, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii (...), instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, excepția netimbrării cererii fiind o excepție procesuală de procedură care începe prin a avea un efect dilatoriu și care tinde spre un efect peremptoriu.
În conformitate cu art.20 alin.3 din Legea 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
În raport de cele arătate, Curtea în temeiul dispozițiilor legale evocate și a art.312 alin.1 Cod pr. civ., va anula recursurile declarate de recurenții M. V., P. E., S. F. M., P. C. și R. L. ca netimbrate.
Cât privește recursul declarat de recurentul pârât M. N., Curtea constată că susținerile acestuia potrivit cu care apelul împotriva sentinței pronunțate de judecătorie a fost declarat de acesta în termen sunt întemeiate.
Curtea constată, pe baza înscrisurilor de la dosar, că în mod greșit s-a constatat că apelul acestuia împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a fost declarat cu depășirea termenului legal, sub acest aspect hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu încălcarea legii.
Astfel, la fila 191 din dosarul nr. 5613/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 București este atașată dovada de comunicare a sentinței civile nr. 4574/27.0._, din cuprinsul căreia rezultă că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost comunicată reclamantului M. N. la P. Rahova la data de 04.07.2005, pe același înscris existând mențiunea privind declararea, la aceeași dată, a căii de atac a apelului, mențiune în formă tipizată (ștampilă) și semnătura reclamantului. Mai mult, cât privește cererea de apel de la fila 6 din dosarul nr. 4279/2005 al Tribunalului București, pe care s-a menționat data de 19.08.2005 și rezoluția privind înaintarea către instanța superioară, Curtea constată pe de o parte că data menționată în cuprinsul cererii este aceeași cu cea la care s-a comunicat sentința apelată, 04.07.2005, iar pe de altă parte din conținutul referatului întocmit de arhiva judecătoriei rezultă că dat de 19.08.2005 este de fapt cea la care cererea de apel a fost găsită de funcționarul arhivar „împreună cu dovada de comunicare în pachetul cu comunicări”.
Ca atare, în raport de cele expuse, Curtea constată că apelul reclamantului a fost declarat în termen legal, astfel că în mod greșit s-a admis de către tribunal excepția tardivității declarării acestuia, ca urmare a aplicării eronate a prevederilor art. 284 C.pr.civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., care include toate situațiile de încălcare a normelor procedurale în afara celor expres prevăzute de motivele de recurs reglementate de punctele 1-4 ale art. 304 C.pr.civ.
În consecință, ținând seama de considerentele de mai sus, Curtea va admite recursul declarat de recurentul M. N., considerând că este fondat și, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și 5 C.pr.civ., va casa în parte decizia recurată, numai în ceea ce privește recursul declarat de recurentul M. N. și va trimite cauza instanței de apel spre rejudecarea apelului declarat de acest recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrate recursurile declarate de recurenții-pârâți M. V., P. E., S. F.-M., P. C. și R. L. împotriva deciziei civile nr.240 A/11.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant L. E. și cu intimații-pârâți R. N., I. B. Mița, R. G. și R. L..
Constată nule recursurile declarate de R. L., P. C., P. E., S. F.-M., M. V. și M. N. împotriva încheierii pronunțate la data de 03.06.2013 de Tribunalul București.
Admite recursul declarat de M. N. împotriva deciziei civile nr.240 A/11.03.2013, casează în parte decizia și trimite cauza tribunalului pentru rejudecarea apelului declarat de M. N..
Menține restul dispozițiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./06.01.2014
TB-S.3 – A.P.; M.P.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 1897/2013. Curtea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1198/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
