Pretenţii. Decizia nr. 1823/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1823/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 20825/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1823 R
Ședința publică de la 29.10.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant I. E., împotriva sentinței civile nr. 1123/28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că recurentul reclamant I. E. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Parchetului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat. În mod corect s-a constatat caracterul politic doar pentru arestarea urmată de condamnarea din anul 1951, iar pentru celelalte măsuri nu s-au făcut dovezi ca având caracter politic. Cu privire la daunele morale, acestea s-au respins având în vedere dispozițiile deciziei Curții Constituționale, iar sub aspectul daunelor materiale s-au pretins bunuri mobile, care sunt exceptate de la prevederile Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 07.06.2012, la nr. de dosar_ reclamantul I. E. a chemat in judecata Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit in urma condamnării de către statul comunist a tatălui sau, I. L., la 5 ani închisoare corecționala, conform hotărârii judecătorești nr. 372/17 aprilie 1954 pronunțata de către Tribunalul M. Teritorial București pentru acte preparatorii de trecere frauduloasa a frontierei, infracțiune prevăzuta si pedepsită de art.267 alin. 5 Cod Penal din 1936, republicat in 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare si obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii de chemare in judecata reclamantul arata ca este fiul lui I. L., decedat la data de 23.05.1968 in Israel, asa cum rezulta din certificatul de deces înregistrat cu litera A, pagina 3 din data de 07.06.1968, de către Ministerul de Interne Holon si Ordinul Testamentar/dosar de succesiune no2083/68, emis de Tribunalul Districtual Tel Aviv Yaffo.
Asa cum rezulta din fisa matricola penala emisa de către Administratia Naționala a Penitenciarelor I. L. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecționala conform hotărârii judecătorești nr. 372/17 aprilie 1954 pronunțata de către Tribunalul M. Teritorial București, pentru acte preparatorii de trecere frauduloasa a frontierei, infracțiune prevăzuta si pedepsita de art. 267 alin. 5 Cod Penal din 1936, republicat in 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare, casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare prin decizia nr. 403/25 februarie 1955 pronunțata de către tribunalul M. pentru Unitățile M.A.I.
In raport cu dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea prin sentința penala nr. 372/17 aprilie 1954 pronunțata de către Tribunalul M. Teritorial București, pentru acte preparatorii de trecere frauduloasa a frontierei, infracțiune prevăzuta si pedepsita de art. 267 alin. 5 Cod Penal din 1936, republicat in 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare, casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare prin decizia nr. 403/25 februarie 1955 pronunțata de către tribunalul M. pentru Unitățile M.A.I, constituie de drept condamnare cu caracter politic ce da naștere dreptului de a solicita despăgubiri in temeiul art. 5 din aceeași lege.
Reclamantul arata ca tatăl sau a fost membru al Organizației Sioniste, facand parte din conducerea acesteia. Pe acest considerent, după instaurarea regimului comunist in România, tatăl sau si familia sa, au fost supuși unei investigații si urmăriri atente de către organele de securitate.
Arata reclamantul ca, in repetate rânduri, in plina noapte, in casa poposeau organele securității si efectuau percheziții, in urma cărora ridicau diverse obiecte, si ii luau si pe tatal acestuia cu ei. Uneori ii dădeau drumul peste câteva zile, alteori ii țineau mai mult, pana . luna mai 1951, când tatal sau a fost ridicat de pe .>
Arata reclamantul ca a rămas doar cu mama, care era casnica si, pentru ca tatăl era singurul intretinator al familiei, au ramas fara nici un fel de mijloace de trai.
Sustine reclamantul ca tatăl sau a fost inchis pana in iulie 1955.
Cu ocazia judecării procesului si, mai apoi, la închisoarea Jilava, unde era întemnițat, tatăl meu l-a intrebat cati ani are si numai foarte tarziu a inteles ca tatal sau numara anii de inchisoare si de lipsa din familie in functie de varsta sa.
Procesul a durat ani de zile si asa cum rezulta si din fisa matricola penala dar si din extrasul deciziei 403/25 februarie 1955, I. L. a fost cercetat in mai multe dosare pentru comiterea de diverse acte de pregătire in vederea trecerii frauduloase a frontierei ,dar si pentru crima de uneltire contra orânduirii sociale, infracțiune prevăzuta de art. 209 pct. III cod penal din 1936, fiind inchis la data de 3 mai 1951 si liberat la data de 27.07.1955.
După ieșirea din inchisoare, tatăl sau nu a mai reușit sa-si găsească un loc de munca, astfel ca întreaga familie a indurat toate lipsurile.
Pe acest considerent si pentru ca in România începuse prigoana evreilor, multora dintre ei, fiindu-le înscenate procese de natura economica, in urma cărora erau condamnați chiar la moarte, au emigrat in Israel.
Prin condamnarea suferita pe nedrept, tatălui sau i s-au încălcat toate drepturile si libertățile fundamentale, in detenție fiind supus unor suferințe fizice si psihice greu de imaginat, i-a fost știrbită onoarea, demnitatea, reputația, repercusiunile continuând si după ieșirea din penitenciar, pentru ca era mereu supravegheat si, deși era un bun profesionist, nu a mai reușit sa-si găsească un loc de munca pentru a-si întreține familia.
Condamnarea s-a răsfrânt in mod negativ si asupra sa, sustine reclamantul, pentru ca nu poate sa uita frica pe care o simțea când in casa se făceau percheziții, nu poate uita foamea, frigul, faptul ca prietenii din vecini nu mai vroiau sa se joace cu el, faptul ca in cartier si la scoală era batjocorit ca are un tata pușcăriaș si suferința pe care o vedea pe chipul mamei.
Pentru toate aceste considerente si facand aplicarea art. 1 alin. 2, art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 solicita admiterea cererii si obligarea paratului la plata a sumei de 500.000 Euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit in urma condamnarii tatălui sau la 5 ani de inchisoare,de către statul comunist.
La data de 4.03.2013 reclamantul a completat si precizat cererea de chemare in judecata in sensul ca solicita să se constate caracterul politic al faptelor reținute în sarcina tatălui sau ca fiind săvârșite în legătură cu activitatea sionistă desfășurată de către acesta; solicita obligarea paratului la acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bănești a bunurilor confiscate ca urmare a cercetării și condamnării politice.
Invoca prevederile art. 1 alin.3 si 4, art. 4 si art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
In fapt, arata reclamantul, I. L. a fost inchis in perioada 02.05._55 si trimis in judecata pentru săvârșirea mai multor următoarelor. Astfel, prin sentința penala nr. 372/06.04.1954 a Tribunalului M. Teritorial București a fost trimis in judecata pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 alin, penultim C.P si pentru infracțiunea prevăzuta de art. 1, 2, 5, 14 din Legea 2 284/1947, fiind condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru acte preparatorii de trecere frauduloasa a frontierei prevăzuta si pedepsita de art. 267 al. 5 C.P. (socotita de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009) si achitat pentru infracțiunea prevăzuta de art. 1, 2, 5, 14 din Legea 284/47 (deținere de valuta străina, fara autorizația Băncii Naționale).
Ulterior, prin sentința penala nr. 913/16.05.1955 a fost trimis in judecata pentru delictul de agitație publica prevăzut si pedepsit de art. 327 alin. 3 C.P.(fapta considerata de drept condamnare cu caracter politic), fiind însă achitat.
Reclamantul a arătat că anterior anului 1951, pentru activitatea desfășurata in organizația sionista Klal si vicepresedinte-membru al comitetului de conducere al fondului sionist Keren Kaiemet Haiesod (activitățile sioniste fiind considerate îndreptate impotriva liniei partidului si guvernului roman in legătura cu problema naționala) I. L. a fost arestat din anul 1948 pana in mai 1949 pentru "evaziune fiscala si transfer de valută (neexistand insa o hotărâre de condamnare) și obligat la plata sumei de 360 milioane lei cu titlu de impozite și amenzi aplicate fondurilor sioniste.
Pentru acest motiv în octombrie 1949 a fost confiscată toată mobila si alte bunuri din apartamentul in care locuiau din București, .. 24.
Toate aceste date apar . privind activitatea sionista desfășurata de către tatăl sau.
Din inscrisul numit nota, pe langa datele de mai sus, se menționează si ca tatăl sau alături de un alt sionist, au fost obligați la plata sumei de 500.000 dolari sumă ce a fost achitată de către organizațiile fondurilor sioniste cu asentimentul guvernului israelian.
Aceste masuri abuzive au avut un caracter politic, motiv pentru care solicita sa se constate caracterul politic al condamnării, iar în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b să se dispuna obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 dolari.
În ceea ce privește măsura sechestrării mobilei și a altor bunuri care în fapt a fost o confiscare apreciaza valoarea acestora a fi în sumă de 30.000 euro și constă în obiecte de mobilier ce au fost sechestrate inca luna octombrie 1949, si care se aflau in apartamentul situat in .. 24, compus din patru camere, si nu trei cum se menționează in procesul-verbal de percheziție, bucătărie, baie, hol, vestiar, debara.
In apartamentul asa cum fusese mobilat a fost instalata o familie care ocupa aproape tot spațiul si care avea si rolul de a -i supraveghea, si unde ocupau o jumătate de camera, separata de restul locuinței printr-o perdea, mobilată cu un pat, o masa si un șifonier, restul mobilei fiind folosita de cei nou veniți.
In apartament, exista o camera-dormitor, mobilată cu mobila de dormitor, de cea mai buna calitate (pat, șifonier, noptiere, masuta, fotolii, canapea, o oglinda mare).
Tatăl sau avea o situație financiara foarte buna, fiind acționar la o societate petroliera, naționalizata in anul 1948, astfel ca mobila era de foarte buna calitate.
In camera de zi, existau 4 fotolii, 2 canapele, 3 masute, un bufet mare, un bufet mic, 2 covoare mari si multe alte obiecte de mobilier micuțe.
In camera sa avea un pat, un dulap pentru haine, un birou, o biblioteca, si un mic colt de zi cu o canapea si doua fotolii mici.
In camera cu destinația de birou se găsea o biblioteca distribuita pe doi pereți, cu foarte multe carti, un birou mare, o masa mare si mai multe scaune si fotolii.
In toate camerele existau tablouri si obiecte decorative, de valoare, achiziționate de-a lungul timpului, alături de o colecție impresionanta de carti.
Bucătăria era mobilată si utilată.
Toate obiectele de mobilier impreuna cu celeltate bunuri, au fost sechestrate inca din luna octombrie 1949, si imediat, au fost ,in fapt, confiscate si date unei familii care s-a mutat in apartamentul in care locuiam.
Reclamantul apreciaza contravaloarea acestor bunuri la 30.000 euro.
In anul 1951, in baza unui ordin de percheziție si a unui proces-verbal de confiscare au confiscat pașapoartele si adresele de emigrare in Israel, mai multe documente ale organizației sioniste pe care o conducea, precum si valuta străina, pentru care s-a intocmit un proces-verbal de confiscare a urmatoarelor sume de bani: 22,78 franci elvețieni, 1 lira si 10 șilingi englezești, 435 coroane cehe, 15 șilingi austrieci, 11,40 forinți ungurești, 2,70 habrovi cehoslovaci, 100 pfeningi germani, 20 fileri ungurești, 1 mibros palestinian pentru care reclamantul solicita despăgubiri în sumă de 2000 euro.
Prin sentința civilă nr. 1123 din 28.05.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea modificată și a constatat caracterul politic al măsurii arestării lui I. L. în perioada 3 mai 1951 - 27 iulie 1955.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantul I. E. este fiul lui I. L. ce a decedat la data de 23.05.1968 in Israel, lasand ca mostenitori pe reclamant in calitate de fiu si pe sotia supravietuitoare astfel cum rezulta din certificatul de deces înregistrat cu litera A, pagina 3 din data de 07.06.1968, de către Ministerul de Interne Holon si Ordinul Testamentar/dosar de succesiune no 2083/68, emis de Tribunalul Districtual Tel Aviv Yaffo.
Astfel cum rezulta din inscrisurile depuse la dosarul cauzei si aflate in arhiva CNSAS tatal reclamantului s-a aflat in atentia securitatii statului comunist inca din anul 1950 fiind urmarit si fiindu-i efectuate perchezitii domiciliare in urma carora au fost ridicate sume de bani in monede straine si acte personale si ale organizatiei din care facea parte.
La data de 3.05.1951 a fost arestat si i s-a intocmit dosar penal pentru savarsirea de acte preparatorii la trecerea frauduloasa a frontierei prevazuta de art.267 alin 5 din Codul penal .
Prin sentinta penala nr.372/17.04.1954 pronuntata de Tribunalul M. Teritorial Bucuresti acesta a fost condamnat la 5 ani inchisoare corectionala ,sentinta fiind desfiintata si cauza trimisa spre rejudecare prin decizia penala nr.403 /25.02.1955 pronuntata de Tribunalul M. pentru unitatile MAI .
Din inscrisurile depuse la dosarul cauzei rezulta ca in rejudecarea acestei cauze s-a pronuntata sentinta penala nr.913/16.05.1955 pronuntata de Tribunalul M. Teritorial Bucuresti definitiva prin respingerea recursului formulat de Procuratura in ceea ce il priveste pe tatal reclamantului prin decizia penala nr.1837/12.10.1955 pronuntata de Tribunalul M. pentru unitatile MAI .
Prin aceasta sentinta tatal reclamantului a fost achitat pentru delictul de agitatie publica prevazut de art. 327 alin 3 Cod penal.
Faptul ca aceasta este sentinta pronuntata in rejudecarea primei cauze rezulta din cererea depusa de tatal reclamantului privind punerea sa in libertate ,precum si adresele intocmite de Tribunal catre Penitenciar si cele intocmite de penitenciar din care rezulta ca acesta a fost incarcerat la data de 3.05.1951 si eliberat la 27 iulie 1955.
Prin urmare, tatal reclamantului, desi nu a fost condamnat penal in mod definitiv, ci achitat, a fost arestat pe o perioada de mai mult de 4 ani, arestarea sa incadrandu-se in prevederile art. 3 alin 2 din Legea nr.221/2009 care prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Prin urmare, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii arestării lui I. L. în perioada 3 mai 1951 - 27 iulie 1955.
In ceea ce priveste arestarea lui I. L. in perioada 1948-1949, in cuprinsul notei intocmita de securitate rezulta ca acesta ar fi fost arestat si condamnat la o pedeapsa de 4 luni inchisoare fiind eliberat in mai 1948. Tribunalul constata ca in nici cuprinsul acestei note, dar nici in celelelate inscrisuri depuse la dosar nu se mentioneaza infractiunea pentru care a fost condamnat pentru a se putea identifica daca se incadreaza in dispozitiile Legii nr.221/2009, respectiv daca are caracter politic.
In ceea ce priveste daunele morale tribunalul a constatat ca prin Decizia Curtii Constitutionale nr. prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale referitoare excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a stabilit că aceste prevederi sunt neconstituționale, astfel că acesta nu mai pot fi invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, deciziile Curții Constituționale fiind obligatorii.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata daunelor morale este nefondată.
Cu privire la daunele materiale tribunalul a constatat ca acestea vizeaza despagubiri pentru confiscarea unuor bunuri mobile si a unor sume de bani care nu se incadreaza in prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Textul de lege prevede ca orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din formularea prevederii legale mentionate rezulta ca despagubirile ce pot fi acordate se refera numai la bunurile imobile care au fost confiscate prin hotararea de condamanare sau masura administrativa cu caracter politic dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
In acest sens s-a pronuntat Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 6/15.04.2013 in recursul in interesul legii .
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I. E..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că din inscrisurile depuse rezulta ca tatal său a fost persecutat politic intrucat a fost un membru marcant al activitatii sioniste din Romania, iar arestarea sa a fost consecinta acestei apartenente politice.
La dosarul cauzei reclamantul a depus inscrisuri in copie din arhiva fondului informativ privind activitatea sionista, intocmita de Consiliul Securitatii Statului, din cuprinsul cărora reiese ca I. L. a fost urmarit de organele securitatii, cunoscaindu-i-se indeapropae activitatea pe care acesta o desfasura in calitate de membru marcant al miscarii sioniste, ocupand funcții de conducere al fondului sionist Keren Kaiemet Haiesod. De altfel, arestarea lui I. L. de catre organele Militiei, a avut loc spre sfarsitul anului 1948, dupa ce, din anul 1947 fusese ales presedinte al acestui fond, motivul arestarii find transferul de valuta si evaziune fiscala. Se mai retine ca I. L. ar fi finantat Scoala Agricola Cultura, presupusa a fi un centra de pregatire al tinerilor siomsti ce urmaui să plece in Palestina, si totodata, un centru al fostilor membri ai organizatiei sioniste de dreapta Bethar, organizatie pe care acesta ar fi finantat-o. De asemenea tot ca motiv al arestarii, este si acela, ca a condus toate actiunile de strangere de fonduri sioniste si de ajutorare a organizatiilor sioniste din tara iar cu ajutorul acestor fonduri a transferat in strainatate si in special in Palestina sume mari de bani. Pentru aceasta activitate la sfarsitul anului 1948 a fost arestat de organele Militiei impreuna cu alti membri marcanti, inchisi la Vacaresti, fiind eliberat in mai 1949. In aceasta nota informativa se face referire la faptul ca in urma procesului avut, a fost condamnat la 4 luni inchisoare pe care deja o executase precum si la plata sumei de 500.000 dolari, suma ce a fost platita de organizatiile fondurilor sioniste cu asentimentul guvernului israelian iar in luna octombrie 1949 i s-a sechestrat toata mobila pe care o detinea in locuinta din Bucuresti, . nr. 24, fara a-i mai fi vreodata restituita. Arestarea lui I. L. s-a facut in contextul istoric al dizolvarii partidelor politice, dupa castigarea monopolului puterii de catre comunisti. Prin adoptarea Legii 289/15 august 1947 privind desfiintarea si interzicerea organizatiilor de tip fascist, pro fascist, terorist, politice, militare, paramilitare, s-a creat cadrul in temeiul caruia au fost arestati si condamnati mai toti liderii politici. In mod neconstitutional, nelegal, samavolnic si savarsind un abuz de drept fara precedent, conducerea comunista a calificat toate formatiunile politice ca fiind de tip fascist. Urmare acestui fapt, noua oranduire a luat masuri imediate prin supravegherea de catre securitate a tututor celor ce desfasurau activitate politica, inclusiv a tatalui reclamantului, I. L.. Aceasta lege a fost abrogata prin Legea 158/14 mai 2004 intrucat prevederile contraveneau Constitutiei, noii ordini de drept.
Ulterior, in decembrie 1948 in urma unei rezolutii data de catre Comitetul Central al P.M.R. toate formatiunile si miscarile politice existente in Romania trebuiau sa se autodizolve, ori reclamantul considera ca arestarea tatalui acestuia tocmai la sfarsitul anului 1948, n-a avut nici o legatura cu aceasta rezolutie. De altfel, aceasta arestare de 4 luni a fost doar inceputul sirului de arestari ce au avut loc ulterior. Insasi din hotararile judecatoresti pe care reclamantul le-a depus la dosarul cauzei, rezulta ca tatal acestuia a fost arestat alaturi de alti sionisti, a caror acuzatie primordiala a fost aceea ca, au continuat să desfasoare activitate politica si ca dizolvarea in realitate a fost doar formala, miscarea sionista continuand sa fiinteze prin grupuri de fosti membri, prin intruniri si sedinte, manifestand ostilitate si impotrivire fata de politica partidului comunist, discutandu-se chiar si infiintarea unui for extern prin care sa ajute liderii taranisti. Asa cum a aratat reclamantul si cum se mentioneaza si in inscrisurile depuse de tatăl acestuia, facea parte din conducerea miscarii sioniste, asa ca imediat dupa dizolvare, s-a trecut imediat la arestarea conducatorilor acesteia, chiar in decembrie 1948, de catre organele de militie. Ancheta bineinteles ca s-a desfasurat in modul tipic, i-au puse in sarcina fapte anterioare autodizolvarii si apoi, dizolvarii miscarii sioniste, chiar daca acestea nu nu contraveneau nici unei legi. Nu s-a tinut seama de legalitatea acestor fapte, recurgandu-se la tot felul de acuze (transfer de valuta, neplata unor impozite si amenzi aplicate fondurilor sioniste) incadrate ca fiind fapte penale. Batailor si torturilor la care a fost supus I. L. in timpul anchetei din beciurile securitatii, pe perioada arestarii i s-a adaugat si infometarea, lipsirea de asistenta medicala, lipsa celor mai elementare conditii de igiena, interzicerea de a lua legatura cu familia, astfel ca atunci cand a venit acasa era un cadavru umblator. Dupa ce a ispasit aproape 5 ani in arest, ca la sfarsitul procesului sa fie achitat, I. L. nu a mai reusit sa-si mai gaseasca de lucru, chiar daca avea o pregatire profesionala solida in domeniul economic, toate institutiile refuzandu-i angajarea pe motiv ca un evreu fost arestat politic. Prin refuzul angajarii si lipsa mijloacelor de trai, l-au condamnat in continuare sa traiasca in mizerie atat el cat si familia.
In ceea ce priveste respingerea capatului de cerere privind acordarea daunelor morale ca urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1360/2010 precum si Decizia nr. 12/2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care disizitiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional in Monitorul Oficial, recurentul a arătat că nici el și nici I. L. nu au beneficiat de prevederile 1 Decretului-lege 118/1990 si nici de OUG 214/1999 modificata si completata prin Lg. 568/2001.
Din inscrisurile depuse, rezulta, fara indoiala, ca I. L. si reclamantul, ca fiu al sau, urmare a arestarii, acesta suferit un prejudiciu moral incomensurabil.
Prejudiciul moral consta in faptul ilicit cauzator de prejudicii savarsit de paratul- intimat, S. roman, in timpul regimului totalitar comunist, fapt ce se concretizeaza in incalcarea flagranta a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului prin masurile luate fata de tatal reclamantului si familia sa, drepturi si obligatii consacrate prin tratate și convenții internaționale precum și legislația tuturor statelor democratice.
Faptele cauzatoare de prejudicii morale savarsite de S. R. in perioada regimului comunist au constat in arestarea aproape 5 ani a lui I. L. deși nu a savarsit nici o fapta nelegala, cu atat mai mult vreo fapta penala sau de orice alt fel de natura care sa atraga condamnarea sa.
Recurentul arată că I. L. a fost anchetat si arestat intrucat facea parte si era unul din conducatorii miscarii sioniste.
Prin arestarea sa, i s-a incalcat dreptul la libera asociere, dreptul la liber exprimare sirespectarea opiniilor sale politice.
Pe toata durata arestarii i-a fost incalcat dreptul de a fi tratat ca o fiinta umana, prin masurile exercitate asupra sa in cadrul anchetelor prin beciurile securitatii precum si arestarii sale penitenciarele Vacaresti, Jilava, Caransebes.
I-a fost incalcat dreptul de a comunica cu familia sa, i-a fost incalcat dreptul la respectarea sanatatii, fiind supus la experimente inimaginabile in timpul anchetelor, i-a fost încălcat dreptul la apa, la hrană, la lumină, la îmbrăcăminte la asistență medicală, i-a fost încălcat dreptul la o viață privată a sa și a familiei sale, i-a fost încălcat dreptul la liberă circulație lui și familiei sale, prin confiscarea pașapoartelor, au fost urmăriți, filați, interceptați, locuința acestora fiind percheziționată în mod repetat, ocazie cu care organele de securitate ridicau diverse lucruri din casă, instituind asupra reclamantului, care era copil, o adevărate teroare, mai ales în repetate rânduri îl luau și pe tatăl acestuia.
Lui I. L. i-a fost încălcat dreptul la libera muncă, pe perioada arestului fiind obligat să presteze muncă forțată, iar după punerea în libertate, refuzându-i-se angajarea pe considerentul că era un evreu subversiv.
Prin nerecunoasterea caracterului politic a masurii arestarii in perioada decembrie 1948-mai 1949 si neacordarii daunelor solicitate lui I. L. si reclamantului fiul său, li se incalca in continuare onoarea si reputatia.
F. de inscrisurile depuse, rezulta indiscutabil gravul prejudiciu moral suferit de I. L. si familia sa, cauzate de catre S. R., rezulta vinovatia intimatului-parat, precum si legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu. Toate acestea, se consideră ca ar fi trebuit sa duca la angajarea raspunderii delictuale a intimatului-parat.
In ceea ce priveste respingerea capatului de cerere constand în daune materiale constand in despagubiri pentru confiscarea bunurilor mobile si a unor sume de bani, pe motiv ca acestea nu se incadreaza in prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, reclamantul consideră ca au fost incalcate prevederile art. 6 punctul 1 si art. 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin ingerinta legislativului si a executivului, incalcandu-se principiul separatiei puterilor in stat, din moment ce statul a decis in favoarea uneia dintre cele doua parti implicate in proces, atunci cand a modificat succesiv Legea 221/2009, neexistand nici un motiv imperativ de ordin general care sa justifice astfel de ingerinte in administrarea justitiei, cu efecte grave asupra drepturilor protejate de conventie.
De asemenea s-a incalcat si art. 14 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, art. 1 si 2 din Protocolul nr. 12 aditional la conventie precum si art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prin modificarile succesive ale Legii 221/2009 s-a creat o discriminare intre persoanele aflate in situatii identice, reclamantului refuzandu-i-se acordarea de despagubiri morale si materiale pe motivul inexistentei unui text de lege in acest sens.
De asemenea se apreciez ca S. R., prin interventia legislativului si executivului in cursul judecarii cauzei, a incalcat si principiul legitimei sperante la repararea prejudiciilor cauzate precum si principiul minimei moralitati legislative.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 “constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu” dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, în mod expres, în cuprinsul textului (lit. a – f).
Tot în categoria măsurilor administrative cu caracter politic intră și alte măsuri administrative decât cele enumerate expres de legiuitor în textul art. 3 din Legea nr. 221/2009, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic, caracterul politic al acestor măsuri administrative putând fi solicitat în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. 2 din același act normativ, potrivit cărora „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, iar prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
În speță, in cuprinsul notei intocmita la data de 4 ianuarie 1940 de organele de securitate (fila 24 – dosar fond) rezulta ca tatăl recurentului, numitul Itscar L., a fost conducător al fondului sionist Keren Kaiemet, pentru această activitate, la sfârșitul anului 1948 fiind arestat împreună cu mai mulți funcționari din administrația fondurilor sioniste și închis la Văcărești, iar „în cadrul procesului pe care l-a avut, L. Itckar a fost condamnat la 4 luni închisoare, fiind eliberat în mai 1949”.
În viziunea puterii comuniste din România socialistă, sionismul era considerat o ideologie de orientare imperialistă, burgheză, fiind alăturată astfel altor ideologii socotite periculoase, precum “imperialismul”, “titoismul” și “fascismul”. Regimul comunist respingea mișcările naționale burgheze, considerându-le un impediment față de internaționalismul proletar,miscarea sionista fiind considerată ca o propagandă imperialistă, al cărei scop era acela de a răsturna sistemul politic.
De aceea, din septembrie 1948, în contextul declanșării în URSS a campaniei împotriva “cosmopolitismului” și sionismului, regimul comunist din România, fiind deranjat de virulența discursului membrilor asociațiilor sioniste și de rezistența la încadrarea în organizațiile de masă comuniste, a trecut la măsuri ce au avut ca scop combaterea doctrinei sioniste și desființarea instituțiilor sioniste, odată cu scoaterea în afara legii a partidelor pilitice și a reprimării pluralismului politic.
De altfel, din hotararile judecatoresti pe care recurentul reclamant le-a depus la dosarul cauzei, rezulta ca tatal acestuia a fost arestat alaturi de alti sionisti, a caror acuzatie primordiala a fost aceea ca au dorit să trezească „ideologia reacționară naționalistă-sionistă”.
Atitudinea statului comunist față de mișcarea sionistă este regăsită și în cuprinsul sent. nr. 913 din 16 iulie 1955 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București (filele 43 și 58 – dosar fond), unde se reține că teoria „unității naționale a populației evreiești”, care a stat la baza doctrinei sioniste, „neagă diferențierea de clasă în sânul populației evreiești, în scopul atragerii masei muncitorești evreiești la remorca burgheziei evreiești, teorie contrară principiilor leniniste-staliniste a politicii statului”.
Prin urmare, măsura arestării tatălui recurentului reclamant în perioada 1948 – mai 1949, pentru activitatea acestuia din cadrul mișcării sioniste, nu a avut ca scop reprimarea unei fapte antisociale, ci s-a bazat exclusiv pe calitatea acestuia de membru al mișcării sioniste, astfel cum rezultă din nota intocmita la data de 4 ianuarie 1940 de organele de securitate. Or, în contextul politic arătat anterior, o astfel de măsură nu poate fi apreciată decât ca având caracter politic, scopul acesteia fiind acela de a suprima ideologia sionistă, considerată de regimul comunist ca o propagandă imperialistă, potrivnică regimului politic comunist și principiilor leninist-staliniste și periculoasă pentru siguranța statului socialist.
Însă, în ceea ce privește acțiunea reclamantului, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 01.09.2011, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”, Curtea constată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, că se pune problema incidenței art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării acestei decizii de neconstituționalitate a reprezentat un izvor de practică neunitară. Una dintre opinii a fost în sensul aplicării acestei decizii la cauzele pendinte cu consecința lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzelor civile pendinte, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii noi și în egală măsură drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Această divergență de practică judiciară a fost însă înlăturată prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19.09.2011 a deciziei în recurs în interesul legii nr. 12.
Prin această decizie se stabilește că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanți, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenție. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speță, o creanță, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern și dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanților, aceste condiții sunt îndeplinite în speță, în special având în vedere practica instanțelor naționale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.
Curtea a considerat că nu poate reține un astfel de raționament. Reclamanții nu pot pretinde că dețin o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranță legitimă", ce ar atrage protecția art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, și, a contrario, D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situația de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acțiunile reclamanților au fost respinse atât în prima instanță, cât și în recurs. Așadar, aceștia nu dețin o creanță suficient de certă pentru a fi exigibilă și pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecății (mutatis mutandis, Unédic c. Franței, par. 75; Slavov și alții, supra, par. 87 și decizia Ivanova, supra).
Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că reclamantul a învestit instanța cu prezenta acțiune la data de 05.06.2012, ulterior datei publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), astfel că poate opera nici măcar distincția avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/ 2011 menționată mai sus a fost publicată anterior soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, față de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale, în temeiul acestui act normativ, este lipsită de temei legal, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinație, care fac obiectul legilor speciale de reparație menționate în acest text și pentru care nu s-au obținut, încă, măsuri reparatorii.
În acest sens au fost interpretate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare și prin Decizia nr. 6/2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a considerat că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În speță, recurentul reclamant a solicitat despăgubiri materiale pentru confiscarea unor bunuri mobile și a unor sume de bani, astfel că în mod corect a apreciat instanța de fond că aceste pretenți nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, Curtea constată că sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motiv pentru care va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va constata caracterul politic al măsurii arestării pe durată de 4 luni suferită de L. I., fiind eliberat în mai 1949.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant I. E., împotriva sentinței civile nr. 1123/28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința recurată, astfel:
Constată caracterul politic al măsurii arestării pe durată de 4 luni suferită de L. I., fiind eliberat în mai 1949.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
Red. D.L.M.
Tehnored. T.I.
2 ex./15.11.2013
Jud. fond:
L. C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1058/2013. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 52/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
