Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1198/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1198/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-06-2013 în dosarul nr. 4013/302/2009
Dosar nr._
(435/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI- SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1198
Ședința publică de la 27.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: C. M. T.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții – reclamanți S. O., S. E. și A. M., împotriva deciziei civile nr. 815 A din data de 18.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurenților – reclamanți S. O., S. E. și A. M. și a reprezentantului intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează lipsa nejustificată a părților, iar potrivit rezoluției administrative de la 12.06.2013, prezentul termen a fost stabilit pentru astăzi, în vederea punerii în discuție a excepției perimării. De la data de 10.05.2012, ultimul termen de judecată când, Curtea a dispus suspendarea în temeiul art. 242, pct. 2 din codul de procedură civilă și până în ptrezent, cauza a rămas în nelucrare din vina părților.
Curtea, din oficiu, invocă excepția perimării și reține cauza în pronunțare asupra acestei excepții.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 14.04.2009 sub nr._ reclamantele S. O., S. E. si A. M. au chemat in judecata pe paratul M. Bucuresti prin Primarul General, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunța sa fie obligat paratul sa le restituie in deplina proprietate si pașnica folosință suprafața de 89 mp, teren aferent imobilului, situat in Bucuresti, ..14, corp A, parter, sector 5.
In motivarea actiunii, reclamantele arata ca imobilul, situat in Bucuresti, ..14, corp A, parter, sector 5, compus dintr-un apartament si terenul aferent, in suprafata de 89 m.p., a aparținut sotilor S. D. si S. O. (O.), care l-au achizitionat in baza actului de vanzare – cumpărare, autentificat sub nr. 8879/16.12.1949 de Grefa Tribunalului Ilfov, sectia notariat.
Arata reclamantele ca sunt mostenitoarele numitului S. D., astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 129/17.08.2001, eliberat de BNP C. M. P..
Mai arata ca prin sentinta civila nr. 3406/22.06.2004 a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, definitiva si irevocabila, s-a constatat nulitatea masurii de trecere in proprietatea statului, respectiv a Deciziei CGMB nr. 994/25.05.1982, emisa in baza Decretului nr. 223/1974, fiind obligati cumparatorii in baza Legii nr. 112/1995, P. F. Dolores si P. M. D., sa le restituie imobilul sus-mentionat, inclusiv suprafata de 55,18 m.p., teren situat sub constructie. In dispozitivul hotararii, nu s-a facut insa nicio mentiune cu privire la suprafata de 89 m.p. de teren aferent imobilului.
In prezent sentinta civila mentionata a fost pusa in executare, reclamantii intrand in posesia imobilului constructie si teren de 55,18 m.p., situat sub constructie.
In ceea ce priveste suprafata de 89 m.p. teren aferent, teren ce reprezinta de fapt curtea imobilului, aceasta nu poate fi nici intabulata la Cartea Funciara si nici nu pot fi pusi in posesie, intrucat nu exista o hotarare, in care sa fie stipulata expres restituirea terenului aferent.
Prin sentința civilă nr. 2501/09.04.2010, Judecătoria Sectorului 5 București a respins actiunea formulata ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentinta civila nr. 3406/22.06.2004, definitiva si irevocabila, pronuntata in dosarul nr. 3559/2003 al Judecatoriei sector 5, a fost admisa in parte actiunea in revendicare a reclamantelor, s-a constatat nulitatea absoluta a masurii de preluare in proprietatea statului a imobilului mentionat, respectiv a Deciziei nr. 994/25.05.1982 a CPMB, paratii P. fiind obligati sa lase reclamantelor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul mentionat compus din 3 camere si dependinte, in suprafata utila de 92,76 mp. si cota indiviza de 50% din partile de folosinta comune, precum si 55,18 mp teren situat sub constructie. Totodata a fost respins capatul de cerere referitor la obligarea paratei PMB sa dispuna restituirea in natura sau prin echivalent, ca inadmisibil.
S-a constatat ca reclamantele au formulat notificari in temeiul Legii nr. 10/2001 de restituire in natura/acordare de masuri reparatorii in echivalent pentru imobilul in litigiu.
Astfel, cum s-a retinut si in considerentele sentintei civile nr. 3406/22.06.2004 a Judecatoriei sector 5, pentru cererile de revendicare a imobilelor nationalizate, procedura speciala prevazuta de Legea nr. 10/2001 rep., obliga fostii proprietari sa se indrepte, pe calea notificarii, catre autoritatile administrative, cale urmata, de altfel, de catre reclamante.
Faptul ca cererea reclamantelor nu poate urma calea dreptului comun, ci doar cea speciala, prevazuta de Legea nr. 10/2001, rezulta si din situatia incerta a suprafetei de teren aferenta/de sub cladire, atat juridica, cat si reala. Pe langa toate acestea, din actul de vanzare-cumparare al imobilului, nu rezulta cu certitudine suprafata de teren care revine in proprietate cumparatorilor, insa, decizia de trecere in proprietatea statului (anulata de instanta) vorbeste de o suprafata – cota parte indiviza de teren de 89,00 mp aferenta constructiei.
Ori, avand in vedere faptul ca legislatia speciala trimite petentii catre o procedura speciala necontencioasa, pentru verificarea indeplinirii conditiilor, procedura urmata, de altfel, de catre reclamante, instanta a respins cererea acestora formulata pe calea dreptului comun, ca inadmisibila.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele S. O., S. E. si A. M., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 08.07.2010 solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
S-a arătat că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații întrucât suprafata de teren revendicata de la parata M. București nu mai face obiectul Legii speciale 10/2001 intrucat exista o hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila prin care s-a constatat nulitatea absoluta a măsurii naționalizării imobilului din anul 1982. În consecința, suprafața de teren revendicata(curtea imobilului) - care a făcut obiectul măsurii naționalizării in anul 1982 - nu mai are in prezent caracterul de bun imobil naționalizat.
Apelantele nu revendica o suprafața de teren naționalizata, ci o suprafața de teren care a reintrat in proprietatea lor prin sentința judecătoreasca definitiva si irevocabila, dar dintr-o omisiune a instanței, nu a fost trecuta in integralitatea dimensiunilor ei in dispozitivul hotărârii de retrocedare.
Instanța de fond schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații, întrucât cererea de chemare in judecata a fost foarte clar si precis formulata, intemeiata si motivata si considera ca prin administrarea intregului probatoriu pe care l-a solicitat, instanța de fond ar fi fost pe deplin lămurită si asupra aspectelor pe care le-a considerat ca fiind incerte, fiind astfel in măsura sa pronunțe o hotărâre legala si temeinica.
Desi din petitul acțiunii rezulta clar ca este vorba de o cerere de revendicare intemeiata pe art 480 C.civ., a unei suprafețe de teren – curtea imobilului - care in prezent este deținuta de parata M. București fara niciun titlu intrucat titlul statului a fost anulat prin sentința judecătoreasca - instanța de fond a schimbat natura obiectului acțiunii si a considerat ca de fapt cererea ar trebui sa urmeze procedura necontencioasa speciala prevăzuta de Legea 10/2001.
Acest raționament este unul greșit si este cauzat de faptul ca instanța de fond nu a dorit sa lămurească acele aspecte pe care le-a apreciat ca fiind neclare cu privire la suprafața de teren pe care o revendica.
Apelantele apreciată că excepția inadmisibilitatii acțiunii ar fi trebuit unita cu fondul pentru ca astfel cum si instanța sesizează, singurul aspect neclar este cel legat de situația si suprafața terenului revendicat - adică o problema de fond; or, pentru lămurirea acestor neclarități era necesara efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. In urma efectuării unei expertize care ar fi identificat si măsurat terenul s-ar fi constatat ca suprafața pe care noi o revendica - si care constituie curtea imobilului - este identica atât cu suprafața de teren care a aparținut autorilor noștri in anul 1949 (in actul lor de vânzare cumpărare) cat si cu suprafața de teren care a fost trecuta in proprietatea statului împreuna cu apartamentul lor, in anul 1982.
In baza acestei concluzii de specialitate, instanța ar fi inteles ca terenul pe care apelantele îl revendică este curtea aferenta apartamentului proprietatea, ca împreuna au revenit in patrimoniul lor -prin anularea măsurii naționalizării - si astfel nu ii mai pot solicita din nou pe calea unei notificări in baza Legii 10/2001.
O data lămurit si acest aspect, excepția inadmisibiiitatii - astfel cum a fost ea întemeiata si motivata de judecătorul fondului -, nu ar mai fi avut nici un suport: daca instanța a motivate imposibilitatea de a urma calea dreptului comun pe o situație incerta a unei suprafețe de teren, atunci consideram ca prin clarificarea acestei situații s-ar fi constatat si ca acțiunea este admisibila si ar fi trebuit judecata in fond.
De asemenea, reclamantele consideră că motivarea cu care instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii noastre de chemare in judecata reprezintă o aplicare greșita a legii, in sensul art. 304 pct. 9 cod procedura civila.
Astfel, instanța a aplicat greșit la situația de fapt atât dispozițiile legale invocate: art 480 cod civ., cat si dispozițiile Legii 10/2001, pe care si-a intemeiat motivarea sentinței.
. formulat notificare in anul 2001 in temeiul Legii 10/2001 pentru restituirea in natura a imobilului compus din apartament si teren aferent(curte) situate in București, .. 14A parter, sectorul 5 dar aceasta notificare a rămas fara obiect intrucat prin sentința judecătoreasca definitive si irevocabila s-a constatat nulitatea măsurii de preluare in proprietatea statului a imobilului in integralitatea lui. In aceste condiții nu mai au vreun temei sa mai urmeze procedura speciala instituita de Legea 10/2001.
De asemenea in mod greșit instanța a apreciat ca nu sunt indreptatite să urmeze calea dreptului comun - art 480 codul civil -: prin anularea măsurii naționalizării au redevenit proprietari asupra intregului imobil (apartament si curte) dar in dispozitivul sentinței care a constatat nulitatea măsurii naționalizării au fost trecuți doar cei 55,18 mp de teren aflat sub construcție iar in ceea ce privește curtea de 89 mp nu s-a făcut nici o mențiune.
In aceste condiții se afla in situația concreta de a fi redevenit proprietarii imobilului in integralitatea lui dar nu pot sa intabuleze dreptul de proprietate intrucat in hotărârea judecătoreasca nu este trecuta intreaga suprafața de teren.
In acest context, in calitate de proprietare a întregului imobil, pot formula o acțiune in revendicare pentru a intra in posesia întregii suprafețe de teren iar parata . nu poate fi decât M. București, in administrarea căreia s-a aflat acest teren împreuna cu apartamentul, după ce au fost trecute in proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr 815/18 10 2011, Tribunalul București, Secția IV a civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție, analizând sentința atacată prin prisma motivelor calificate ca fiind de apel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au înțeles să formuleze acțiunea în revendicare împotriva Municipiului București, ca reprezentant al unității administrativ teritoriale, susținând că, în prezent, bunul a cărui restituire o solicită se află în detenția acestuia.
Semnificativă este împrejurarea că reclamanții au formulat cererea după . legii nr. 10/2001, respectiv la 14.04.2009.
Potrivit art. 22 alin. 1 din legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să notifice în termen de 6 luni (astfel cum acesta a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Se observă că, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin.1 din legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare, în măsura în care notificarea persoanei îndreptățite era întemeiată, urma să procedeze la restituirea în natură a bunului, dacă nu au intervenit una din cauzele care conduceau la imposibilitatea restituirii în natură (înstrăinare, demolare, ocuparea terenului de construcții de utilitate publică etc).
În acest context, dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie corelate cu dispozițiile art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
Se constată așadar că odată ce legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare după . acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze fiind cea procedurii speciale administrative.
Dacă atât doctrina cât și practica judiciară nu sunt unanime în privința admisibilității acțiunii în revendicare, în situația în care bunul a fost înstrăinat către terți subdobânditori, iar acțiunea este îndreptată împotriva acestora din urmă, în privința admisibilității acestei acțiuni împotriva municipalității deținătoare a bunului, atât doctrina cât și practica judiciară sunt unanime.
Având în vedere dispozițiile legale, instanța constată că acțiunea formulată în prezenta cauză este inadmisibilă, procedurile pe care le puteau urma reclamantele fiind, în raport cu particularitatea speței, fiind cea a formulării acțiunii în revendicare înainte de . legii nr.10/2001, fie cea administrativă reglementată de lege nr. 10/2001.
În cauză, astfel cum reclamanții au învederat, cu privire la imobil s-a formulat notificare în condițiile legii nr.10/2001.
Se reține însă că prin stabilirea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată împotriva municipalității, nu înseamnă că li se refuză reclamanților dreptul de a avea acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituționale.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. 3 din legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.”
Așadar, reclamanților nu li se îngrădește liberul acces la justiție, întrucât, după parcurgerea procedurii prealabile, în măsura în care sunt nemulțumiți de modul de soluționare a notificării, pot contesta dispoziția sau decizia, după caz, în fața instanței.
De asemenea, în interpretarea aceluiași articol precitat, astfel cum aceasta a fost dată prin Decizia nr.XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că pot face obiect al cererii de chemare în judecată adresată aceluiași tribunal si ipotezele în care unitatea deținătoare nu soluționează în termen notificarea formulată în condițiile art. 22, precum și refuzul de soluționare al notificării.
Din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 se desprinde concluzia că singura modalitate de a obține restituirea bunului preluat în mod abuziv, atunci când se susține că se află încă în deținerea unității administrativ teritoriale este procedura administrativă prevăzută de legea nr. 10/2001, calea acțiunii în revendicare, la acest moment, fiind inadmisibilă.
În plus, tribunalul a reținut că reclamantele nu justifică vreo cauză mai presus de voința lor care le-a împiedicat să notifice unitatea deținătoare în termenul prevăzut de lege, acestea formulând notificare, iar apoi, nu s-a dovedit că bunul nu ar intra în domeniul de aplicare al acestei legi.
În această ultimă privință tribunalul arată că este greșită susținerea apelantelor potrivit cu care reținerea caracterului nul al actului de preluare în proprietatea statului scoate acest bun de sub incidența legii nr.10/2001.
În realitate, pentru a stabili că bunul revendicat intră în domeniul de aplicare al legii nr.10/2001 trebuie analizat dacă acesta se încadrează într-una din ipotezele vizate de art. 2 din legea nr.10/2001. Or, față de împrejurarea că bunul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.223/1974 este evident că acesta intră în domeniul de aplicare al legii nrt.10/2001, jurisprudența fiind constantă în acest sens. Mai mult, este de observat că inclusiv hotărârea judecătorească pe care își întemeiază pretențiile apelantele a fost pronunțată avându-se în vedere aplicabilitatea normelor de drept substanțial cuprinse în legea nr.10/2001.
Prin urmare, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută actului de preluare nu are ca efect scoaterea bunului de sub incidența legii nr.10/2001, singurul criteriu ce putea fi avut în vedere fiind, astfel cum s-a arătat și anterior, faptul că bunul a fost preluat de stat în temeiul unui act cuprins în enumerarea din art. 2 din legea nr.10/2001.
Cât privește susținerea apelantelor în sensul că instanța a greșit atunci când nu a unit cu fondul excepția inadmisibilității, tribunalul o constată neîntemeiată.
În această privință, tribunalul arată că potrivit art. 137 alin.1 c.pr.civ., excepțiile vor putea fi unite cu fondul cauzei numai atunci când pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Or, în condițiile în care inadmisibilitatea este o excepție de procedură și nu de fond, rezultă că pentru soluționarea acestei excepții nu pot fi necesare administrarea de probe comune cu fondul cauzei și prin urmare, nu se poate recurge în mod legal la unirea excepției cu fondul cauzei.
Apelantele au susținut că terenul în cauză este curtea aferentă apartamentului ce le-a fost restituit prin sentința civilă 3406/22.06.2004 a Judecătoriei Sectorului 5 București, dar că în dispozitivul sentinței au fost trecuți doar 55,18 mp de teren aflat sub construcție, iar în ceea ce privește curtea nu s-a făcut nicio o mențiune.
Tribunalul a reținut că o astfel de susținere nu are nicio înrâurire asupra excepției inadmisibilității. Dimpotrivă, s-a constatat că dispozitivul respectivei sentințe este foarte clar, căci instanța a dispus restituirea apartamentului și a terenul aferent aflat sub construcție și a respins cererea formulată în contradictoriu cu PMB ca inadmisibilă. Prin urmare și prin acea hotărâre, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că singura competentă să soluționeze cererea reclamantelor este unitatea notificată și nicidecum instanța, care are doar atribuții de control al deciziilor emise de unitatea notificată.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, întemeindu-se pe dispozițiile art 304 pct 8 și 9 cod procedură civilă.
În susținerea căii de atac promovate, reclamantele au arătat că terenul în cauză nu mai face obiectul legii 10/2001, deoarece s-a constatat pe cale judiciară în mod irevocabil, nulitatea măsurii naționalizării, învederând că din omisiunea instanței, nu s-a trecut în dispozitiv dimensiunile terenului, care reintrase, prin efectul hotărârii în proprietatea reclamatelor. Acestea au susținut că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, în sensul că din cererea de chemare în judecată rezultă că este vorba de o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar instanțele de fond au schimbat obiectul acțiunii și au considerat că cererea ar fi trebuit să urmeze procedura necontecioasă specială prevăzută de legea10/2001.
De asemenea, recurenții arată că este eronată motivarea instanțelor de fond în sensul că nu se poate calea dreptului comun pentru că este incertă situația suprafeței de teren, susținând că excepția inadmisibilității trebuia unită cu fondul, iar în urma unei expertize s-ar fi constatat că suprafața revendicată este identică cu curtea imobilului.
S-a mai invocat faptul că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile art 480 cod civil și ale legii 10/2001, arătând reclamantele că au formulat notificare în baza legii speciale, care a rămas fără obiect în condițiile în care s-a constatat nulitatea măsurii de preluare a imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În egală măsură, s-a mai susținut că în mod greșit instanțele au apreciat că nu sunt îndreptățite să urmeze calea dreptului comun, în condițiile în care în dispozitivul hotărârii prin care s-a constatat nulitatea măsurii naționalizării au fost trecută doar suprafața de teren de sub construcție, nefăcându-se nicio mențiune cu privire la curtea imobilului. Reclamantele susțin că în calitate de proprietar al imobilului pot formula acțiune în revendicare.
La termenul de judecată s-a rămas în pronunțare pe excepția perimării recursului.
Deliberând asupra acestei excepții, Curtea reține următoarele:
Excepția este întemeiată.
În conformitate cu art. 248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac și având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.
La termenul de judecată din data de10 05 2012, Curtea a suspendat judecata recursului în temeiul prevederilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, față de lipsa nejustificată a părților, în condițiile în care nici una dintre ele nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă .
Având în vedere că în acest dosar, nu-și găsesc incidența dispozițiile art 249 cod procedură civilă, Curtea constată că recursul, cu soluționarea căruia a fost învestită, a rămas în nelucrare începând cu această dată, în condițiile în care părțile nu au solicitate repunerea cauzei pe rol și nici nu rezultă că ar fi existat vreo împrejurare mai presus de voința lor care să le fi împiedicat să acționeze, potrivit dispozițiilor art 250 alin 1 cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art 249 cod procedură civilă, perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Interpretând aceste dispoziții legale, prin raportare la toate celelalte norme procedurale care reglementează instituția perimării, Curtea ajunge la concluzia că pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare este necesar ca actul procesual să fie eficient, astfel că, din această perspectivă, Curtea apreciază că formularea unei cereri de probe în timpul suspendării judecății în temeiul prevederilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, neînsoțită de o cerere de repunere pe rol a cauzei, nu îndeplinește această cerință și, pe cale de consecință, nu poate determina o întrerupere a termenului de perimare. O interpretare contrară ar fi de natură să lase la latitudinea părților prelungirea nejustificată a procesului, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, respectiv formularea unor cereri( care vizează soluționarea cauzei) în timpul suspendării judecății, dar care nefiind precedate de solicitarea repunerii pe rol a cauzei nu conduc practic la rezolvarea litigiului, ci doar la întinderea duratei acestuia, organul judiciar fiind împiedicat să constate pasivitatea părților și să aplice sancțiunea procedurală corespunzătoare. În egală măsură, interpretarea contrară ar fi de natură să contravină și concepției legiuitorului, reflectată prin dispozițiile art 252 cod procedură civilă, în sensul că perimarea operează de drept la împlinirea termenului, putând fi constată din oficiu de către instanță sau la cererea părții interesate.
Față de această situație, constatând că părțile au avut o atitudine pasivă, nesolicitând reluarea judecății recursului, nefăcând nici un act de procedură eficient, de natură să întrerupă cursul perimării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art 249 cod procedură civilă și nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea va da eficiență prevederilor art 252 cod procedură civilă și va constata din oficiu că a intervenit perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat de recurenții – reclamanți S. O., S. E. și A. M., împotriva deciziei civile nr. 815 A din data de 18.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 06 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. C. M. T.
GREFIER
S. R.
Red/dact IS
2 ex
T.B: I U.
| ← Evacuare. Decizia nr. 2043/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 338/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
