Evacuare. Decizia nr. 37/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2013 în dosarul nr. 14909/299/2010
Dosar nr._
(1700/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.37
Ședința publică de la 14 ianuarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-pârâți G. E. și G. C., împotriva deciziei civile nr. 256 A din 06.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. E..
Cauza are ca obiect – evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. D., în calitate de reprezentant al recurenților-pârâți G. E. și G. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 22.06.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 18, și avocat B. P., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante P. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 29.10.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 19.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Se prezintă avocat M. I. N. care depune la dosar o cerere de intervenție și un contract de vânzare-cumpărare încheiat între P. E. și R. A. S. și solicită introducerea în cauză a numitei R. A. S. ca urmare a transmiterii calității procesuale active a reclamantei din cererea introductivă.
Menționează că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2655 din 01.10.2012 numita R. A. S. a dobândit dreptul de proprietate asupra părții din imobilul situat în București, ., sector 1, deținută în proprietatea reclamantei P. E., pe capătul de cerere privind evacuarea.
Depune la dosar înscrisurile și comunică câte un exemplar recurenților-pârâți și intimatei-reclamante.
Avocatul recurenților-pârâți învederează că are cunoștință de acest înscris și nu se opune la cererea formulată de partea adversă.
Avocatul intimatei-reclamante învederează că nu se opune la cerere, având în vedere că partea pe care o reprezintă a vândut imobilul din litigiu.
Curtea, după deliberare, va admite această cerere, cu mențiunea că nu este o cerere de intervenție, ci o transmisiune a calității procesuale urmare a transmisiunii cu caracter real a imobilului și va lua act că în prezenta cauză calitate procesuală au noii dobânditori R. A. S., în ceea ce privește capătul de cerere privind evacuarea și P. E., în ceea ce privește capătul de cerere privind pretențiile.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților-pârâți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată.
Critică hotărârea instanței de apel pentru greșita aplicare a legii, respectiv art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, arătând că OUG nr.40/1999 ar fi ieșit din vigoare, deși chiar prin legea de punere în aplicare a noului cod civil se abrogă numai anumite articole.
Menționează că, deși titlul recurenților a fost anulat definitiv și irevocabil la data de 01.06.2005, instanța de apel consideră că acestora le-a fost încetat dreptul de a li se încheia un contract de închiriere încă de la data apariției OUG nr.8/2004, respectiv de la 08.04.2004.
Instanța de apel în mod eronat a considerat că este vorba de o reînnoire a contractului de închiriere câtă vreme recurenții nu au beneficiat de nici un contract cu intimata-reclamantă P. E..
Intimata-reclamantă i-a notificat pe recurenții-pârâți în anul 2007 înainte de emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului în natură pentru a se încheia un contract de închiriere sau să evacueze.
Instanța de apel a interpretat greșit OUG nr.40/1999 considerând că recurenților li se aplicau dispozițiile acestei ordonanțe cu privire la încheierea contractului de închiriere; ultima notificare fiind formulată de recurenții-pârâți în anul 2008.
Cu privire la capătul de cerere privind pretențiile, consideră că au fost ignorate dispozițiile art.11 din OUG nr.40/1999, stabilindu-se pretențiile la valoarea de piață a chiriei stabilită pentru imobilul litigios, deși această contravaloare a lipsei de folosință ar fi trebuit plafonată la regulile stabilite de aceeași ordonanță, împrejurare față de care nu li se poate imputa recurenților neplata unei chirii câtă vreme nu li s-a dat posibilitatea să încheie un contract de închiriere.
Avocatul intimatei-reclamante P. E. solicită respingerea recursului ca nefondat pe capătul de cerere privind pretențiile și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Menționează că reclamanta a obținut titlul de proprietate în anul 2004, contractul de vânzare-cumpărare al recurenților obținut în temeiul Legii nr.112/1995 a fost anulat în anul 2004, iar hotărârea instanței de apel a rămas definitivă și irevocabilă în anul 2005. De la aceea dată s-au purtat numeroase discuții cu recurenții-pârâți în vederea închirierii sau a cumpărării imobilului în care locuiește, însă răspunsul a fost în sensul că nu sunt interesați de acest lucru.
Arată că în anul 2007 s-a formulat de către reclamantă o notificare prin executorul judecătoresc la care nu s-a răspuns de către pârâți, însă după un an de zile s-a formulat o altă notificare de către pârâți în sensul că ar dori să încheie un contract de închiriere dar nu s-a putut lua legătura cu aceștia.
De asemenea, arată că recurenții-pârâți nu au participat la cheltuielile utile imobilului și nu au achitat nici o chirie, astfel că, în această situație reclamanta a solicitat evacuarea acestora cu obligarea la plata lipsei de folosință. Între timp a intervenit vânzarea imobilului, astfel că solicită plata lipsei de folosință de la data la care s-a emis dispoziția primarului.
Susține că OUG nr.40/1999 nu mai este în vigoare de la data de 08.04.2009 și recurenții nu pot invoca un titlu împotriva titlului de proprietate al reclamantei, iar din acest motiv sunt obligați la plata despăgubirilor.
Avocatul intimatei-reclamante R. A. S. solicită respingerea recursului ca nefondat pe capătul de cerere privind evacuarea și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că, deșii recurenții critică hotărârea instanței de apel pe motive de nelegalitate, criticile invocate vizează mai mult aspecte de fond.
Susține că recurenții-pârâți ocupă locuința ce face obiectul prezentei cauze fără a deține un titlu locativ încă de la data emiterii dispoziției Primarului General al Municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu.
Arată că OUG nr.40/1999 nu-și mai produce efectele la momentul de față iar prevederile acesteia nu mai pot fi invocate. Practica Convenției Europene a Drepturilor Omului a statuat că a obliga proprietarii la încheierea unor contracte de închiriere cu foștii chiriași reprezintă o ingerință excesivă și care nu poate dăinui la nesfârșit în dauna proprietarului.
Avocatul recurenților-pârâți învederează că imobilul este evacuat de șase luni de zile.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 09.04.2010 sub nr._, reclamanta P. E. a chemat în judecată pe pârâții G. C. și G. E. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., apt.1, parter, sect.1 pentru lipsa titlului locativ.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că este coproprietara imobilului situat în București, ., apt.1, parter, sect.1. Se învederează că prin decizia civilă nr.208/10.02.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.2762/2003 definitivă și revocabilă prin Decizia nr.731/01.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a decis constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.2992/_ din 21.01.1997 încheiat între PMB, prin S.C. Herăstrău Nord S.A. în calitate de vânzător și pârâții din prezenta cauză, în calitate de cumpărători, cu privire la același imobil.
În baza acestei decizii, PMB a emis dispoziția nr._/07.05.2008, modificată prin dispoziția nr._/19.03.2009, emisă tot de PMB, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamantă și către numitul I. M. a apartamentului situat în București, ., apt.1, parter, sector1.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480-482 Cod civil.
Pârâții, legal citați, au formulat la data de 28.10.2010, cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantei la încheierea unui contract de închiriere, obligarea reclamantei la plata sumei de 30.000 de euro, echivalent în lei la cursul BNR la data plății, reprezentând cheltuieli necesare și utile efectuate la imobil și suma de 10.000 de euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile cauzate pârâților, prin abuzul de drept exercitat în raport de calitatea sa, iar în final pârâții au solicitat instituirea unui drept de retenție până la achitarea integrală a despăgubirilor.
Odată cu cererea reconvențională, pârâții au depus și întâmpinare, prin care au arătat că deși nu invocă excepția lipsei calității procesuale active, au arătat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate și că aceasta săvârșește un abuz de drept, solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată.
La termenul din data de 26.11.2011 reclamanta a depus o cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 de euro, echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 07.05.2008, până la data introducerii prezentei acțiuni.
În drept, reclamanta a indicat prevederile art.119 și următoarele Cod procedură civilă art.483 Cod civil.
La ultimul termen de judecată, reclamanta, prin apărător ales a precizat că solicită suma de 20.000 de lei cu titlu de lipsă de folosință, pentru perioada solicitată anterior.
Prin încheierea din data de 10.12.2010 instanța a anulat cererea reconvențională, ca netimbrată, pentru motivele arătate în încheierea de la acea dată.
Prin sentința civilă nr._/04.08.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamanta P. E., în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. E., a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., parter, .; a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului situat în București, ., parter, apt.1, sect.1, pentru perioada 07.05._10; a respins cererea d-nei expert S. A. M. de majorare a onorariului încuviințat pentru efectuarea expertizei contabile cu suma de 240 de lei, reprezentând TVA, ca neîntemeiată și a obligat pârâții la plata către reclamanta a sumei de 2.324,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care suma de 1.321 lei reprezintă taxă de timbru, suma de 3,30 lei reprezintă timbru judiciar, iar suma de 1.000 de lei reprezintă onorariu de expert.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia civilă nr.208/10.02.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.2762/2003 s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.2992/_ din 21.01.1997 încheiat între PMB, prin S.C. Herăstrău Nord S.A. în calitate de vânzător și G. C. și G. E., în calitate de cumpărători, decizie care a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr.731/01.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București.
Urmare a pronunțării acestei soluții, prin dispoziția nr._/07.05.2008 emisă de Primăria Municipiului București, modificată prin Dispoziția nr._/19.03.2009 emisă de aceeași instituție, s-au restituit în natură, numiților I. I. și P. E., mai multe imobile, printre care și imobilul locuit în prezent de părți, situat în București, ., apt.1, parter, sect.1. Ulterior, cu privire la acest apartament s-a încheiat și protocolul modificator la protocolul nr._/16.10.2008 cu privire la predarea – primirea acestui apartament către proprietarii primitori I. I. și P. E..
Astfel fiind, instanța a reținut că reclamanta a dovedit dreptul său de coproprietate cu privire la imobilul în cauză, apreciind că acțiunea în evacuare promovată de reclamantă reprezintă un act de conservare cu privire la bunul imobil, astfel încât nu este necesară introducerea acțiunii de către toți coproprietarii, regula unanimității nefiind aplicabilă, în condițiile în care de o eventuală admitere a acțiunii vor profita oricum toți coproprietarii imobilului în cauză.
Cu privire la solicitarea reclamantei din cererea principală, S-a apreciat că, în cadrul acțiunii în evacuare pentru lipsa titlului locativ, sarcina probei revine pârâților având în vedere că ceea ce se pretinde, respectiv lipsa unui titlu, este un fapt negativ, aceștia având obligația de a dovedi existența unui titlu, pentru a obține respingerea acțiunii reclamantei.
În cauză, pârâții nu au dovedit existența unui titlu locativ, în baza căruia să dețină imobilul coproprietatea reclamantei situat în București, ., . 1, arătând doar că din culpa reclamantei nu s-a putut încheia un contract de închiriere, la concluziile pe fondul cauzei și că reclamanta săvârșește un abuz de drept, fără însă a dovedi una astfel de fapt, solicitarea reclamantei de a se pronunța evacuarea pârâților neconstituind în sine un abuz de drept, ci reprezentând o cerere cu privire la exercitarea normală a drepturilor derivate din calitatea de coproprietar asupra imobilului.
Pe de altă parte, instanța a anulat cererea reconvențională cu privire la obligarea reclamantei la încheierea unui contract de închiriere, motiv pentru care, s-a constatat că pârâții ocupă în prezent un spațiu locativ, fără a avea vreun titlu prin care să li se recunoască un drept de folosință, astfel că în baza art.480 Cod civil, a fost admisă acțiunea și dispusă evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., . 1.
Pe de altă parte, instanța a mai reținut că pârâții au folosit spațiul locativ anterior menționat, inclusiv în perioada 07.05._10, fără a achita chirie reclamantei, sau celuilalt coproprietar, lipsind-i pe aceștia de folosința imobilului în perioada menționată, fapt ce a condus la o îngrădire a dreptului de proprietate al celor doi coproprietari.
În aceste condiții, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză și cererea precizată a reclamantei cu privire la acest capăt de cerere, instanța a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 20.000 de lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului situat în București, ., . 1, pentru perioada 07.05._10.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții G. C. și G. E., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 27.09.2011, solicitând admiterea apelului, modificarea in tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii principale astfel cum a fost modificată și completată și admiterii cererii reconvenționale a apelanților; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că reținerea instanței de fond, în sensul că apelanții nu ar fi făcut dovada existenței unui titlu locativ, este neîntemeiată în condițiile în care aceștia au fost chiriași in imobilul in litigiu in baza contractului de închiriere, înainte de apariția Legii nr.112/1995, în urma apariției acestei legi au solicitat si li s-a aprobat cumpărarea apartamentului din litigiu, dar titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat. Având in vedere ca anterior cumpărării apartamentului au avut calitatea de chiriași, proprietarul era obligat a respecta prevederile art.13 din Legea nr.10/2001, prevederi care fac trimitere la art.6 din OUG 40/1999.
Astfel, potrivit art.6 din OUG 40/1999, in cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 si desființate prin hotărâre judecătoreasca, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat un imobil in baza legii nr.112/1995, si care o ocupa efectiv, un contract de închiriere pentru o perioada de 5 ani.
Acest text de lege este incident si in situația in care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost considerat mai puțin preferabil in urma comparării de titluri, ci contractul încheiat a fost anulat. Tocmai de aceea textul legal face referire la „desființarea” contractelor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. La interpretarea gramaticala se adaugă argumentul de analogie. Nu exista nicio rațiune care sa justifice o diferența de tratament intre cei care au dobândit imobilele in temeiul Legii nr.112/1995 si ale căror contracte au fost anulate, in raport de cei ale căror contracte nu au fost anulate, in ambele situații punându-se problema protecției unor persoane care rămân fără locuința, după retrocedarea imobilului către foștii proprietari, în cauză fiind perfect aplicabil art.6 din OUG nr.40/1999 in situația in care contractul de vânzare - cumpărare încheiat in temeiul Legii nr.112/1995 a rost anulat.
Sancțiunea nerespectării procedurii prevăzute de art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999, aprobată și modificată prin Legea nr.240/2001 este, potrivit art.11 alin.1, prelungirea de drept a contractului de închiriere pana la încheierea unui nou contract de închiriere.
Astfel ca, pe data pronunțării deciziei civile nr.A 658/19.05.2010 drepturile locative renasc in persoana apelanților, iar intimata-reclamanta trebuiau sa urmeze procedura menționata mai sus.
Apelanții-parați, aveau posibilitatea ca, in termen de 3 ani de la data pronunțării deciziei Tribunalului București, prin care au pierdut procesul având ca obiect revendicarea, sa solicite in instanța reclamantei, pe calea unei acțiuni având ca obiect obligația de a face, încheierea unui nou contract de închiriere, iar apelanții-pârâți ocupă imobilul in baza unui titlu locativ izvorât direct din lege la momentul admiterii acțiunii in revendicare, reținerea instanței fiind neîntemeiată.
Cu privire la soluția primei instanțe de anulare a cererii reconvenționale, se arată că aceasta a fost nelegala si neîntemeiata întrucât prin încheierea de ședința din data de 26.11.2010, apelanților li s-a pus in vedere de către instanța de judecata sa depună dovada achitării taxei judiciare de timbru pentru cererea reconvențională; la următorul termen, respectiv ședința din data de 10.12.2010, reprezentantul convențional a lipsit din motive medicale, la fila 40 dosar, fiind depusă scrisoarea medicala a d-nei av. Debulat S.; cu toate acestea, instanța a dispus anularea cererii reconvenționale, ca netimbrata; în aceeași zi, de 10.12.2010, apelanții formulând cerere de ajutor public judiciar pe care au depus-o prin serviciul registratura, instanța de fond refuzând a primi in ședința publica cererea apelanților si preferând sa anuleze cererea reconvenționala ca netimbrata, in loc sa soluționeze cererea de ajutor public judiciar.
Totodată, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, se afla înregistrat dosarul nr._/299/2011 ce are ca obiect obligarea intimatei-reclamante din prezentul dosar la încheierea unui contract de închiriere în baza OUG nr.40/1999.
Cu privire la faptul ca au fost obligați la plata contravalorii lipsei de folosința pentru perioada 07.05._10, in cuantum de 20.000 lei, motivat de faptul ca apelanții au folosit spațiul locativ reprezentat de . București, ., parter, sectorul 1, fără a achita chirie reclamantei, s-a solicitat a se constata ca este nelegala si netemeinica soluția instanței de fond, întrucât intimata-reclamanta nu a solicitat niciodată evacuarea imobilului pana la data introducerii cererii de chemare in judecata ce are ca obiect evacuarea apelanților, prin urmare intimata-reclamanta a recunoscut dreptul pe care ii aveau in temeiul OUG nr.40/1999 de a locui in imobilul ce îl aveau in folosința, pana la introducerea prezentei acțiuni.
Chiar daca s-ar fi apreciat de către instanța de fond ca ar fi trebuit sa achite vreo lipsa de folosința intimatei-reclamante, trebuia sa se aibă in vedere dispozițiile speciale ale OUG 40/1999 care prevăd stabilirea unei chirii echitabile, raportate la nivelul veniturilor chiriașilor si nu valoarea de piața a chiriilor.
Astfel, având in vedere ca veniturile apelanților erau la nivelul pronunțării hotărârii de fond la nivelul a 675 lei total, este evident ca a stabili o chirie aproximativ 840 lei in sarcina lor este in dezacord total cu ce a avut in vedere legiuitorul atunci când a promulgat OUG nr.40/1999, act normativ creat special pentru protecția chiriașilor.
Reclamanta a tolerat pana la data introducerii acțiunii folosirea imobilului de către pârâți fără a le solicita in mod ferm, contravaloarea folosinței (indicând cuantumul) sau evacuarea spațiului (pana la o anumita data). Având in vedere atitudinea intimatei-reclamante se poate aprecia ca nu i s-a produs niciun prejudiciu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, iar în temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Apelanții-pârâți G. E. și G. C., au formulat cerere de suspendare a dosarului nr._, în temeiul art.244 alin.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea definitiva și irevocabila a dosarului nr._/299/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București cu prim termen de judecata la data de 03.04.2012.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, iar la termenul de judecată din 28.02.2012, a fost respinsă cererea de suspendare a apelului, tribunalul constatând neîndeplinite cerințele prevăzute de art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.256/06.03.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți G. C. și G. E. împotriva sentinței civile nr._/04.08.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. E., domiciliată în București, ., ..1, sectorul 1.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că apelanții G. C. și G. E. locuiesc în apartamentul nr.1 din imobilul situat în București, ..
Inițial apelanții au ocupat imobilul în baza unui contract de închiriere încheiat cu Statul Român prin unitatea de administrare a fondului imobiliar, iar ulterior, în aplicarea prevederilor art. 9 din Legea nr.112/1995, au devenit proprietarii acestui bun prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2992/303/09/21.01.1997.
Prin decizia civilă nr.208/10.02.2004, a Tribunalului București, irevocabilă, prin decizia civilă nr.731/01.06.2005, pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare la cererea reclamanților I. I. și P. E. – moștenitori ai proprietarilor de la care bunul a fost preluat de Statul Român, cu consecința restituirii imobilului către aceștia prin dispoziția nr._/07.05.2008, emisă de Primăria Municipiului București.
La data de 15.01.2007, intimata P. E. a notificat apelanții, prin intermediul executorului judecătoresc F. Ghe M. în vederea „stabilirii de comun acord a unei soluții amiabile pentru evacuarea apartamentului”,. Urmare a acestei notificări între reprezentanții intimatei și apelanți au avut loc mai multe întâlniri la datele de 19.01.2007, respectiv 29.01.2007, 23.02.2007, ocazie cu care apelanții au indicat că nu au posibilitatea de a cumpăra bunul.
Deși în procesele verbale încheiate cu acea ocazie, s-a discutat și eventualitatea încheierii unui contract de închiriere în condițiile OUG nr.40/1999, modificată prin Legea nr.241/2001, părțile nu au ajuns la un acord în acest sens, între proprietarii I. I. și P. E., pe de o parte și cei ce dețineau bunul, pe de altă parte G. C. și G. E., nefiind încheiat vreun act, cu toate că apelanții ocupă și în prezent imobilul.
Verificând motivul de apel referitor la existența unui titlu locativ al apelanților izvorât direct din lege la momentul admiterii acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat, urmând a fi respins.
Astfel, la data de 08.04.2004, a încetat prorogarea legală a termenului contractelor de închiriere privind imobilele ce fuseseră supuse regimului închirierii stabilit inițial prin Legea nr. 17/1994, prelungite ulterior de drept în temeiul art.1 și art.11 alin.1 din O.U.G. nr.40/1999.
Într-adevăr prin art. 14 alin 1 din O.U.G. nr.40/1999, se prevede în mod expres că la expirarea termenului de închiriere chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioada, dacă părțile nu modifica prin acord expres durata închirierii.
Actul normativ nu prevede sancțiunea ce intervine atunci când proprietarul refuză încheierea unui nou contract, susținerea recurenților că în această situație operează prelungirea de drept a contractului anterior în aceleași condiții, neputând fi primită.
Obligația prevăzută în sarcina proprietarului, corelativă dreptului chiriașului la o nouă locațiune subzistă fie până la expirarea termenului contractual din contractul de închiriere anterior sau, fie cel mult, până la expirarea perioadei de 5 ani înscrisă în art.2 din Legea nr.241/2001.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 241/2001, pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr.40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuință, contractele de închiriere prelungite sau reînnoite în temeiul Legii nr.17/1994, pentru suprafețele cu destinația de locuințe, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungesc, la cererea chiriașilor, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, iar potrivit art.7 din același act normativ prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art.1, rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . ordonanței de urgență.
Din interpretarea sistematică a prevederilor O.U.G. nr.40/1999, rezultă că obligația proprietarului de a asigura folosința spațiului chiriașului subzistă doar pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.40/1999, respectiv până la 08.04.2004 iar dacă părțile încheie în acest interval de timp un contract de închiriere, durata locațiunii va fi potrivit înțelegerii lor în baza libertății contractuale, fără ca însă proprietarul să poată fi obligat la asigurarea folosinței locuinței după expirarea prorogării legale.
Împrejurarea că prin art.15 din Legea nr.10/2001, au fost reluate dispozițiile art.6 din O.U.G. nr. 40/1999, nu poate avea semnificația curgerii termenului de locațiune de la o altă dată decât 08.04.1999, dispozițiile acestuia constituind o normă de trimitere, care încorporând în ea un text dintr-un alt act normativ nu poate produce decât efectele textului la care face referire.
Prin urmare, la data de 08.04.2004 prorogarea legală instituită prin art.2 din Legea nr.241/2001 a expirat, intrând în vigoare O.U.G. nr.8/2004, prin care s-a dispus prelungirea cu 5 ani a duratei contractelor de închiriere privind numai suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, aflate în curs de executare fără a mai opera o prorogare legală și pentru alte categorii de contracte.
In speță imobilul constituie proprietatea privată a unor persoane fizice, astfel că acesta nu se mai află în proprietatea statului și nu mai intră sun incidența actului normativ care instituie prorogarea contractelor anterior încheiate, încheierea unui contract de închiriere pentru spațiul în litigiu implicând în mod necesar exprimarea consimțământului proprietarului, consimțământ pe care aceasta nu a înțeles să îl manifeste și nici o dispoziție legală nu îl poate suplini.
Față de aceste considerente, se constată că dispoziția instanței de fond de admitere a acțiunii în evacuare este legală, urmând a fi păstrată, în considerarea dreptului de proprietate al intimatei, recunoscut de art.480 Cod civil, drept absolut, opozabil „erga omnes”, folosința fiind una din prerogativele sale.
Sancțiunea prelungirii de drept a unui contract de închiriere anterior, în baza art. 14 din ordonanță, nu poate opera „sine die”-, cum susțin apelanții, întrucât prin aceasta s-ar încălca grav dreptul de proprietate al proprietarului imobilului, garantat prin Constituția României, prin art.480 C.civ. prin și art.1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului.
Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție consacră principiul respectării proprietății, permițând privarea de proprietate doar în anumite condiții, recunoscând statelor puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, iar în mod constant Curtea Europeană a Dreptrurilor Omului a apreciat (cauzele R. și S. împotriva României și Arsenovici împotriva României), că restricțiile impuse în privința utilizării bunurilor imobile prin Ordonanța de Urgență 40/1999 sunt rezultatul unor „dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență”, apreciate de Curte ca fiind disproporționate într-o societate democratică.
Obligația invocată de apelanți – de a se încheia un contract de închiriere, pe o nouă perioadă de până la 5 ani, cu o chirie stabilită în condiții de protecție socială, pentru ca astfel statul român să asigure protecția intereselor sociale ale chiriașilor, ar crea pentru proprietarii imobilelor, în ce privește dreptul de proprietate și interesele lor în legătură cu acest drept, o sarcină specială și exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just care trebuie păstrat între cele două categorii de interese, ce ar determina încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție, conform interpretării Curții Europene a Drepturilor Omului a acestor prevederi.
În ceea ce privește criticile aduse soluției de anulare a cererii reconvenționale, se constată că obligația de plată a taxei judiciare de timbru a fost stabilită în sarcina apelanților - pârâți-reclamanți recovenționali, la termenul de judecată din 29.10.2010, când instanța a pus în vedere reclamanților-reconvenționali de a preciza valoarea capetelor de cerere din cererea reconvențională și de a timbra toate capetele de cerere formulate, dispoziție care a fost menținută și prin încheierea de ședință din 26.11.2001, când li s-a pus în vedere apelanților să depună dovada achitării taxei de timbru privind cererea reconvențională până la termenul de judecată din data de 10.12.2010. Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 10.12.2010, rezultă că la acest termen de judecată pârâții nu s-au prezentat nici personal și nici prin apărător, cu toate că instanța a făcut apelul în cauză de trei ori, dispunând strigarea acesteia la sfârșitul ședinței de judecată.
Deși la aceeași dată, pârâții reconvenționali au formulat cerere de ajutor public judiciar, (fila 38 dosar fond) aceasta a fost primită de complet după închiderea dezbaterilor asupra excepției netimbrării cererii reconvenționale și după pronunțarea instanței asupra acestei excepții.
Pe cale de consecință, rezultă că, prima instanță a respectat dreptul la apărare a pârâților - reclamanți reconvenționali precum și normele procedurale prevăzute de Legea nr.146/1997 criticile aduse de apelanți acestei soluții fiind neîntemeiate, motiv pentru care vor fi respinse.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la nelegalitatea soluției de obligare a apelanților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 07.05._10, se reține că titlul în baza căruia pârâții posedau bunul,respectiv contractul de vânzare cumpărare nr.2992/303/09/21.01.1997, a fost desființat prin decizia civilă nr.208/10.02.2004, a Tribunalului București, irevocabilă, prin decizia civilă nr.731/01.06.2005 iar la data de 15.01.2007, moștenitorii fostului proprietar solicită o soluție amiabilă pentru „ evacuarea apartamentului”, aceștia dobândind un nou titlu de proprietate la data de 07.05.2008, potrivit dispoziției primarului.
Prin urmare de la acea dată, s-a născut dreptul reclamantei la despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, despăgubiri datorate de persoanele ce exercitau folosința fără a putea opune proprietarilor un titlu în acest sens.
Susținerile apelanților relative la inexistența unei obligații de despăgubire, întemeiate pe de o parte de existența titlului lor locativ născut din prevederile OUG nr. 40/1999 iar pe de altă parte pe lipsa unei cereri de predare a bunului din partea proprietarilor, nu pot fi primite urmând a fi înlăturate.
Astfel, cum s-a arătat anterior în favoarea apelanților nu s-a născut direct, în baza dispozițiilor legale un drept locativ, iar poziția reclamantei P. E. de redobândire a posesiei bunului ocupat de apelanții a fost făcută cunoscută acestora încă din anul 2007, prin cuprinsul notificării comunicată acestora.
Pe cale de consecință, criticile aduse soluției atacate apar ca nefondate, fiind înlăturate, iar față de toate aceste considerente instanța de apel a dispus respingerea apelului ca nefondat cu consecința menținerii sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.
Prin recursul întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, pârâții au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, dispozițiile OUG nr.40/1999 și-ar fi încetat aplicabilitatea prin apariția OUG 8/2004; dispozițiile acestuia din urmă act normativ se referă la modalitatea în care se pot prelungi contractele încheiate conform OUG nr.40/1999, or, în cauză nu se pune problema unei prelungiri de contract ci numai de încheierea unui contract în baza OUG nr.40/1999 astfel că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu există dispoziții legale de protecție a recurenților.
Recurenții arată că dispoziția art.6 din OUG nr.40/1999 este incidentă în cauză în condițiile în care contractul încheiat cu foștii chiriași a fost anulat, ca și în situația în care în urma comparării de titluri, ar fi fost considerat mai puțin preferabil. În această ipoteză, intimata reclamantă trebuia să urmeze procedura prevăzută de art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999 iar nerespectarea acestei obligații este, potrivit art.11 alin. 1, prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea unui nou contract de închiriere; în acest context, recurenții ocupă imobilul în baza unui titlu locativ izvorât direct din lege la momentul admiterii acțiunii în revendicare.
Deși contractul de vânzare cumpărare a fost anulat de abia la data de 01.06.2005, de la acea dată născându-se în persoana recurenților posibilitatea de a beneficia de, un contract de închiriere încheiat în condițiile art.6 din OUG nr.40/1999, instanțele de fond impun ca data limită a sfârșitului locațiunii data de 08.04.2004.
Instanța de apel consideră, în mod greșit, că dreptul de proprietate al reclamantei putea fi dovedit mai înainte de eliberarea dispoziției administrative iar dreptul acesteia de a solicita evacuarea recurenților s-a născut mai înainte ca aceasta să fie efectiv pusă în posesie; instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare făcând referire la reînnoirea contractului de închiriere pentru aceiași perioadă fără să observe că între părți nu a fost încheiat un contract. Toate aprecierile instanței se fac la un contract reînnoit ceea ce nu este cazul în speța de față deși între părți nu a existat încheiat un contract de închiriere iar recurenții și-au exprimat neechivoc intenția prin procedura instituită la 15.01.2007 prin executorul judecătoresc.
În mod greșit, instanța de apel a reținut că, prin obligarea proprietarilor la încheierea unui contract de închiriere cu o chirie calculată conform OUG nr.40/1999, s-ar aduce atingere drepturilor proprietarilor și s-ar produce o încălcarea a dispozițiilor CEDO deși, această ingerință este limitată în timp și se face contra unei contraprestații, chiria, lucru admis chiar de art. 1 din Primul Protocol la Convenția EDO. Reclamanta nu a dorit niciodată să primească chirie dorința acesteia fiind aceea de a se dispune evacuarea pârâților.
Calcularea lipsei de folosință s-a făcut în mod aleatoriu, având în vedere o chirie pe piața liberă și nu calculată la contravaloarea unei chirii astfel cum prevede OUG nr.40/1999. Astfel cum rezultă din expertiza contabilă, a fost prezentată situația prețurilor pe piața liberă și s-a învederat de către expert aspectul că nu s-a găsit un imobil similar care să se plieze într-un mod cât mai fidel cauzei.
Instanța de fond validează un mod de calcul al chiriei în vădită contradicție cu art.27 din OUG nr.40/1999, luând ca dată de referință data de 07.05.2008, dată la care s-a emis dispoziția primarului general, deși prin această dispoziție imobilul a fost identificat greșit.
Instanțele nu observă nici conținutul dispoziției art.11 din OUG nr.40/1999, reclamanta neputând să solicite o lipsă de folosință câtă vreme a refuzat să încheie contract de închiriere.
În acest context, instanța nu motivează de ce înlătură susținerile recurenților referitoare la faptul că nu li se poate imputa o lipsă de folosință mai înainte de formularea unei cereri de predare a bunului neechivocă din partea reclamantei.
Prin întâmpinarea formulată la data de 29 octombrie 2012, intimata reclamantă a solicitat instanței ca, relativ la capătul de cerere privind evacuarea, să ia act de transmiterea calității procesuale active către dobânditorul bunului conform contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 01 octombrie 2012, iar în privința capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata lipsei de folosință a imobilului apreciază că recursul este nefondat.
Examinând cauza, prin prisma motivelor invocate precum și a susținerilor formulate pe cale întâmpinării, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
În mod corect, instanțele de fond au aplicat dispozițiile legale, la care recurenții fac referire în memoriul de recurs, situației de fapt corect stabilită.
Asupra modalității în care cele două instanțe au stabilit, în cauză, situația de fapt, nu se mai poate reveni, aceasta fiind stabilită, în mod definitiv, de instanțele de fond consecință a caracterului extraordinar a căii de atac a recursului în cadrul căruia nu se mai pot invoca decât aspecte care țin de nelegalitatea unei hotărâri și nu și de netemeinicia acesteia.
Modul în care dispozițiile legale menționate prin memoriul de recurs au fost aplicate acestei situații de fapt este corect.
Jurisprudența CEDO, la care ambele instanțe au făcut referire cu ocazia examinării cerințelor de proporționalitate între drepturile afirmate,(Cauza R. și S., M. D. și M. D., Cauza O. contra României) este consecventă în a recunoaște că legislația națională în materia protecției chiriașilor nu este predictibilă pentru ca ingerința în dreptul de proprietate al foștilor proprietari că fie legală.
Astfel, s-a recunoscut că, OUG nr.40/1999 care a menținut condițiile de durată și de stabilire a tarifului chiriei percepute, și a prevăzut o prelungire sine die a contractelor de închiriere, ca și sancțiune pentru neîncheierea unui contract de închiriere cu chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, indiferent de culpa proprietarului ori a chiriașului în îndeplinirea exigențelor notificării, nu îndeplinește cerințele de previzibilitate, legalitate și accesibilitate pe care trebuie să le îndeplinească norma internă care restrânge exercițiul unui drept absolut cum este dreptul de proprietate. În plus, așa cum corect au arătat și instanțele de fond, dispozițiile art. 1 din OUG nr. 8/11.03.2004 se referă numai la suprafețele locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, condiție care nu este îndeplinită în speță, și acestea și-au încetat aplicabilitatea cu mult anterior datei introducerii acțiunii, 19.08.2010, respectiv, la data de 08.04.2004.
Într-o interpretare corectă a dispozițiilor OUG nr.40/1999, ale art.20 din Constituția României și ale art. 480 din Codul civil coroborate cu cele ale art.1 din primul protocol adițional la Convenție, în mod corect instanțele au reținut că reclamantul a demonstrat dreptul său de proprietate asupra imobilului din litigiu cât și lipsa de folosință a unei părți din acesta cauzată de deținerea fără titlu a recurenților.
Nerespectarea de către proprietarul care a redobândit imobilul a dispozițiilor art.10. alin.1 din OUG nr.40/2001, referitoare la notificarea chiriașului, nu poate atrage prelungirea de drept a contractului anterior încheiat în afara prorogării legale, respectiv 8 aprilie 2004.
Curtea constată că, în mod corect a interpretat instanța de apel dispozițiile art.11 din OUG nr.40/1999, care stabilesc sancțiunea aplicabilă, cu dispozițiile art.2 din același act normativ, care stabilesc termenul limită de protecție a chiriașilor, termen care reprezintă și limita în timp până la care își produce efectele sancțiunea aplicată proprietarului. De asemenea, Curtea apreciază că în mod corect a considerat instanța de apel că la data de 8 aprilie 2004 a încetat prorogarea legală a contractului de închiriere a pârâților.
Având în vedere că între părți nu s-a încheiat un nou contract, chiriașii folosind imobilul în temeiul prorogării legale a termenului de închiriere, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că nu sunt incidente dispozițiile art.14 din OUG nr.40/1999 cu privire la obligația proprietarului de a notifica chiriașului refuzul de a reînnoi contractul cu cel puțin un an, respectiv 60 de zile, înainte de expirarea acestuia.
Curtea reține că, potrivit art.20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Reținând incidența în cauză a prevederilor art.10 și 11 din OUG nr.40/1999, Curtea constată că acestea au făcut obiectul analizei Curții Europene a Drepturilor Omului în deciziile R. si S. contra României, Arsenovici contra România, Spanoche împotriva României. Concluzia Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune a fi respectată și aplicată de către instanțele naționale, în conformitate cu prevederile art.46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care statul Român s-a angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că Statul Român are obligația de a aplica proceduri și mecanisme legislative, previzibile și coerente și trebuie să adopte garanții pentru punerea în practică si respectarea dreptului de proprietate al locatorului.
Cu privire la dispozițiile art.11 alin.1 din OUG nr.40/1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: textul se limitează să indice vag că prelungirea de drept a „contractului anterior" are loc până la "încheierea unui nou contract" fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat. Nici o informație nu este oferită în privința căii de care ar dispune proprietarul care a omis, datorită necunoașterii sau neglijenței, să respecte condițiile de formă impuse de art.10 alin.1 al acestei ordonanțe de a încheia un nou contract cu ocupanții imobilului sau pentru a înlocui statul în vederea încasării chiriilor înainte de termenul prelungirii legale a contractelor.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că o amplă marjă de apreciere este lăsată la dispoziția Statului Român în condițiile alineatului 3 al art.1 al Protocolului 1 cu referire la sistemul de protecție al dreptului de proprietate, întrucât statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le impune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor si locatarilor. Instanța de contencios european a reținut că Statul Român avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ale celorlalți, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup social sau ale colectivității în ansamblul său.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că: ,,chiar și într-un domeniu ca cel al locuințelor și în ciuda dificultăților economice, sociale și legislative decurgând din procesul de tranziție spre o societate democratică și o economie de piață, Statele membre continuă să aibă obligația de a asigura un « just echilibru » între imperativele interesului general și cele ale protejării drepturilor fundamentale ale individului (cauza Schirmer împotriva Poloniei, nr._/01, 21 septembrie 2004)”.
Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al articolului 1 citat anterior, instanța de contencios european consideră că: ,,a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de forma prevăzute de ordonanța de urgenta a Guvernului, impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor, fără nici o posibilitate concretă si reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcina specială si exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc”.
Pe de altă parte, în cauza Burzo vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legea impune un anumit cuantum al chiriei care, pe lângă faptul că nu asigura un profit, nici măcar nu poate acoperi plata reparațiilor unui imobil și că acesta constituie un argument suplimentar al inexistenței justului echilibru între ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului și scopul vizat.
În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că restricțiile suferite de reclamant, în privința posibilității de a folosi bunul său și a imposibilității în care s-a aflat, timp de mai mulți ani, de a obliga ocupanții să îi plătească o chirie ca urmare a aplicării dispozițiilor legale care au făcut obiectul analizei și care au fost considerate de CEDO ca fiind defectuoase și a lipsurilor relevante în legislația de urgentă asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale si cerințele interesului general, ci sunt contrare art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Instanța de recurs apreciază că, în lumina OUG 40/1999, lipsirea de proprietate a proprietarului căruia imobilul i-a fost retrocedat este justificată de necesitatea protejării chiriașilor care au avut contracte de închiriere încheiate anterior retrocedării, în condițiile legii speciale de protecție. Aceste etape sunt impuse de necesitatea protejării chiriașului o anumită perioadă de timp de la data retrocedării (sau intrării în vigoare a ordonanței de urgență), apreciată a fi necesară chiriașului pentru rezolvarea situației sale locative, perioada de timp care însă, în aplicarea principiului proporționalității, la care face referire Curtea Europeana a Drepturilor Omului, trebuie sa fie una rezonabilă.
În speță, pârâții au continuat să ocupe imobilul pe întreaga perioadă de timp ulterioară momentului retrocedării imobilului către reclamantă, au beneficiat de prelungirea de drept a contractului încheiat cu autoritățile statului, fără a achita contravaloarea costului acestei folosințe, fiind evident că au avut la dispoziție de un interval de timp rezonabil pentru a face demersurile necesare în vederea rezolvării situației lor locative.
În mod corect au fost soluționate de instanța de control ordinar și criticile care privesc lipsa de folosință a imobilului. Fructele civile se cuvin proprietarului bunului astfel că, în mod corect, pe seama probelor administrate în cauză, instanțele de fond au stabilit cuantumul acestor despăgubiri având ca punct de referință chiriile practicate pe piața liberă iar nu dispozițiile OUG nr.40/1999, deoarece, pe de o parte, în cauză nu a existat un contract încheiat în temeiul acestui act normativ, iar pe de altă parte, în scopul acoperirii integrale a prejudiciului cauzat proprietarului bunului și acest petit a primit o soluție legală. Celelalte aspecte invocate de recurenți în susținerea acestei critici sunt aspecte care țin de netemeinicia hotărârii instanței de apel întrucât este criticat modul în care a fost administrat un mijloc de probă, respectiv, expertiza efectuată în cauză.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază că recursul este nefundat și, în temeiul dispoziției art.312 din codul de procedură civilă urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții pârâți G. E. și G. C. împotriva deciziei civile nr.256A din 06.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimații P. E. și R. A. S..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red. D.M.
Tehnored. D.M./ C.S.
Ex.2/11.02.2013
T.B. Secția a IV-a Civilă – M.LRadu
- A. C.
Jud.sector 1 București - V.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 41/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 1897/2013. Curtea... → |
|---|
