Legea 10/2001. Decizia nr. 92/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 92/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-04-2013 în dosarul nr. 7775/2/2012
Dosar nr._
(2416/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
decizia civilă nr. 92 A
Ședința publică de la 01.04.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțaea cererilor de apel formulate de apelantul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, precum și de apelantul - pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.313/13.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimata - reclamantă T. J. și intimații-pârâți P. M. BUCUREȘTI, P. G. AL M. BUCUREȘTI și intimata - intervenientă în nume propriu V. O..
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 11.03.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 18.03.2013, 25.03.2013 și apoi la 01.04.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelurilor civile de față, deliberând reține următoarele:
Pe rol fiind soluționarea apelurilor formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin P. G. împotriva sentinței civile nr. 313 din 13 februarie 2012 a Tribunalului București – Secția a V a Civilă.
Prin sentința civilă tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis acțiunea formulată de reclamanta T. J. și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta în nume propriu V. O., în contradictoriu cu pârâții P. M. București, M. București prin P. G., P. G. al M. București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, ., preluat conform Decretului nr. 74/1980; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri în sumă de 805.535 lei în favoarea reclamantei și intervenientei, pentru imobilul teren situat la adresa menționată ce nu mai poate fi restituit în natură, din care se va deduce valoarea actualizată a despăgubirilor în cuantum de 500 lei achitate fostului proprietar pentru terenul expropriat la data de 20 august 1981; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 1.100 lei, contravaloare onorariu experți.
Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._/3/2008, reclamanta T. J., în contradictoriu cu pârâta P. M. București, a formulat contestație împotriva dispoziției nr._ din 10 iunie 2008 a Primarului G. al Primăriei M. București.
La data de 21 ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege sa cheme în judecata și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului pârâtelor cu privire la imobilul în litigiu și a solicitat totodată, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul intravilan de 200 mp., preluat în mod abuziv, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent, prin obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri stabilite prin raportare la valoarea reală, de piață a imobilului.
La data de 18 februarie 2009, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la obiectul acțiunii sale, învederând că solicită: anularea dispoziției contestate și obligarea M. București prin P. G. la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului de 200 mp., din ., sector 1, iar în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziției și obligarea M. București prin Primar G., la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la imobil, preluat prin Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480 – 481 Cod civil, iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, solicită obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.
La termenul din 19 februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita V. O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar.
Prin sentința civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva dispoziției nr._ din 10 iunie 2008 formulată de reclamanta contestatoare T. J., în contradictoriu cu pârâta P. M. București, M. București și P. G. al M. București, a respins ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de revendicare a imobilului teren situat în ., București, precum și obligarea pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului, a respins, ca atare cererea de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului supra imobilului precum și cererea de intervenție pe acest capăt de cerere, și formarea unui nou dosar.
Prin decizia civilă nr. 558/A din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._/3/2008, s-au admis apelurile formulate de apelanta – reclamantă T. J. și de apelanta – intervenientă V. O., împotriva sentinței civile nr. 476 din 03 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimații – pârâți P. M. București prin P. G., M. București prin P. G., P. G. al M. București și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a fost desființată, în parte, sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe – Tribunalul București în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut următoarele:
Criticile formulate de apelanta T. J., referitoare la greșita soluționare a contestației formulată de aceasta apelanta împotriva dispoziției Primarului G. al M. București nr._/2008 au fost nefondate.
Apelanta în calitate de mandatar al numitului N. Adolf a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în ., în suprafața de 200 mp., în temeiul Legii nr. 10/2001, doar la data de 16 decembrie 2002, așadar cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin OUG nr. 109/2001 și prin OUG nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.
Pe de altă parte deși în apel s-a invocat efectuarea de către apelanta în aceeași calitate, a unor alte demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea terenului sus menționat, a fost administrata o singura proba în acest sens – cererea aflate la fila 38 dosar apel, or, din verificarea cuprinsului acesteia, a rezultat că și aceasta a fost formulată după împlinirea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001, neputând fi prin urmare apreciată ca fiind relevantă sub aspectul soluționării acestei critici.
Curtea a reținut totodată că norma cuprinsă în dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie un termen care a fost calificat unanim în practica și în doctrina ca fiind un termen de decădere, concluzia rezultând din formularea alin. 5 al aceluiași articol, care prevede în mod expres că nerespectarea termenului de șase luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.
Chiar dacă s-ar accepta posibilitatea aplicării prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă, din materia termenelor procedurale, deși termenul în discuție nu este unul procedural, Curtea a constatat că apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în condițiile stabilite de aceasta prevedere legală, or, în rigoarea principiului disponibilității de care beneficiază partea, instanței nu-i era îngăduit să se substituie acesteia.
Pe de altă parte, deși s-a probat că în perioada 1991 și 1994, pentru terenul în litigiu, autorul apelantei a formulat cereri în temeiul Legii nr. 18/1991, pe care le-a adresat autorităților cu competente în materia reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în mod corect a apreciat prima instanța că aceste demersuri, nu pot fi asimilate notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens Curtea a reținut că normele cuprinse în art. 22 alin. 1 și 5 din Legea nr. 10/2001 au caracter special și imperativ, beneficiarii legii neputându-se prevala de exercitarea drepturilor astfel recunoscute, fără ca, la rândul lor să se conformeze întocmai obligațiilor expres instituite în cuprinsul legii reparatorii.
În ceea ce privește criticile formulate de cele două apelante, referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea le-a găsit ca fiind fondate.
Concluzia finală a primei instanțe a fost, în esență, aceea de a soluționa cererea având că obiect acțiune în revendicare și cererea subsidiara având că obiect plata de despăgubiri, echivalent valoric al imobilului revendicat, în temeiul unei excepții procesuale – excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia, ca inadmisibilă – în considerarea ideii că, în mod formal, reclamanții (contestatoarea T. J. și intervenienta V. O.) și-au întemeiat cererea de constatare a calității de proprietari și de stabilire a drepturilor ce decurg din această calitate, - restituirea bunului preluat de stat sau în caz de constatare a imposibilității de restituire în natura, plata unor despăgubiri, constând în valoarea de piața a bunului – pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, reținând totodată și că nu au respectat obligația de a formula notificare în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001.
Curtea nu a validat un asemenea punct de vedere, cât timp acesta nu se fundamentează pe considerente de fapt și de drept în măsura să susțină exigentele dispozițiilor de drept intern și internațional relative la apărarea concretă și efectivă a dreptului de proprietate.
Circumstanțele particulare ale cauzei relevă că demersul judiciar al reclamantei și intervenientei în interes propriu, s-a configurat prin afirmarea și susținerea unei pretenții concrete referitoare la un pretins drept fundamental de proprietate – să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului situat în București, . în suprafața de 200 mp., preluat în baza Decretului nr. 74/1980 și, pe cale de consecință, recunoașterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietari asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare in judecată fiind reprezentat de dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Reclamantele au susținut prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, așadar o ingerința în dreptul lor de proprietate, însa, chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă și aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil, întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.
În cauză, deși prima instanța a apreciat că a fost legal sesizată cu un capăt de cerere prin care se urmarea să se constate nevalabilitatea titlului statului, așadar tocmai verificarea calității reclamantelor de deținătoare ale unui bun, instanța de fond a procedat la a analiza cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a cererii subsidiare de despăgubiri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului nefiind analizat odată cu acțiunea în revendicare ci disjuns, făcând în prezent obiectul unui alt dosar.
Așadar, deși reclamantele s-au prevalat de existenta unui bun, instanța de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pe de altă parte, prin decizia 53 din 04 iunie 2007 pronunțata de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii – cauza L. împotriva României, cauza B., împotriva României, cauza L. împotriva României, cauza Caracas împotriva României etc. – a statuat cu valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinseca.
A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciara inițiata de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept – autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc., ori au schimbat competentei instanțelor de judecată în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc., nu este de natura sa respecte imperativelor art. 6 paragraful 1 din Convenție (cauza L., cauza C., cauza I. și M., cauza Z., cauza C., cauza B.).
În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În cauza C. împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului în această cauză, procedura în fața ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directă și integrală asupra drepturilor cu caracter civil – este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 din Codul civil, art. 6 alin. 1 din Convenție.
Prin hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după . Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după . Legii nr. 10/2001, o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. Acțiunea lor a fost însă respinsă ca inadmisibilă în 08 aprilie 2002 pe motivul – identic de altfel, cu cel din speță, că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă.
Curtea a constatat că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă, însă această împrejurare nu schimbă în mod esențial datele problemei, câta vreme pe de o parte, reclamantele și-au întemeiat acțiunea și pe un capăt de cerere cu acest obiect, care deși era esențial pentru soluționarea acțiunii în revendicare nu a fost analizat, ci disjuns iar pe de altă parte, raționamentul este unul pe deplin aplicabil în cadrul acțiunii în revendicare: negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată decât în condițiile în care, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, calea speciala oferită este una efectivă.
De altfel aceasta este și opinia exprimată de instanța supremă chiar și în cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii (decizie obligatorie conform art. 329 Cod de procedură civilă), această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: „problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă și susțin, pentru considerațiile expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc., respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Convenției de a conferii conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.
Din această perspectivă de drept intern și internațional, aprecierea Curții este în sensul că, a admite excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun a reclamanților, ar însemna ca acestora să li se nesocotească dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea pe fond a litigiului dedus judecații.
Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul ca înscrisurile administrate în cauză – adresa nr._ din 17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii 18/1991 și adresa nr. CS2/BV/7158 din 04 noiembrie 1994, emisa de Prefectura M. București – au dovedit demersul concret al autorului reclamanților din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului in litigiu.
Reținând că, în raport de prevederile înscrise în art. 295 din Codul de procedură civilă, obiect al apelului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamanți, că reclamanta și intervenienta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297 Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că se impune desființarea în parte a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea și cererea subsidiară revendicării, având ca obiect plata unor despăgubiri echivalente valorii de piața a terenului.
Prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și Proprietate Intelectuală, în dosarul nr._/3/2008, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 558/A din 05 noiembrie 2009 a Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
În rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă, sub nr._/3/2008.
La dosarul nr._/3/2008 s-a conexat dosarul nr._/3/2009 al Tribunalului București – Secția a V a Civilă, format în urma disjungerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu și a cererii de intervenție principală cu acest obiect, cele două cauze reunindu-se astfel, fiind soluționate împreună.
Tribunalul a încuviințat la solicitarea reclamantei probele cu înscrisuri și expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie și evaluatorie.
La data de 23 ianuarie 2012 reclamanta și-a precizat capătul de cerere subsidiar, în sensul că solicită acordarea despăgubirilor la valoarea de 805.535 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului stabilită conform raportului de expertiză întocmit de expertiză V. N..
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiată.
Problema admisibilității acțiunii precum și interdependența între capetele de cerere privind revendicarea și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu și cel privind constatarea valabilității titlului în baza căruia statul a preluat imobilul de la fostul proprietar (capăt de cerere disjuns inițial în urma pronunțării sentinței civile nr. 476/2009) a fost clarificată prin deciziile instanțelor de control judiciar în apelul, respectiv recursul declarat împotriva sentinței menționate, apreciindu-se că acțiunea reclamantei este admisibilă, din această perspectivă impunându-se cercetarea pe fond a capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului pentru a se putea stabili de reclamanta deține un bun în înțelesul CEDO.
Prin urmare în temeiul art. 315 alin. 1 și 3 Cod de procedură civilă, excepția inadmisibilității nu a putut fi primită, această problemă de drept primind deja dezlegare în mod irevocabil în căile de atac.
Acțiunea reclamantei nu a putut fi calificată drept o simplă cerere în pretenții, supusă timbrajului în condițiile Legii nr. 146/1997.
Atât temeiul de drept invocat cât și cauza juridică a acțiunii formulate conduc la calificarea cererii ca fiind o veritabilă acțiune în revendicare imobiliară, atât în ipoteza în care restituirea bunului imobil este posibilă în materialitatea sa cât și în cazul în care retrocedarea nu mai este cu putință, solicitându-se contravaloarea imobilului. Prin urmare acțiunea formulată îmbracă, atât în privința capătului principal cât și în ce privește cererea subsidiară, caracter real, încadrându-se din perspectiva obligației reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru, în situația de excepție prevăzută de art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997. De altfel, s-a putut reține că și acest aspect a fost implicit soluționat cu ocazia judecării pricinii în căile de atac, apreciindu-se că atât apelul cât și recursul sunt scutite de la plata taxei de timbru.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost de asemenea respinsă, având în vedere că, așa cum s-a explicitat mai sus, reclamanta nu tinde prin acțiunea formulată să valorifice un drept de creanță ci un drept real, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă extinctiv. Acțiunea nu își pierde acest caracter nici în situația în care se solicită contravaloarea bunului revendicat, a cărui restituire în natură nu este posibilă, chiar și în această ipoteză dreptul la acțiune având ca obiect acordarea despăgubirilor născându-se la data constatării imposibilității restituirii în natură a imobilului.
De asemenea, contrar celor susținute de pârâtul S. R., acțiunea de față nu este întemeiată pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, pentru a fi aplicabil art. 8 alin. 4 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S. R., cu referire la capetele de cerere privind revendicarea imobilului și în subsidiar, acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii actuale de piață, tribunalul a reținut următoarele:
Acțiunea de față are ca obiect revendicarea unui imobil preluat de stat prin expropriere, în aplicarea Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, reclamanta solicitând ca instanța să aprecieze asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat. Astfel cum s-a menționat în cuprinsul deciziei de casare, această solicitare nu trebuie privită ca un capăt distinct de cerere (acțiune în constatare) ci ca o chestiune prealabilă ce necesită a fi clarificată cu prioritate în scopul de a se stabili dacă reclamanta justifică deținerea unui „bun” în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, evocată de instanța de control judiciar în considerentele deciziei.
Pornind de la acest considerent, tribunalul a constatat că, potrivit Decretului nr. 74 din 13 martie 1980, art. 1 alin. 2 s-a dispus exproprierea unor imobile, printre care și cel în litigiu, aceste terenuri trecând în proprietatea statului și în administrarea directă a M. București. Ca atare, imobilul situat în ., a fost preluat în mod direct de către S. R. în urma aplicării Decretului de expropriere, intrând în patrimoniul acestuia și păstrându-și același regim juridic până în prezent. Astfel, S. R. justifică legitimare procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, întrucât opune reclamantei un titlu, a cărui valabilitate a fost examinată în cele ce urmează, titlu în baza căruia a dobândit terenul în litigiu, nefiind administrate dovezi din care să rezulte că situația juridică a terenului s-a modificat în ce privește titularul dreptului de proprietate.
Adresele la care pârâtul a făcut referire în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive nu relevă faptul că terenul ar fi trecut din domeniul public al statului în cel al unității administrativ teritoriale, ci prezintă o situație de fapt constatată și de expertul judiciar topo în expertiza administrată în cauză, și anume faptul că terenul este afectat de un ansamblu de locuințe, parcaj, spațiu verde, trotuar și rețele edilitare subterane.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtul S. R..
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul compus din teren în suprafață de 200 mp. și construcție situat în ., sector 1, a fost dobândit de autorul reclamantei, N. Adolf, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 11 octombrie 1937 de Tribunalul Ilfov – Secția notariat. Imobilul în cauză a fost expropriat în baza Decretului nr. 74 din 13 martie 1980 în vederea realizării unui ansamblu de locuințe și a dotărilor tehnico-edilitare aferente, precum și pentru lărgirea arterei de circulație „Calea Moșilor”, autorul reclamantei figurând în anexa 4 a Decretului de expropriere, poziția 188, în urma exproprierii construcția existentă pe teren a fost demolată, autorul reclamantei primind cu titlu de despăgubire atât pentru teren cât și pentru construcție suma de 60.262 lei, sumă ce i-a fost achitată în anul 1981, conform adresei de la fila 21 dosar fond.
În scopul examinării valabilității titlului statului în ce privește preluarea imobilului în litigiu, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, conform cărora fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
S-a constatat astfel că dispoziția de expropriere nu respecta Constituția RSR din anul 1974, în vigoare la acea dată, care prevedea la art. 12 că terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.
De asemenea, potrivit art. 481 Cod civil, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
În cauză, s-a constatat că despăgubirea stabilită pentru imobilul expropriat nu a avut caracter just, având în vedere că imobilul era format atât din construcție în stare de întreținere bună conform fișei tehnice depuse la dosar cât și din teren în suprafață de 200 mp., și de asemenea, că despăgubirea ce trebuia să fie prealabilă exproprierii și demolării imobilului a fost achitată ulterior.
În privința caracterului echitabil al despăgubirilor, s-a constatat că acestea au fost stabilite prin raportare la Decretul nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege, ale cărui anexe ce conțineau normele de evaluare nu au fost publicate în Buletinul Oficial. Astfel, dacă în privința construcției, evaluarea se făcea prin raportare la valoarea de înlocuire, ținând seama de suprafața utilă, starea tehnică de întreținere și uzura în timp a construcției, în privința terenului se constată că valoarea era de 2,50 lei/mp. pentru terenurile din perimetrul construibil al M. București, fără a se distinge în funcție de zonă sau alte criterii concrete de individualizare ale terenului ce face obiectul exproprierii.
În această situație nu s-a putut reține că despăgubirea de 500 lei pentru terenul în litigiu (2,5 lei/mp. x 200 mp.), ce se prezumă a fi fost inclusă în suma globală de 60.262 lei primită de autorul reclamantei pentru întregul imobil, ar avea caracter echitabil și just, chiar și la nivelul anului 1980, fiind astfel încălcate dispozițiile constituționale ale vremii precum și dispozițiile Codului civil cu privire la condiția acordării prealabile a despăgubirilor.
De altfel, caracterul neechitabil al despăgubirilor acordate foștilor proprietari în situația exproprierii a fost de plano recunoscut și prin legile de reparație, pct. 1.3 lit. a din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 stabilind că incidența „preluării abuzive” nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin. 1 din lege. Pentru cazul special prevăzut la art. 11 din lege (ce se referă la imobilele expropriate) situația respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea s-a făcut prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).
Ca atare, tribunalul a constatat că exproprierea imobilului teren în cauză nu s-a realizat în baza unui titlu valabil.
În ce privește cererea reclamantei de restituire a imobilului în natură, tribunalul a reținut, în considerarea celor statuate în decizia de casare, cu trimitere la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau baza pe unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În cazul concret, s-a constatat că atât fostul proprietar N. Adolf, decedat la data de 19 decembrie 2002, cât și reclamanta, ulterior decesului autorului său, au întreprins numeroase demersuri pe cale administrativă, cu începere din anul 1991, în vederea redobândirii proprietății asupra terenului în litigiu, demersuri ce nu s-au finalizat.
Spre exemplu, potrivit adresei nr. 7158/1994 a Prefecturii M. București și Sectorului Agricol Ilfov, s-a comunicat autorului reclamantei că cererea prin care acesta a solicitat emiterea certificatului de proprietate împreună cu actele anexate au fost înaintate Primăriei Sectorului 1 București pentru a se face propuneri, în conformitate cu art. 37 și 37 din Legea nr. 18/1991 în vederea atribuirii în proprietate. Cu toate acestea, din actele dosarului nu a rezultat că această cerere a numitului N. Adolf să fi fost soluționată.
În această situație, s-a putut considera că reclamanta deține un bun în sensul Convenției, ca urmare a constatării nevalabilității titlului de preluare în proprietatea statului aceasta păstrându-și calitatea de proprietar avută la data exproprierii.
Prin urmare, respingerea acțiunii în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența un despăgubiri adecvate, cu atât mai mult cu cât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.
În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009). Curtea nu a contestat eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații). De asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor judecătorești.
Cu toate acestea, Curtea a considerat ca și atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativa și dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietății.
Or, Curtea a stabilit deja că acest fond nu funcționează în sensul acordării efective a unei despăgubiri (R. I. împotriva României și M. și alții împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.
Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamanta este în imposibilitate de a-și recupera bunul pe altă cale, cu atât mai mult cu cât calea Legii nr. 10/2001 nu-i mai este deschisă (notificarea formulată fiind respinsă ca tardivă) iar procedurile administrative inițiate anterior nu au primit nicio rezolvare.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înceta privarea de proprietate este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.
Astfel, s-a constatat că există o ingerință în dreptul reclamantei manifestată prin omisiunea autorităților de a soluționa cererile de restituire formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ingerință ce a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantei și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor interne de reparație.
Prin urmare, tribunalul a conchis că restituirea în natură a imobilului către reclamantă ar fi unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de aceasta.
S-a constatat însă că imobilul în discuție nu poate face obiectul restituirii în natură, fiind afectat de lucrări de utilitate publică, astfel cum s-a constatat în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, astfel încât singura modalitate în care reclamanta poate fi despăgubită pentru privarea de proprietate constă în acordarea contravalorii bunului imobil, prin raportare la valoarea actuală de circulație stabilită conform expertizei judiciare evaluatoare administrată în dosar.
Ca atare, pentru motivele arătate, tribunalul a admis acțiunea și cererea de intervenție principală și a obligat pârâtul statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 lei în favoarea reclamantei și a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură.
Din această sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 lei primite de autorul reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariile experților.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin P. G..
Referitor la apelul formulat de S. român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Se motivează în esență că greșit s-a reținut că S. R. are calitate procesuală pasivă, aceasta prin raportare la art. 480 – 481 cod civil cât și a anexei I din Legea nr. 213/1998.
Totodată, greșit s-a admis și cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra a 200 mp. situat în București, ., deoarece s-au plătit despăgubiri pentru expropriere, care nu au fost contestate de titular iar prezenta acțiunea este o acțiune în revendicare și nu una bazată pe temeiul Legii nr. 10/2001.
Totodată sentința cuprinde dispoziții străine de natura pricinii (aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005).
Fiind o acțiune în revendicare trebuia să se procedeze la compararea titlurilor ceea ce nu s-a făcut iar despăgubirile acordate de 805.535 lei nu au fost corect stabilite, față de caracterul cert, lichid și exigibil al creanței (scăzându-se cei 500 lei primiți la expropriere – motive apel filele 6 – 13 dosar curte).
Cu privire la apelul formulat de M. București prin P. G..
În esență se motivează că greșit s-a considerat că s-a preluat abuziv imobilul (s-a stabilit prin lege că toate imobilele în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv) însă nu ne aflăm în această situație.
Cum imobilul a fost preluat cu respectarea legii de către stat, greșit s-a admis acțiunea.
Apelurile sunt fondate.
Cauza a străbătut mai multe cicluri procesuale.
Intimata T. J. a formulat contestație la dispoziția nr. 1087 din 10 iunie 2008 a Primarului G. al Primăriei M. București, pentru suprafața de 100 mp. din București, ., sector 1.
Contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009.
Curtea de Apel București prin decizia nr. 558/A din 05 noiembrie 2009, constatată că este vorba de o acțiune în revendicare și pretenții și casează cauza cu trimitere spre rejudecare.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3849 din 08 iunie 2010, respinge recursul împotriva deciziei Curții de apel menționate mai sus.
Reluând judecata după casare, tribunalul reține pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte stabilește despăgubiri la suma de 805.535 lei (din care scad cei 500 lei primiți la expropriere) în baza unei expertize (filele 118 – 121 dosar fond) despăgubiri la valoarea de circulație.
Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deși atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit că ne aflăm în cazul unei acțiuni în revendicare.
Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii și nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales că s-a primit un preș (la acea dată, tot pe criteriul valoric) și nu s-a arătat convingerea că nu este o justă și integrală acoperire a prejudiciului.
Așa fiind, motivele de apel a ambelor apelante sunt admisibile numai în acest sens.
Ca atare, se vor admite apelurile, conform art. 296 Cod de procedură civilă, se va schimba în parte sentința civilă apelată în sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamantă și cererea de intervenție principală în nume propriu de V. O..
Se va înlătura obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Văzând și art. 298 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5 și de apelantul – pârâtul M. București prin P. G. cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 313 din 13 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimata – reclamantă T. J. cu domiciliul ales la S. „S., M., D. și Asociații” în București, . Center nr. 11A, . în și intimații – pârâți P. M. București și P. G. al M. București ambele cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6 și intimata - intervenientă în nume propriu V. O. cu domiciliul în B., ., județ Ilfov.
Schimbă în parte sentința civilă apelată nr. 313 din 13 februarie 2012 a Tribunalului București – Secția a V a Civilă, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta T. J. și cererea de intervenție principală formulată în nume propriu de V. O., ca nefondate.
Înlătură obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
C. M. T. D. A. I. A. G.
Red.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
8ex./21.05.2013
T.B.-S.5.-A.M.
| ← Anulare act. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Dizolvare persoana juridică. Decizia nr. 980/2013. Curtea de... → |
|---|
