Legea 10/2001. Decizia nr. 1204/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1204/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-07-2013 în dosarul nr. 71272/3/2011
Dosar nr._
(437/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1204
Ședința publică de la 01.07.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR – E. V.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1593 din data de 11.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. M..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 20.06.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera,Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 27.06.2013 și apoi la 01.07.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Prin contestația înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09.11.2011 sub nr._, contestatoarea N. M., a formulat contestație împotriva dispoziției nr._/17.10.2011, emisa de Primăria Municipiului București prin Primarul General, comunicata la data de 25.10.2011, prin care Primarul General al Municipiului București a respins notificarea formulate de doamna N. M., privind acordarea de masuri reparatorii in echivalent pentru imobilul - teren in suprafața de 205 m.p., situat in BUCUREȘTI, ..26, SECTOR 3, ca nedovedita.
În motivare contestatoarea a arătat ca a formulat in termen legal notificarea nr. 4015/10.10.2001 prin executorul judecătoresc, notificare prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii in echivalent pentru imobilul - teren in suprafața de 205,00 m.p situat in Bucuresti, ..26. sector 3 deoarece restituirea in natura nu mai este posibila, pe teren fiind ridicate construcții.
Terenul in cauza a aparținut mamei reclamantei E. N., fiind dobândit prin cumpărare de la S. G. C., astfel cum rezulta din actul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 30 aprilie 1957.
Calitatea sa de persoana îndreptățita a dovedit-o cu certificatul de moștenitor nr.872 din 23 mai 1995 eliberat de fostul notariat de Stat al Sectorului 3 București de pe urma defunctei N. E., decedata la data de 16.10.1994.
In urma solicitărilor primate prin corespondenta de la persoana desemnata a se ocupa de dosar, din cadrul primăriei, a completat dosarul cu toate documentele solicitate.
In dispoziție Primăria Municipiului București își motivează refuzul astfel:"Având in vedere actele dosarului anexate la notificare, raportul Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate in temeiul Legii nr.10/2001, numita prin Dispoziția Primarului General nr.875/28.07.2010 si adresa nr.8249/2007, emisa de Direcția Impozite si Taxe Locale Sector 3, din care rezulta ca notificatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit printr-un act sub semnătura private încheiat in anul 1957. Potrivit art2 din Decretul nr.221/06.09.1950, înstrăinările intre vii, de orice fel, ale terenurilor cu sau fura construcții, nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului Populat respective".
Considera contestatoarea ca o astfel de motivare este abuziva întrucât la acea vreme in plina ascensiune comunista, era foarte greu sa se realizeze înstrăinări in forma autentica.
Ceea ce este foarte important este faptul ca imobilul respective a fost înscris in evidentele fiscale astfel cum rezulta din înscrisurile existente la dosar.
De asemenea, trecerea in proprietatea statului s-a făcut de la mama contestatoarei E. N., astfel cum rezulta din actul de trecere in proprietatea statului.
La data de 22.12.2011 a fost atașat la dosarul instanței dosarul administrativ ce conține toate înscrisurile ce au stat la baza dispoziției contestate.( F. 9 și urm.)
Prin sentința civilă nr 1593/11 09 2012, Tribunalul București a admis contestația formulată de reclamantă, a anulat dispoziția atacată și a obligat pârâtul să emită o dispoziție de restituire prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii 247/2005 pentru imobilul notificat.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut următoarele: Autoarea reclamantei a intrat în detenția suprafeței de 204 mp teren, situat în București, ..26. sector, în baza unui act sub semnătură privată încheiat în anul 1957 cu S. G. C..
Ulterior, în anul 1968, prin Decretul nr. 336/1968, terenul în suprafață de 199,06 mp a fost expropriat de la G. S. C. prin N. E., considerată proprietar, în vederea realizării unor lucrări de utilitate publică. Construcțiile au fost demolate, iar terenul a fost folosit în scopul exproprierii, aceasta fiind indicată la poziția 38 în anexa la decret.
Tribunalul a reținut că înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță" face dovada calității de proprietar a autoarei reclamantei asupra imobilului din litigiu, câtă vreme dreptul a fost confirmat prin Decretul de expropriere nr. 336/1968, prin care se atestă exproprierea terenului în suprafață de 199,06 m.p. și a casei.
A apreciat tribunalul că sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție de proprietate în folosul persoanei de la care s-a făcut preluarea abuzivă la stat. Potrivit art. 24 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Deși contestatoarea nu poate proba cu un înscris translativ de proprietate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu, totuși, acesta figurează înscris în actul normativ de expropriere, cât și în actul de autoritate al organului administrativ local, ca proprietar al terenului și al construcției, ca urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 24 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la prezumția de proprietate care operează în favoarea reclamantului.
Coroborând această prezumție de proprietate cu înscrisul sub semnătură privată din anul 1957, tribunalul concluzionează că s-a făcut dovada îndreptățirii la măsuri reparatorii pentru suprafața pretinsă.
Este neîntemeiată susținerea pârâtului conform căreia ar fi făcut dovada contrară prezumției de proprietate întrucât dintr-o adresă a Primăriei sector 3 - Direcția venituri - impozite și taxe locale, N. E. figura impusă în anul 1960, cu un teren construit și neconstruit în suprafață de 204mp.
Față de împrejurarea că suprafața de 199,06 m.p. teren nu este liberă de construcții, astfel cum rezultă din nota de reconstrucție a imobilului, terenul fiind în prezent afectat în totalitate de elemente de sistematizare, reținut incidența dispozițiilor art.10 alin 2 și 11 alin 4 din Legea nr. 10/2001, care arată că în atare situație, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Față de cele arătate mai sus, în baza art. 26 din legea nr. 10/2001 tribunalul a admis acțiunea, anulează dispoziția nr._/17.10.2011 emisă de pârât și a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plăți despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul teren situat în București, .. 26, sector 3, în suprafață de 199,06 mp.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, care a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul modalității de dovedire a dreptului de proprietate asupra imobilului notificat. În esență, recurentul susține că soluția de respingere notificării, pronunțată prin decizia contestată este corectă, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care terenul a fost dobândit printr-un act sub semnătură privată încheiat în anul 1957, când erau în vigoare prevederile art 2 din decretul 221/1950, care impuneau încheierea actelor translative de proprietate în formă autentică.
În drept, recurentul s-a prevalat de dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că sentința atacată nu este susceptibilă de apel, devin incidente prevederile art 304 indice 1 cod procedură civilă, potrivit cărora recursul exercitat în aceste condiții nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. Pe cale de consecință, în ipoteza în care în materia respectivă legiuitorul a exclus calea de atac a apelului, recursul nu mai constituie o cale de ataca de reformare a hotărârii exclusiv sub aspectul legalități, ci oferă cadrul procesual pentru examinarea cauzei, evident, în limitele criticilor formulate prin cererea de recurs, atât din punct de vedere al chestiunilor de fapt cât și de drept.
Pentru a-și întemeia în drept recursul, pârâtul s-a prevalat de dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.
Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și examinând cererea de recurs, Curtea constată că recurenta a criticat sentința primei instanței sub aspectul constatării dreptului la măsuri reparatorii al reclamantei, în condițiile în care autoarea sa invocă drept titlu de proprietate un act sub semnătură privată încheiat în anul 1957, dată la care era în vigoare decretul 221/1950. Potrivit dispozițiilor art 2 al acestui decret, împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate prevăzute în tabelul anexat care face parte integrantă din prezentul decret, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum și al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după . decretului de față, se pot realiza numai prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv. Interpretând aceste dispoziții legale, în vigoare la momentul la care autoarea reclamantei a dobândit imobilul notificat, vânzarea cumpărarea imobilelor, reprezentând teren cu sau fără construcție, situate în București sau în comunele învecinate, trebuiau să îmbrace forma autentică, aceasta cerință fiind impusă de legiuitor ad validitatem.
Examinând materialul probator existent la dosar, Curtea constată că imobilul în litigiu a făcut obiectul unei măsuri de expropriere, dispusă prin decretul nr 336/1968, aplicată în privința imobilului notificat prin decizia nr 924/17 04 1968. Așa cum rezultă din tabelul anexă la decretul de expropriere, la poziția nr 38. figurează ca fost titular al dreptului de proprietate, preluat prin efectul exproprierii, autoarea reclamantei.
Practic, problema de drept care se impune a fi elucidată în prezenta cauză constă în a corela dispozițiile derogatorii ale legii 10/2001, în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate al foștilor titulari, abuziv deposedați în perioada regimului comunist, cu cele ale dreptului comun, stabilind în aceste condiții modalitatea în care se poate realiza această dovadă din perspectiva dispozițiilor art 24 din legea specială.
Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a stabilit două prezumții, în scopul flexibilizării regimului probatoriu din sistemul reparatoriu al legii speciale, dat fiind faptul că, datorită circumstanțelor sociale, politice și istorice, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv în perioada regimului totalitar comunist, se face de către notificatori în condiții dificile. Astfel, aceste prevederi legale statuează faptul că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, precum și faptul că, în mod similar, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este prezumată că deține imobilul sub nume de proprietar. Interpretând coroborativ aceste dispoziții legale, Curtea ajunge la concluzia că cele două prezumții au caracter relativ și pot funcționa numai în absența oricăror probe contrare.
Rațiunea instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Pe cale de consecință, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Pentru justa soluționare a cauzei relevante sunt și prevederile art 23 din legea 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Prevederile acestui text de lege sunt explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, prin care se arată că prin sintagma acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Examinând punctual conținutul normelor metodologice, care au rol explicativ, Curtea constată că legiuitorul admis ca mijloace de dovadă a dreptului de proprietate imobiliară orice fel de acte juridice translative sau constitutive de proprietate, constând fie în înscrisuri autentice fie în înscrisuri sub semnătură privată, cu precizarea că, pentru ipoteza înscrisului sub semnătură privată, legiuitorul face mențiunea expresă referitoare la momentul redactării unui astfel de act și anume anterior intrării în vigoare a decretului 221/1950, care instituia necesitatea perfectării transmisiunilor imobiliare în formă autentică.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale în prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta își dovedește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, prevalându-se atât de chitanța de mână datând din 30 04_, prin care autoarea sa a cumpărat terenul, cât și de anexa decretului de expropriere în care figurează la poziția 38 autoarea reclamantei.
Dând eficiență prevederilor art 24 din legea 10/2001, prin care legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist, Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt pe deplin aplicabile în speță de față, neputându-se considera că înscrisul sub semnătură privată din anul 1957 ar reprezenta o dovadă contrară, ci, dimpotrivă, trebuie evaluat drept un element probatoriu de natură să întărească consemnările din actul de preluare. Prin urmare, fără a putea ignora dispozițiile decretului 221/1950, Curtea reține că, deși chitanța sub semnătură privată redactată în anul 1957, de autoarea reclamantei, în calitate de cumpărător al imobilului, nu valorează în sine titlu translativ de proprietate, acest înscris trebuie coroborat cu mențiunile existente în anexa decretului de expropriere, care au rolul de a confirma dreptul real pretins.
Curtea consideră că un argument suplimentar în susținerea acestei concepții rezidă chiar în interpretarea prevederilor art 23 din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, în sensul că legiuitorul conferă deplină forță probantă înscrisului sub semnătură privată, constatând operații translative ale dreptului de proprietate, în măsura în care este încheiat anterior adoptării decretului 221/1950, cu atât mai mult, prin coroborare cu dispozițiile derogatorii ale art 24 din legea 10/2001, existența unui astfel de înscris, perfectat ulterior anului 1950 și având ca obiect un imobil din raza teritorială vizată de textul art 2 din decret, nu trebuie calificat drept o probă contrară (de natură să înlăture incidențe dispozițiilor art 24, anterior amintit) ci un element probatoriu, care se coroborează că mențiunile din anexa actului de preluare, ce consfințește calitatea reclamantului, respectiv a autorilor săi de foști proprietari deposedați. În egală măsură, trebuie avut în vedere că, din actele dosarului, nu rezultă că o altă persoană ar fi pretins că este proprietarul imobilului în litigiu sau că ar fi formulat notificarea în temeiul legii speciale, pentru acest imobil.
Pentru toate aceste considerente, reținând și practica constantă a instanței supreme în sensul arătat, Curtea, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
ÎN MAJORITATE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1593 din data de 11.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N. M..
Ia act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 07 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. I. S.
GREFIER
S. R.
Red/dact IS
2 ex/04.0._
T.B.S P.
Cu opinia separată a d-nei judecător E. V. în sensul admiterii recursului, modificării sentinței recurate în sensul respingerii contestației ca nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Ca atare, rezultă că o condiție esențială pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 este aceea ca notificatorul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic translativ sau declarativ, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea celui care îl invocă.
În speță, contestatoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 204 mp. situat în .. 26 prin cumpărare de la S. G. C., astfel cum rezultă din actul sub semnătură privată, denumit chitanță, încheiat la data de 30 aprilie 1957.
Condițiile de valabilitate ale înstrăinării unui imobil, la data încheierii înscrisului de către autoarea recurentei, 30 aprilie 1957, erau forma autentică și autorizarea prealabilă a sfaturilor populare, conform art. 2 din Decretul nr. 221/1950, astfel cum se reține prin dispoziția nr._ din 17 octombrie 2011 a Primarului Municipiului București (fila 4 dosar fond).
Având în vedere faptul că, contestatoarea a dobândit imobilul din litigiu în anul 1957 printr-un înscris sub semnătură privată, deși, potrivit dispozițiilor legale mai sus-menționate, era necesară forma autentică a actului de vânzare – cumpărare și autorizarea prealabilă a Sfatului Popular, Curtea apreciază că poate fi primită prima critică a recurentului, întrucât intimata-reclamantă nu poate invoca un act de proprietate valabil încheiat.
Apărările sale referitoare la plata impozitelor aferente terenului nu pot suplini lipsa actului translativ de proprietate, și nu pot determina admiterea contestației. De altfel, nu se poate reține în favoarea apelantei nici faptul că imobilul a fost expropriat pe numele său, întrucât înscrisul reprezentat de chitanța încheiată în 30 aprilie 1957 reprezintă tocmai proba contrară a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său, neputându-se aplica prezumția instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Judecător,
E. V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2152/2013. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 1799/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
