Legea 10/2001. Decizia nr. 1490/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1490/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 46173/299/2010
Dosar nr._
(748/2010)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1490
Ședința publică de la 3.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant A. R., împotriva deciziei civile nr. 73 A din 30.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE și S.C. HERĂSTRĂU N. S.A.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul M. M., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant A. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2010, eliberată de Baroul București, atașată la fila 8 din dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice și S.C. Herăstrău N. S.A.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea ia act că niciuna dintre părțile prezente nu formulează cereri noi în prezenta cale de atac și nici nu solicită alte probe, situație în care constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată; să se dispună obligarea la plata sumei de 52.875 euro reprezentând valoarea de circulație a apartamentului așa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în faza fondului.
În ceea ce privește concluziile de schimbare în tot a sentinței de la fond, față de criticile formulate, Curtea solicită avocatului recurentului reclamant să precizeze dacă concluziile puse privește și pe pârâții M. București prin Primarul General și ..
Avocatul recurentului reclamant solicită a se avea în vedere faptul că însăși instanța de fond a constatat că cei doi pârâți nu au calitate procesuală, astfel încât urmează ca hotărârea să fie pronunțată numai în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere și dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care precizează că în astfel de cauze stă în proces doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Apreciază că în mod greșit cele două instanțe, de fond și apel, fără să analizeze în mod temeinic au reținut că actul de vânzare cumpărare nr.2714/_/14.01.1997 nu ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără să perceapă faptul că acesta a fost anulat printr-o sentință din anul 1997, pronunțată într-o cauză în care autorii reclamantului de astăzi nu au participat. Urmează a se avea în vedere faptul că cele două instanțe, nu au avut în vedere la pronunțarea hotărârilor judecătorești decât sentința civilă pronunțată în anul 1997, fără să analizeze alte înscrisuri, apreciind că această sentință este hotărâtoare pentru respingerea acțiunii.
Chiar dacă s-ar presupune prin absurd că autorii reclamantului au participat pe fond la procesul prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare, dispozițiile Legii nr. 10/2001 le dă posibilitatea acestor să solicite despăgubiri.
Urmează a se avea în vedere și faptul că intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut niciun fel de opoziție cu privire la acțiunea de față, în afara faptului că reprezentanților acestei entități li s-a părut prea mare prețul stabilit de expert cu privire la valoarea de circulație a apartamentului, solicitând instanței o diminuare în jurul sumei de 40.000 euro.
Totodată, solicită a se avea în vedere faptul că nu s-a dovedit reaua credință a autorilor recurentului reclamant la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamantul A. R. a chemat în judecată pe pârâții M. București, prin Primarul General, . și M. Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților la restituirea prețului de piață actualizat la data plății pentru apartamentul nr. 21, din București, ., ., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al părinților săi, Alhazid Ezra și A. J., în prezent decedați, în baza certificatului de moștenitor nr. 115/07.11.2005.
Părinții săi au fost proprietarii apartamentului sus-menționat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2714/_/14.01.1997, contract care a fost anulat, irevocabil, prin sentința civilă nr. 7208/05.05.2006 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 pct. 21 , art. 501 pct. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 1073 C. civ.
Pârâții, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
La termenul din data de 21.04.2011, instanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București, prin Primarul General și ., excepție pe care a admis-o, pentru motivele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.
În dovedirea cererii, reclamantului i-au fost încuviințate proba cu înscrisuri și cu expertiză construcții, raportul întocmit de către expertul desemnat, d-na B. R., fiind depus la dosar.
Prin sentința civilă nr._/8.12.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâta ., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamantul A. R., în contradictoriu cu pârâtul M. Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2714/_/14.01.1997, părinții reclamantului, Alhazid Ezra și A. J. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin ., apartamentul nr. 21, din București, ., .. Locuința s-a vândut în baza Legii nr.112/1995, prețul apartamentului, în sumă de 10.927.633 ROL a fost achitat integral, astfel cum se menționează în cuprinsul contractului.
Reclamantul este unicul moștenitor al cumpărătorilor Alhazid Ezra și A. J., conform certificatului de moștenitor nr.115/07.11.2005 .
Prin sentința civilă nr._/09.09.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.2714/_/14.01.1997, reținându-se că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane și, în consecință, contractul încheiat în astfel de condiții reprezintă o operație speculativă fondată pe o cauză ilicită, în frauda proprietarului.
Prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat restituirea prețului de piață al apartamentului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat, în condițiile art. 501 din Legea nr.10/2001, modificată.
În soluționarea speței de față, instanța a avut în vedere faptul că reclamantul a invocat drept unic temei legal al acțiunii în restituirea prețului de piață al imobilului prevederile art. 501 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată, și că pentru a fi aplicabil textul indicat, trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiții: existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995; contractul să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; solicitarea proprietarului de restituire a prețului de piață al imobilului.
Referitor la prima condiție - existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, instanța are în vedere cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr.2714/_/14.01.1997 și considerentele sentinței civile nr._/09.09.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, irevocabilă, hotărâre care se bucură de puterea lucrului judecat. Or, în analizarea valabilității contractului încheiat sub incidenta Legii nr. 112/1995, instanța a arătat că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane și, în consecință, contractul încheiat în astfel de condiții reprezintă o operație speculativă fondată pe o cauză ilicită, în frauda proprietarului.
În consecință, s-a apreciat că contractul de vânzare-cumpărare nr.2714/_/14.01.1997 nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, astfel că nu se poate solicita de către reclamant restituirea prețului de piață al imobilului în baza prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Față de considerentele expuse, instanța a respins acțiunea reclamantului formulată împotriva pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei interpretări de către instanță a probelor administrate în cauză, respectiv a faptului că părinții lui în calitate de titulari ai contractului de vânzare cumpărare anulat de instanța de judecată nu au fost părți în respectivul dosar dedus judecății, astfel că sentința pronunțată în acel dosar nu îi poate fi opozabilă în calitatea lui de moștenitor al părinților decedați ulterior chiar dacă printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, a fost admisă acțiunea actualului proprietar al apartamentului și s-a dispus evocarea reclamantului din acesta.
A mai arătat reclamantul că netemeinicia sentinței rezultă și din faptul că din actele dosarului nu a rezultat reaua credință a părinților săi la încheierea contractului ce a fost anulat, în cuprinsul motivelor de apel, făcându-se referire și la prescripția dreptului material la acțiune-excepție ce nu a făcut obiectul dezbaterilor la instanța de fond.
Prin decizia civilă nr.73/A/30.01.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că apartamentul în litigiu a fost cumpărat în baza Legea nr.1128/1995 de către părinții reclamantului Alhazid Ezra și Alhazid Jeneta-prin contractul nr.2714/14.01.1997 contract a cărui nulitate absolută a fost ulterior constatată prin sentința civilă nr._/09.09.1997 a Judecătoriei Sectorului 1, sentință rămasă irevocabilă.
De menționat că respectiva sentință în care au figurat în calitate de reclamanți M. M. V. și Straja Evelyne Michaella, iar pârâți CGMB și ., a reținut cu putere de lucru judecat că respectivul contract de vânzare cumpărare a fost încheiat prin fraudă la lege în sensul că părțile au știut că lucrul vândut aparține altei persoane, vânzarea efectuată fiind o adevărată operațiune speculativă și care are o cauză ilicită menită a frauda dreptul proprietarului.
În aceste condiții, susținerile reclamantului din cuprinsul motivelor de apel, în sensul că în cauză nu s-a făcut dovada relei credințe a autorilor săi (în prezent decedați) au fost înlăturate de instanță ca neîntemeiate și independent de faptul că autorii acestuia nu au figurat ca părți în respectivul proces, considerentele sentinței civile mai sus amintite, intrate în puterea lucrului judecat nu pot fi ignorate de către instanță în pronunțarea prezentei hotărâri.
S-au avut, totodată, în vedere considerentele deciziei civile nr.156/09.02.2007 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă prin care a fost respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr.7208/05.05.2006 a Judecătoriei Sectorului 1, sentință prin care cumpărătorul actual al imobilului numitul P. M. a obținut evacuarea reclamantului din apartament, în considerentele acestei decizii apreciindu-se de asemenea nerelevanța faptului că sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 nu este opozabilă reclamantului actual.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A. R., solicitând admiterea recursului, admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtului la plata sumei de 52.875 euro reprezentând valoarea de circulație a apartamentului așa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică de către expert B. R., obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze, pe cale separată.
În motivare, recurentul reclamant susține că este unicul moștenitor legal al părinților săi, defuncți, A. Ezdra și A. J., în baza certificatului de moștenitor nr.115/07.11.2005 emis de BNP R. C. din București. Părinții săi au fost proprietarii apartamentului nr.21 situat în București ., etajul 5, sectorul 1, compus din două camere și dependințe, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.2714/_/14.01.1997.
Prin sentința civila nr. 7208 pronunțata la data de 05.05.2006 de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/299/2005 rămasa definitivă și irevocabilă la data de 02.10,2007 prin decizia civila nr.1549 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a III a Civila, reclamantul a fost deposedat de acest apartament.
Instanța de apel, fără însă a verifica și examina cu atenție toate aspectele esențiale ale materialului probator administrat de reclamant în această cauză, a menținut considerentele sentinței pronunțată de instanța de fond. Astfel, instanța de apel s-a raportat la sentința civila nr._ pronunțata la data de 09.09.1997 de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/1997, cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare din imobilul din ., sectorul 1, printre care și cel al părinților săi nr._/_/14.01.1997, fără să constate că nu poate fi autoritate de lucru judecat, atâta timp cât proprietarii apartamentului nu au participat în această cauză.
CGMB și S.C. Herăstrău N. S.A. în calitate de pârâte, nu mai puteau sta în judecată, atât timp cât acestea vânduse apartamentele din ., sectorul 1. Niciunul dintre proprietarii apartamentelor a căror nulitate s-a pronunțat instanța, nu a fost chemat în judecată și cu atât mai mult părinții săi, A. Ezdra și A. J. - aceștia neștiind de existența acestui dosar.
Având în vedere că hotărârea judecătorească este un act juridic, iar conform art.969 Cod civil, terții nu sunt ținuți de dispozițiile din cuprinsul său, iar părinții săi au calitatea de terți față de acest act juridic, apreciază că sentința de mai sus nu producea efecte împotriva părinților săi (a se vedea sentința civilă a nr.3849 pronunțată la data de 08.03.2006 de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/299/2005 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1293 pronunțată la data de 09.07.2007 de Curtea de Apel București în același dosar pronunțată în aceeași situație).
Arată totodată că avocatul său a fost prezent și a pus concluzii, fără să se menționeze acest aspect, ci doar că dosarul s-a luat la prima strigare a cauzelor, iar președintele de complet a luat act doar de o eventuală judecare în lipsă, care de fapt atestă concluziile pe fond.
De asemenea, în cuprinsul deciziei recurate, se menționează în considerente: "deliberând asupra recursului (și nu a apelului, n.n.) civil deși tribunalul nu fusese investit cu soluționarea unui recurs.
Instanța de apel a îmbrățișat în totalitate considerentele instanței de fond, care a dovedit o aplicare greșită a legii, având în vedere că elementele pe care s-a sprijinit respingerea acțiunii sale, sunt contrare Primului Protocol Adițional al Convenției C.E.D.O. jurisprudenței naționale și internaționale, cu precădere dispozițiile art.50 pct.1,2*1 și urm. din Legea nr.10/2001, modificata prin Legea nr.1/2009. nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr.112/1995.
Nu s-a dovedii reaua credință a părinților reclamantului Ia cumpărarea apartamentului în 14.01.1997, ei fiind cumpărători de buna credința cu titlu oneros, nicio instanță nestabilind reaua credință.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin.1 se stabilește prin expertiză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
În ipoteza în care legiuitorul român nu și-ar fi adoptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene si jurisprudenței CEDO, răspunderea statului pentru evicțiune s-ar fi antrenat în condițiile art.1337 și urm. Cod civil, despăgubirea fiind stabilită în funcție de valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar.
CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr.112/1995, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi/prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință sănu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehia, hotărârea nr.365/1997; cauza R. contra România, hotărârea din 19 octombrie 2006).
Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa că există în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO. un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică.
În consecință, persoana deposedată de proprietate trebuie, în principiu, să obțină compensații „în concordanță cu valoarea ei". Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinată la timpul exproprierii.
Recurentul învederează că nu înțelege raționamentul total greșit și nelegal, reținut de către cele două instanțe: de fond și de apel, în sensul că, fără să analizeze temeinic speța în ansamblul său, a reținut că contractul de vânzare-cumpărare nr.2714/_/14.01.1997 nu ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1997, fără să perceapă faptul că reclamantului nu îi este opozabilă sentința civilă nr._/09.09.1997, deoarece s-a pronunțat în lipsa acestuia.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
În referire la critica vizând motivarea necorespunzătoare a deciziei civile recurate, critică care urmează a fi analiza din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)
Conform jurisprudenței Curții europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea constată că în cauză, prin motivele de apel formulate de această parte s-a susținut, în ceea ce privește soluția adoptată prin sentința apelată că aceasta este nelegală, cât timp sentința nr._ a Judecătoriei sector 1 București nu îi este opozabilă reclamantului care are calitatea de moștenitor al cumpărătorilor decedați ulterior chiar dacă printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, a fost admisă acțiunea actualului proprietar al apartamentului și s-a dispus evocarea reclamantului din acesta.
A mai arătat reclamantul că netemeinicia sentinței rezultă și din faptul că din actele dosarului nu a rezultat reaua credință a părinților săi la încheierea contractului ce a fost anulat, respectiv lipsa de incidență a prescripției dreptului material la acțiune.
Or, din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că tribunalul a răspuns punctual criticilor din apel, decizia recurată cuprinzând argumentele de drept și de fapt proprii instanței care a pronunțat-o, reținând, în esență, că prin sentința civilă nr._/1997 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii nr. 112/1995 de autorii reclamantului, că această hotărâre, deși nu a fost pronunțată în contradictoriu cu autorii reclamantului se bucură de putere de lucru judecat, în acest sens instanța raportându-se la considerentele deciziei civile nr. 156/2007 a Tribunalului București Secția a V a Civilă.
Împrejurarea că tribunalul, procedând la analiza criticilor formulate de apelant, a apreciat că acestea nu sunt întemeiate, dezvoltând argumentele prezentate de prima instanță, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevederilor art. 261 din Codul de procedură civilă, atât timp cât instanța de apel a procedat, explicit la cenzurarea argumentelor primei instanțe cât și la evaluarea probatoriului administrat în cauză.
Așa fiind, în cauză nu se poate reține incidența acestui motiv de recurs, critica recurentului reclamant apărând ca nefondată.
În referire la critica vizând faptul că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate se menționează: "deliberând asupra recursului (și nu a apelului, n.n.) civil deși tribunalul nu fusese investit cu soluționarea unui recurs”.
În acest sens, Curtea reține că o atare mențiune cuprinsă în partea introductivă a considerentelor hotărârii, nu este de natură a influența în vreun fel soluția adoptată în ceea ce privește apelul, soluție oglindită în dispozitiv și în minuta întocmită cu prilejul deliberării. În plus, Curtea urmează a avea în vedere și faptul că, recurentul nu a invocat, dar mai ales nu a probat că ar fi suferit vreo vătămare prin simpla inserare a acestei mențiuni în motivarea soluției date apelului în care a fost parte și care să nu poată fi remediată altfel.
Totodată, Curtea reține că instanța de apel s-a raportat și a aplicat în același timp normele de drept procesual incidente cauzei, făcând aplicarea art. 296 din Codul de procedură civilă.
În consecință, Curtea apreciază că inserarea unei atare mențiuni, care, în raport de cele anterior reliefate, se dovedește a fi lipsită de relevanță în soluționarea caii de atac a apelului are valența unei erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii la momentul motivării acesteia, eroare care poate fi îndreptată conform procedurii reglementate de art. 281 din Codul de procedură civilă, neputându-se constitui într-un motiv de nelegalitate, în raport de modificările aduse din codul de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 2812 a din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „îndreptarea.…hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci, numai în condițiile stabilite de art. 281 din Codul de procedură civilă”.
În ceea ce privește criticile recurentului vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor înscrise în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr._/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București.
Criticile sunt fondate.
Astfel, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză, în fazele procesuale anterioare și necontestată în prezenta cale de atac, recurentul are calitatea de unic moștenitor al numiților Alhazid Ezra și A. J., conform certificatului de moștenitor nr.115/07.11.2005.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2714/_/14.01.1997, autorii reclamantului, au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la Primăria Municipiului București, prin ., apartamentul nr. 21, din București, ., ..
Prin sentința civilă nr._/09.09.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare–cumpărare nr. 2714/_/14.01.1997.
Prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat restituirea prețului de piață al apartamentului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare astfel anulat, în condițiile art. 501 din Legea nr.10/2001, modificată.
Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu – contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 – a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.
Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – (noțiune care, în ințelesul acestei norme, are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, în această materie, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea logică a a art. 50 1 și alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009)– se impune ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celalalte dispoziții ale Legii nr.10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin.1).
În cauză, în analiza acestei condiții legale, instanțele de fond s-au raportat la sentința civilă nr._/09.09.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.2714/_/14.01.1997, reținând că această hotărâre se opune reclamantului cu putere de lucru judecat.
Din verificarea acestei sentințe, Curtea constată însă că ea a fost pronunțată la cererea numiților M. M. V. și Straja Evelyne M., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și ., fără ca în acest litigiu să fi fost atrași și cumpărătorii, părți în contractul ce s-a constatat nul.
Curtea are în vedere, totodată, faptul că în legătură cu problema opozabilității hotărârilor judecătorești, în raport de dispozițiile din Codul civil de la 1864 și din Codul de procedură civilă de la 1985 - acte normative incidente în prezenta cauză, în raport de momentul pronunțării hotărârii în raport de care s-a reținut puterea de lucru judecat, în practică și doctrină, s-a considerat în mod constant că numai părțile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare, suportă efectele directe ale actelor juridice-hotărârilor judecătorești, principiul relativității hotărârilor judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii cât și sub aspectul lucrului judecat, presupunând că ceea ce a fost judecat nu poate fi opus respectiv nu poate folosi decât părților din proces.
Astfel, nu a fost recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătorești asupra terților, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părți, sub semnul principiului disponibilității, numai în limitele a ceea ce părțile au cerut, prin alegarea faptelor și a drepturilor și intereselor lor legitime, la baza relativității efectelor aflându-se principiul contradictorialității și al respectării dreptului de apărare. Or, nu se poate vorbi de opozabilitate în privința terților, întrucât aceștia, neparticipând la judecată, nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a a-și înfățișa propria poziție cu privire la situația litigioasă, respectiv de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-și exprima punctul de vedere în fața unei instanțe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Or, în cauză, așa cum s-a arătat, autorii reclamantului, deși au avut calitatea de părți în contractul constatat nul absolut, nu au participat, în litigiul soluționat prin sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei sector 1 București, astfel că efectele acestei hotărâri nu se pot produce în raport cu aceștia care sunt terți față de acel proces ci exclusiv în raport cu părțile litigante - persoane care au stat personal sau prin reprezentant în proces, care au fost legate de procedură prin prezența lor în proces sau prin simpla aptitudine de a invoca drepturile sau de a-și apăra interesele în cadrul dezbaterii judiciare - simplul fapt că autorii reclamantului au calitatea de părți contractante în actul juridic ce s-a solicitat a fi constatat nul, în acel litigiu, nefiind de natură a conduce la concluzia că efectele hotărârii, pronunțate în acest cadru procesual, se produc și asupra acestora.
În același timp, Curtea apreciază că în procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai dispozitivului, dar și considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate.
Din acest punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât constituie explicația soluției pronunțate și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) și, în sfârșit, considerentele indiferente sau supraabundente (care depășesc sfera dezbaterilor din proces, nefiind de natura sa influențeze în niciun fel soluția, putând, de altfel, să lipsească din considerente).
Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea soluțiilor nu se poate obține decât în cadrul căilor de atac.
Or, prin decizia civilă nr.156/09.02.2007 a Tribunalului București Secția a V a Civilă, s-a procedat la tranșarea chestiunii opozabilității sentinței civile nr._/09.09.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, în raport cu reclamantul din pricina de față, concluzionându-se că „sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sector 1 București nu este opozabilă pârâtului (reclamantul din prezenta cauză)” respectiv că ambele părți litigante din litigiul având ca obiect revendicarea imobilului menționat anterior, invocă un titlu de proprietate, astfel că acțiunea în revendicare s-a impus a fi soluționată prin mecanismul comparării celor două titluri de proprietate.
În acest context, se poate reține că rezolvarea dată prin motivarea acestei decizii, era susceptibilă de a fi un considerent decizoriu, intrat în putere de lucru judecat, câtă vreme o atare chestiune a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în acel proces, în care a fost atras și reclamantul, astfel că, nu s-ar fi putut proceda la repunerea ei în discuție în prezenta cauză.
În raport de toate aceste considerente, Curtea, deși nu poate aprecia că instanța de apel a reținut în mod eronat puterea de lucru judecat a acestei ultime decizii, urmează a reține că ceea ce a intrat în putere de lucru judecat vizează pe de o parte lipsa de opozabilitate față de reclamant și autorii săi a sentinței civile nr._/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București și deci, lipsa oricăror efecte produse de această hotărâre asupra valabilității contractului sus menționat, în ceea ce îi privește pe cumpărătorii - părți în litigiul soluționat prin sentința civilă nr._/1997- respectiv pe succesorul acestora, iar pe de altă parte, deținerea de către reclamant a unui titlu valabil asupra imobilului care a făcut obiect al acțiunii în revendicare astfel soluționată, ceea ce a impus compararea acestui titlu cu cel invocat de reclamantul din acțiunea în revendicare.
Pe de altă parte, faptul că în speță, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat de autorii săi în conformitate cu prevederile speciale ale Legii nr. 112/1995, ca efect al admiterii unei actiuni în revendicare formulată împotriva sa, nu face inaplicabile pentru situatia reclamantului dispozițiile art. 501 ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost acest act normativ modificat prin Legea nr. 1/2009, această normă găsindu-și aplicare în toate cazurile în care titlurile proprietarilor cumpăratori ai imobilelor nationalizate, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, au fost desființate.
În plus, potrivit art. 1898 din Codul civil de la 1864 incident în cauză, buna credință se prezumă, nefiind necesară existența unei hotărâri judecătorești care să o constate, sarcina contrară prezumției legale fiind în sarcina părții care susține reaua credință.
Cum sentința civilă nr._/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu este opozabilă reclamantului, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, iar în hotărârea pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a reținut că vânzarea imobilului către autorii reclamantului s-ar fi făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci premisa avută în vedere de către instanța care a soluționat acel litigiu a fost aceea a valabilității titlului înfățișat de reclamant, de vreme ce s-a procedat la compararea titlurilor exhibate de părțile litigante, iar pe de altă parte, în prezenta cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte eludarea normelor înscrise în actul normativ care a constituit temei al încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2714/_/14.01.1997, Curtea nu poate decât să concluzioneze că în cauză instanța de apel ca și cea de fond au făcut o greșită aplicare a normei înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În raport de aceste constatări, având în vedere considerentele anterior expuse, referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reținând incidența acestei dispozitii legale în cauză, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în condițiile în care prezumția legală de bună credință a autorilor reclamantului nu a fost răsturnată, iar pe de altă parte acesta a fost obligat la lăsarea în deplină proprietate și folosință a imobilului, Curtea apreciază că în favoarea reclamantului se impunea acordarea prețului de circulație al imobilului de care acesta a fost evins, valoare care, potrivit expertizei realizate în prima fază procesuală este de 52.875 euro.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că obiecțiunile formulate de pârât la acest raport au fost respinse de prima instanță, măsură care nu a făcut obiect de contestație/ apărare în cadrul căilor de atac.
Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, va dispune admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul că va dispune admiterea apelului declarat de apelantul reclamant Alhashid R. împotriva sentinței civile nr._/8.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, schimbarea în parte a sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
În conformitate cu prevederile înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/_, se va dispune obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 52.875 euro, care se va achita în lei la cursul BNR din ziua plății, sumă reprezentând valoarea de piață a imobilului, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., apt.21, sector 1, stabilită prin expertiza tehnică evaluatorie administrată în primă instanță.
De asemenea, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei către reclamant, conform cererii formulate de acesta în fața primei instanțe și a înscrisurilor atașate care fac dovada ocazionării cheltuielilor de judecată de către reclamant.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant A. R. împotriva deciziei civile nr.73/A/30.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. HERĂSTRĂU N. S.A. și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de apelantul reclamant ALHASHID R. împotriva sentinței civile nr._/8.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Schimbă în parte sentința apelată și admite cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 52.875 euro, care se va achita în lei la cursul BNR din ziua plății, sumă reprezentând valoarea de piață a imobilului.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei către reclamant.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/23.10.2013
-------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – M.P.
- A.E.P.
Jud.Sector 1 – P.P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1151/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 398/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
