Revendicare imobiliară. Decizia nr. 86/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 86/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 34329/3/2008

Dosar nr._ (962/2012)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 86 A

Ședința publică de la 28.03.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol se află, în complet de divergență, pronunțarea asupra cererii de apel formulate de apelanții reclamanți S. T., T. T., S. G., S. V., S. D., R. E., C. T. D., C. T. C., D. C. D., C. M., M. F., C. T. și S. D. împotriva sentinței civile nr. 1760 din 19.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. GH. G., P. I., P. C., C. A., I. A., P. A. C., A. C., T. S., T. C., S.C. I. S.A. și cu intimata intervenientă în nume propriu S.C. UT N. S.R.L.

P. are ca obiect revendicare imobiliară.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 28.02.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 07.03.2013, 14.03.2013, 21.03.2013 și 28.03.2013.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.09.2008 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanții S. T., S. G., S. D., S. C., R. F., C. T. D., C. T. C., D. C. D. și C. M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții P. GH. G., P. I., P. C., C. A., I. A., P. A. C., A. C., T. S., T. C. și S.C. I. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară extrajudiciară anexat, dobândit de autorul lor, S. M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

La data de 16.10.2008, pârâta I. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a arătat că reclamanții au mai formulat acțiuni asemănătoare la Judecătoria Sector 3 soluționate în dosarele nr._ și nr._ .

La aceeași dată, pârâta C. A. a formulat întâmpinare, cu același conținut.

La data de 21.10.2008, pârâta S.C. I. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă.

La data de 31.10.2008, pârâtul P. A. C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea ei ca netemeinică.

La aceeași dată, pârâții T. S. și A. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă și au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La data de 11.12.2008, pârâții T. S. și T. C. au depus la dosar note scrise, prin care au arătat că pârâta C. A. invocă excepția prescripției achizitive asupra imobilului situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 370 m.p.

Prin încheierea de ședință din data de 03.04.2009, tribunalul a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și puterii de lucru judecat, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel cu privire la excepția autorității de lucru judecat, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București acțiunea a fost soluționată pe cale de excepție, fiind admisă excepția inadmisibilității acțiunii, iar nu pe fond. De asemenea, a reținut că hotărârea este în apel și nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

La data de 28.11.2009 a decedat reclamantul S. C., fiind introduși în cauză la termenul din 04.06.2010 moștenitorii acestuia: M. F., C. T. și S. D..

La data de 28.08.2010 a decedat și reclamantul S. G., fiind introduși în cauză la termenul din 16.02.2011 moștenitorii acestuia: S. V., S. G. și T. T..

Prin sentința civilă nr. 1760/19.10.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a admis cererile pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulate de pârâți, în sensul că a dispus obligarea reclamanților la plata sumei de 1400 lei către pârâții T. S. și A. C., la plata sumei de 1000 către pârâta I. A. și la plata sumei de 1000 către pârâta C. A. și a respins în rest cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de părți, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că a fost sesizat cu acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Reclamanții au pretins că sunt moștenitorii legali ai lui S. M., care a deținut imobilul în litigiu, teren neprecizat ca suprafață, în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, însă titlul de proprietate nu a fost depus la dosar.

Din sentința civilă nr. 5830/06.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr._ rezultă că acțiunea în revendicare formulată de Municipiul București împotriva pârâtei C. A., privind terenurile situate în București, . și ., sector 3, a fost respinsă pe cale de excepție, instanța reținând că reclamantul Municipiul București nu a administrat probe din care să rezulte că este proprietarul terenului.

Prin sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr._, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S. T., S. G., S. D., S. C., R. F., C. T. D., C. T. C., D. C. D. și C. M. împotriva pârâților P. Gh. G., P. I., P. C., C. A., I. A., P. A. C., A. C., T. S. și T. C. a fost respinsă în mod irevocabil ca inadmisibilă, instanța reținând că terenul care a aparținut autorului reclamanților în baza titlului de proprietate nr._/04.04.1927 emis de Ministerul Agriculturii și Domeniilor este supus reglementării legilor fondului funciar, respectiv Legea nr. 18/1991, care prevede proceduri speciale, astfel că acțiunea pe calea dreptului comun este inadmisibilă.

Având în vedere soluționarea cauzei pe cale de excepție, dar mai ales extinderea cadrului procesual în cauza prezentă prin indicarea unor noi pârâți, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat, permițând în acest fel și accesul la o instanță potrivit garanțiilor instituite prin art. 6 paragraf 1 Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și prin art. 21 din Constituția României, astfel încât să preîntâmpine formularea altor cereri de judecată pentru viitor, privind stabilirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

Revenind la sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr._, tribunalul a reținut însă că ea are putere de lucru judecat asupra stabilirii regimului juridic care reglementează acest teren ca fiind Legea nr.18/1991, necontestat în căile de atac.

În acest sens, tribunalul a reținut că a fost formulată și o cerere de restituire în baza Legii nr. 18/1991, cerere care a fost înregistrată sub nr. 4353/11.06.1991, prin care S. M. C., S. M. T., S. M. G., S. M. D., C. T. D., C. T. C., D. C. D. și D. C. M., în calitate de moștenitori ai lui S. R. M., au solicitat terenul care se afla în C.A.P. Dudești în anul 1962, în suprafață de 1 ha, iar 3 ha din Gara C., la capătul tramvaiului 28.

Din titlul de proprietate nr._/1927 rezultă că S. M. avea în proprietate o suprafață de teren de 3,5 ha în ..

Acesta este titlul de care se prevalează reclamanții și care a fost avut în vedere și la efectuarea expertizei tehnice în cauza prezentă.

Cu toate că art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată prevede o regulă contrară, reclamanții au formulat și cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001, cerere care a fost soluționată prin dispoziția nr._/29.04.2008 emisă de Primăria Municipiului București, prin care li s-au propus măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17.082 m.p. teren situat în „zona Lacului P.”, fiind respinsă cererea de acordare a terenului în natură pentru suprafața de 17.082 m.p. întrucât nu au făcut dovada preluării abuziv.

Contestația formulată împotriva acestei dispoziții a fost suspendată în baza art. 244 alin. 1 Cod procedură civilă până la soluționarea cauzei prezente.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic A. I., rezultă că terenul revendicat se suprapune peste terenul pârâților, astfel: - peste terenul proprietatea lui P. I., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.120 m.p.; - peste proprietatea P. C., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.614 m.p.; - peste terenul proprietatea I. A., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 m.p.; - peste proprietatea P. A. C., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 m.p.; - peste proprietatea S.C. I. S.A., dobândită prin privatizare, pentru 4027 m.p., intabulat; - peste proprietatea T. S. și T. C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 m.p.; - peste proprietatea A. C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 m.p.

Pe lângă aceste suprafețe, terenul revendicat se suprapune cu: - . m.p.; - imobile din partea de est a străzii Horezu pe 6.008 m.p.; - luciul de apă al Lacului P. pe 240 m.p.

Din adresa nr._/_/21.09.2009 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății rezultă că în Decizia nr. 999/07.04.1962 emisă în baza Decretului C.S. nr. 241/28.03.1962, figurau înscriși: - la poziția 511 M. S. cu suprafața expropriată de 9.242 m.p.; - la poziția 512 C. S. cu 4.259 m.p.; - la poziția 513 T. S. cu suprafața de 4.417 m.p; - la poziția 514 T. C. cu suprafața de 4.271 m.p.; - la poziția 515 D. C. (C.) cu suprafața de 3.350 m.p.

S-a mai arătat că prin decizia nr. 132/02.02.1974 emisă de fostul Consiliu Popular s-a transmis suprafața de 9,43 ha (compusă din 7,03 ha teren pășune scos din circuitul agricol și 2,40 ha suprafața lacului) în administrația Fabricii de cabluri.

Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0880/28.02.1994 întreprinderea I.C.M.E. S.A. a primit în proprietate suprafața de 74.457,60 m.p. teren situat în București, .. 4, sector 3, în baza H.G. nr. 794/1992, H.G. nr. 691/1993 și H.G. nr. 774/1993, dreptul de proprietate fiind întabulat prin încheierea nr. 7418/25.04.2000 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în favoarea S.C. ICME Electroizolante S.A., în baza Legii nr. 15/1990, societate obținută prin divizarea ICME S.A.

Prin actul adițional autentificat sub nr. 44/08.01.2002 la B.N.P. „L. L. și E. C.”, S.C. ICME Electroizolante S.A. și-a modificat denumirea și a devenit S.C. I. S.A.

Așa fiind, rezultă că, pe de o parte terenul a făcut parte din fondul funciar cu consecința că era supus reglementărilor legilor speciale în această materie, concluzie la care s-a ajuns și în sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr._, iar pe de altă parte, chiar dacă am îmbrățișa opinia potrivit cu care terenul era supus reglementării Legii nr. 10/2001, se constată că el a trecut în proprietatea pârâtei anterior intrării în vigoare a acestei legi.

În ceea ce privește pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut că în adresă se fac următoarele precizări: - între P. G. și P. Gh. G. a fost efectuată o tranzacție de care s-a luat act prin sentința civilă nr. 9765/26.10.1994, iar prin decizia penală nr. 1/09.04.1997 a Curții de Apel București – Secția I Penală s-au anulat înscrisurile care au stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 8666/1993, fiind declarate false; - sentința civilă nr. 8666/1993 a stat și la baza sentinței civile nr. 9295/12.10.1994, prin care P. I. a dobândit dreptul de proprietate, precum și a sentinței civile nr. 9277/12.10.1994, prin care a dobândit dreptul de proprietate P. C. și a sentinței nr. 8566/22.09.1993, prin care a dobândit dreptul de proprietate C. A..

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2834/03.06.1996 la B.N.P. „Ș. D. B.”, pârâta C. A. a vândut pârâtului P. A. C. suprafața de teren de 1.370 m.p. și construcția situate în București, ., terenul fiind dobândit de vânzătoare în baza sentinței civile nr. 8566/1993.

M. I. a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1730/05.03.1999 la B.N.P. „Ș. M.”.

Ambele contracte de vânzare-cumpărare sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost declarate nule.

Din certificatul de moștenitor nr. 132/09.12.2002 emis de B.N.P. „Nemesis” rezultă că de pe urma defunctului S. M., decedat la 23.01.1986, au rămas ca moștenitori C. D. - nepot de fiică, D. D. - nepot de fiică, S. T. - fiu, C. C. - nepot de fiică, S. D. - fiu, S. G. - fiu, R. F. - fiu, C. M. - nepoată de fiică și S. C. - fiu.

Prin decizia civilă nr. 8/A/24.02.2004 pronunțată de Curtea de Apel -Secția pentru conflicte de muncă, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, a fost admis apelul și s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune în favoarea numiților I. F. și B. Sevastița pentru suprafața de teren de 528,67 m.p, împotriva pârâtului S. D.. Curtea a reținut că din certificatul de moștenitor nr. 466/28.06.1983 rezultă că T. D. este unicul moștenitor al lui T. S..

În această ipoteză, instanța învestită cu soluționarea contestației, verificând, ar putea acorda terenul în natură, uzucapiunile care au făcut obiectul sentințelor civile fiind formulate în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

S-a mai făcut precizarea că în prezent P. C., P. Gh. G. și P. I. sunt apelanți în dosarul nr._ la Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru proprietate intelectuală, având ca obiect revendicare.

Așa fiind, fie că terenul face obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991, fie că face obiectul Legii nr. 10/2001 în acest sens fiind dispoziția emisă de Primăria Municipiului București, în prezent contestată, reclamanții nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, respectiv în baza art. 480 Cod civil, fiind ținuți să urmeze calea legilor speciale.

Din art. 21 alin. 1 și art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rezultă că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.

Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.

Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin.2 Cod procedură civilă, cu referire la art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după . Legii nr.10/2001.

De asemenea, tribunalul a reținut și decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.

Așa fiind, tribunalul a constatat că revine instanței sesizate cu contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 competența de a analiza forța probantă a actelor de înstrăinare, precum și în raport cu care va dispune, fie atribuirea în natură, fie în echivalent.

Tribunalul a avut în vedere pe acest aspect că nu este instanța sesizată să analizeze cererea din perspectiva existenței unui eventual conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană, întrucât contestația pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată.

Cum prin dispoziția nr._/29.04.2008 reclamanții au primit totuși măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17.918 m.p., iar pentru restul de 17.082 m.p. nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptățită, s-a apreciat că numai instanța învestită în baza Legii nr. 10/2001 cu soluționarea contestației este abilitată a verifica dacă reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, aspect care presupune implicit analiza dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că la acest moment reclamanții nu dovedesc calitatea lor de proprietari pentru această suprafață.

În sfârșit, tribunalul a mai reținut că actele de proprietate de care se prevalează pârâții persoane fizice nu au fost anulate ca efect al declarării ca fiind nule a actelor care au stat la baza sentințelor civile amintite mai sus, astfel că în prezent toți pârâții dețin acte de proprietate.

Cu privire la suprafața de 17.082 m.p. pentru care dreptul de proprietate nu a fost dovedit, tribunalul a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate în acest moment.

Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au în patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Tribunalul a conchis că, în prezent, reclamanții nu au un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu au în patrimoniul lor actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta (dreptul, recunoscut parțial, este acordat în echivalent, restul nu este recunoscut).

Au un „bun” în patrimoniul lor pârâții, ale căror acte de proprietate sunt încă în vigoare, astfel cum s-a reținut deja.

Reclamanții au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se concretizează și dreptul acestora, fie în modalitatea redobândirii dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri, aspecte care urmează a fi lămurite în cadrul contestației formulate în baza Legii nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reținut, sunt indicii potrivit cu care terenul în litigiu era supus dispozițiilor legilor speciale ale fondului funciar, fiind astfel exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 alin. 1 din lege.

Împotriva acestei sentințe, la data de 15.02.2012 au declarat apel reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 18.04.2012.

1. Prin motivele de apel depuse la termenul din 28.06.2012, apelanții reclamanți au arătat că instanța de fond nu a analizat corect și complet situația de fapt, făcând astfel o aplicare greșită a legii.

Instanța de fond a reținut inexact că sentința civilă nr. 5380/08.06/2007 pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosar nr._ are putere de lucru judecat asupra stabilirii regimului juridic care reglementează acest teren și care ar fi Legea nr. 18/1991.

În realitate, sentința Judecătoriei Sector 3 a făcut analiza admisibilității unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, atâta timp cât reclamanții nu au epuizat căile administrative deschise de legea specială, conform practicii judiciare de la acea dată.

Tribunalul nu a ținut seama însă de precizările reclamanților, potrivit cărora, deși au depus încă din 1991 cerere de restituire conform Legii nr. 18/1991, ulterior, constatându-se că terenul revendicat nu este în extravilan, au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001.

De altfel, apelanții reclamanți au renunțat expres la solicitarea în temeiul Legii nr.18/1991, iar cererea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluționată prin emiterea Dispoziției Primarului Municipiului București nr._/29.04.2008.

2. Instanța de fond a reținut, în cele din urmă, „fie că terenul face obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991, fie că face obiectul Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind dispoziția emisă de Primăria Municipiului București, în prezent contestată, reclamanții nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, respectiv în baza art. 480 Cod civil fiind ținuți să urmeze calea legilor speciale".

Conchizând astfel, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile recursului în interesul legii (decizia nr. 33 din 9 iunie 2008), interpretând textul în sensul că o eventuală acțiune în revendicare, formulată în condițiile enunțate, nu poate fi admisă dacă aduce atingere „unui alt drept de proprietate".

Este însă evident că Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere un drept de proprietate legal obținut și, în acest context, instanța era datoare tocmai să analizeze fiecare dintre titlurile de proprietate ale pârâților în parte, sub aspectul legalității și apoi prin comparare cu titlul reclamanților.

Instanța de fond nu a realizat însă o astfel de comparație și de aceea nu a mai ținut cont de gravele nelegalități existente în titlurile pârâților (Ia pârâții P. cel puțin, acestea fiind cel mai evidente).

Astfel, au arătat în cererea de chemare în judecată că cea mai mare parte din teren este ocupată de frații P. (Gh. G., I. și C. - cca. 12.000 m.p.).

Tatăl acestora, P. G., a chemat în judecată în anul 1993 Primăria Sector 3 București, pentru ca instanța de judecată să constate ca ar fi dobândit dreptul proprietate, urmare a uzucapiunii mai mare de 30 ani, asupra imobilului compus din teren - 1.500 m.p. și construcția edificată pe acesta, situat în București, Sector 3, ..

Prin sentința civilă nr. 8565/22.09.1993 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosar nr. 8666/1993, cererea lui P. G. a fost admisă. Această sentință a fost anulată prin decizie penală.

Cu toate acestea, până la anularea sentinței civile nr. 8565/22.09.1993, P. G. a fost chemat în judecată de către cei trei fii ai săi - Gh. G., I. și C. în aceeași zi (12.09.1994), iar obiectul celor trei dosare (nr. 9949, nr. 9959 și nr. 51/1994) era obținerea de către fiii lui P. G. a unor hotărâri care să consfințească dreptul lor de proprietate asupra unor imobile (teren și construcții) existente tot în . și tot în temeiul uzucapiunii de peste 30 ani.

Suprafețele de teren reclamate erau de 10.000 m.p. (pentru P. Gh. G.), 20.000 m.p. (pentru P. C.) și 12.624 m.p. (pentru P. I.), deci cu mult mai mult decât putea, chiar teoretic, să dețină tatăl lor. Astfel, s-a ajuns în situația ca dintr-o suprafața de teren de 1.500 m.p. să rezite trei loturi care însumează 32.624 m.p.

Chiar dacă sentințele fiilor lui P. G. nu au fost anulate, din probele administrate rezultă incontestabil că dreptul de proprietate al pârâților nu este recunoscut, refuzându-li-se înscrierea în cartea funciară.

Și titlurile celorlalți pârâți sunt discutabile. Deși majoritatea dețin hotărâri judecătorești, pentru a fi opozabile reclamanților acestea trebuiau pronunțate în contradictoriu cu adevărații proprietari. Este evident ca nici Primăria Sectorului 3 București și nici Primăria Municipiului București (fostul Consiliu General al Municipiului București) nu aveau calitatea de proprietari, ci erau simpli detentori precari. Astfel, datorita efectului relativității lor, apelanții reclamanți pot combate aceste hotărâri prin orice mijloc de probă.

În sfârșit, S.C. I. S.A. s-a privatizat ulterior primirii notificării de la Primăria Municipiului București (23.07.1992) și, din acest punct de vedere, apelanții reclamanți au susținut că procesul de preluare a terenului nu a fost corect, titlul apelanților reclamanți fiind preferabil titlului pârâtei.

Împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare putea fi invocată în termen de 1 an, prin derogare de la dreptul comun, nu are nicio relevanță în speță, deoarece acțiunea reclamanților vizează compararea titlurilor.

3. Tribunalul a apreciat că apelanții reclamanți nu au în patrimoniul propriu un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil, fapt recunoscut și confirmat și prin măsura luată de municipalitate prin emiterea dispoziției de restituire.

Împrejurarea că aceasta este contestată nu are nicio relevanță pentru speță, deoarece, pe de o parte, cei ce o contestă sunt chiar apelanții reclamanți, iar pe de alta parte, obiectul contestației este doar întinderea măsurilor reparatorii.

Este evident deci că dreptul apelanților reclamanți este necontestat și recunoscut de către autorități, singura chestiune încă în discuție fiind întinderea acestuia.

Reclamanții au arătat, de asemenea, că Decretul nr. 241/28.03.1962 (nepublicat) contravine Declarației Universale a Drepturilor Omului și că au fost încălcate și dispozițiile art. 481 Cod civil.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, apelanții reclamanți consideră ca imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorului lor și ulterior a lor, astfel încât nu putea fi dobândit de alte persoane fizice sau juridice.

Specificul acestei cauze este dat de faptul că, spre deosebire de marea majoritate a cererilor în revendicare, Statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terți, care, au fost însă de rea credință.

Într-adevăr, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea și nu impune statelor membre nicio restricție în libertatea lor de a alege condițiile în care reacordă proprietatea pe care au răpit-o înainte de ratificarea Convenției. Astfel articolul 1 al Protocolului 1 nu este aplicabil.

Este însă evident că în speța dedusă judecații această interpretare a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului nu are aplicabilitate, deoarece statul nu a înstrăinat bunurile răpite, ci a fost deposedat, printr-o combinație de corupție, infracțiuni diverse și lipsa de diligență a autorităților administrative.

Prin urmare, sub aspectul legislației interne, titlurile pârâților ar fi fost preferabile celor de care se prevalează reclamanții în situația prevăzută de art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 7¹ din Legea nr. 10/2001.

Se poate însă lesne observa că niciunul dintre pârâți nu a dobândit terenurile prin cumpărare de la stat, ci, prin hotărâri judecătorești întemeiate pe uzucapiune, dispozițiile Legii nr. 10/2001, mai sus menționate, nefiind aplicabile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.

La data de 15.02.2012 a decedat apelantul reclamant R. F., fiind introdusă în cauză la termenul din 28.06.2012 moștenitoarea acestuia, R. E..

La data de 17.09.2012, intimații pârâți A. C., T. S. și T. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În motivare, au arătat că în mod corect și legal tribunalul a reținut că sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București are putere de lucru judecat asupra stabilirii regimului juridic care reglementează acest teren.

Apelanții au formulat și cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001, cerere care a fost soluționata prin dispoziția nr._/29.04.2008 emisă de Primăria Municipiului București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 raportate la dispozițiile art. 289 Cod procedură civilă.

La aceeași dată a formulat întâmpinare și intimata pârâtă S.C. I. S.A., prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul Protocolului 1, că instanța europeană a apreciat că în astfel de situații este recunoscut dreptul la despăgubire, că prima instanță a apreciat în mod corect aplicabilitatea principiului „specialia generalibus derogant” și că este privatizată înainte de . Legii nr. 10/2001.

În drept, a invocat dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, decizia nr. XXXIII/2008, hotărârea pilot din cauza A. împotriva României și principiile de drept în materie.

La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar: adresa nr. 2647/06.08.2012 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridică – Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, adresa nr._/27.08.2013 emisă de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 3 (care a transmis copile cărților funciare nr._,_,_,_,_,_), adresa nr._/_/19.09.2012 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, adresă emisă de Judecătoria Sectorului 3 București (care a comunicat sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată în dosar nr._ cu indicarea datei la care a rămas irevocabilă), adresa nr._/07.09.2012 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 (care a transmis procese verbale înștiințare de plată privind impozitul pe clădiri emise la 09.03.2004, declarația de impunere pentru clădiri – teren dobândit cu act prin notariatul de stat dată de P. G., sentința civilă nr. 8565/22.09.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 8666/1993, proces verbal întocmit la 15.06.1974, cerere înregistrată sub nr._/21.05,1974 la fosta Circă financiară a sectorului 3, proces verbal înștiințare de plată nr. 6303/20.02.2003, certificat nr._/_/22.11.2002 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru, Serviciul Nomenclatură Urbană, fișa corpului de proprietate nr. cadastral 6803, proces verbal înștiințare de stabilire a sumelor datorate pentru clădiri – terenuri ocupate de construcții din 02.03.1999, declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe terenuri ocupate de clădiri dată de P. I. la data de 24.02.1999, proces verbal – înștiințare de stabilire a sumelor datorate pentru clădiri – terenuri nr._/08.12.1994, sentința civilă nr. 9295/12.10.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 9951/1994, proces verbal – înștiințare de plată nr. 6304/20.02.2003, certificat nr._/_/26.11.2002 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, fișa corpului de proprietate nr. cadastral 6802, proces verbal – înștiințare de stabilire a sumelor datorate pentru clădiri – terenuri ocupate de construcții din 02.03.1994, declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe terenuri ocupate de clădiri și alte construcții dată de P. G. la 24.02.1999, proces verbal – înștiințare de stabilire a sumelor datorate pentru clădiri – terenuri nr._/28.12.1994, declarația de impunere pentru clădiri – terenuri dobândite cu act prin Notariatul de stat dată de P. Ghe. G., sentința civilă nr. 9765/26.10.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 9949/1994, proces verbal – înștiințare de plată nr. 6297/20.02.2003, certificat nr._/_/26.11.2002 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, fișa corpului de proprietate nr. cadastral 6804, declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe terenuri ocupate de clădiri dată de P. C. la 24.02.1999, proces verbal înștiințare de stabilire a sumelor datorate pentru clădiri - terenuri nr._/08.12.1994, declarație de impunere pentru clădiri – terenuri dobândite cu act prin Notariatul de Stat dată de P. C., sentința civilă nr. 9277/12.10.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 9950/1994, proces verbal – înștiințare de plată nr. 2149/16.03.2003, certificat nr._/5194/22.09.1999 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, proces verbal – înștiințare de plată a impozitului pe clădiri și terenuri din 23.06.1999, declarație olografă dată de M. I., contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1739/05.03.1999 de notar public Ș. M., situația soldurilor la data de 24.09.1999, proces-verbal – înștiințare de plată nr. 1222/12.06.2003, certificat nr. 6871/1719/14.05.2011 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, încheiere nr. 5120/16.04.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București – Biroul de Carte Funciară, contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2526/24.01.1994 de notar public C. E. cu act adițional nr. 7505/17.09.1996, proces-verbal – înștiințare de plată a impozitului pe clădiri și terenuri nr. 4727/04.07.2001, declarație pentru stabilirea impozitului pe teren dată de I. A. la 02.07.2001, proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 67/27.06.2001, referat nr. 28/30.071, declarația nr._/28.10.1997 dată de I. A., declarație de impunere pentru clădiri – terenuri nr._/25.11.1997 dată de I. A., certificat nr._/ind.12 – c/14.04.1997 eliberat de Consiliul General al Municipiului București – Departamentul Patrimoniu Imobiliar – Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, proces-verbal – înștiințare de plată nr. 80/14.03.2006, cerere formulată la 14.03.2006 de P. A., adresa nr._/3344/09.03.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, proces-verbal – înștiințare de plată din 11.12.2000. declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe terenuri dată de P. A. la 11.12.2000, autorizație de construire nr. 13/03.02.1999 emisă de Primăria Sectorului 3 București, declarația nr._/18.06.1998 dată de P. A. C., declarația de impunere pentru clădire – teren dobândite cu act prin Notariatul de stat înregistrată sub nr._/19.06.1998 la Administrația Financiară, certificat nr._/_/3168/703/19.11.1997 eliberat de Primăria Municipiului București – Departamentul Patrimoniu Imobiliar – Direcția Evidență Proprietăți, declarație de impunere pentru clădiri – teren dobândit cu act prin Notariatul de Stat înregistrată sub nr._/05.06.1996 la Administrația Financiară, contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2834/03.06.1996 de notar public Ș. D. B., proces-verbal – înștiințare de plată pentru impozitul pe teren nr._/16.09.2009, certificat nr._/_/31.08.2009 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, proces-verbal – înștiințare de plată nr. 6636/14.06.2002, declarație pentru stabilirea impozitului pentru clădiri și a impozitului pe teren dată de A. C. la 14.06.2002, sentința civilă nr._/02.12.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 2942/1997, certificat nr._/2897/14.05.2002 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, cerere formulată de A. C., proces-verbal de plată a impozitului pe clădiri nr._/23.05.2008, cerere formulată la 18.02.1985 de A. I., referat întocmit la 18.02.1985, sentința civilă nr._/02.12.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 2942/1997, proces-verbal – înștiințare de plată nr. 9915/06.12.2001, declarație pentru stabilirea impozitului pentru clădiri și a impozitului pe teren dată de A. C. nedatată, proces-verbal întocmit la 28.02.1974 de fosta Circă Financiară sector 3, cerere înregistrată sub nr. 9441/13.02.1974 la fosta Circă Financiară, adresa nr._/09.08.1973 emisă de fostul Consiliu Popular al Sectorului 3 – Serviciul pentru Disciplină în Construcții, proces-verbal nr._/16.09.2009, adresa nr._/_/25.08.2009 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, proces-verbal – înștiințare de plată nr. 6635/14.06.2002, declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren dată de T. S. la 14.06.2002, sentința civilă nr._/02.12.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr.2941/1997, certificat nr._/2896/14.05.2002 eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, proces-verbal – înștiințare de plată pentru impozitul pe clădiri nr._/23.05.2008, sentința civilă nr._/02.12.2199 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr. 2941/1997, cerere înregistrată sub nr._/31.01.1985 la fosta Circumscripție Financiară, referat întocmit la 07.02.1985, proces-verbal – înștiințare de plată pentru stabilirea impozitului pe clădiri și pe terenuri nr. 9916/16.12.2001, declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren dată de T. C., nedatată, proces-verbal întocmit la 28.02.1974 de fosta Circă Financiară sector 3, cerere înregistrată sub nr. 9675/14.02.1974 la fosta Circumscripție Financiară, adresa nr._/09’9.08.1973 emisă de fostul Consiliu Popular al Sectorului 3 – Serviciul pentru Disciplină în Construcții), adresa nr._/19.09.2012 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu și adresa nr. 1444/20.02.2013 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3.

În dovedirea cererii lor, apelanții reclamanți au depus la dosar: cerere înregistrată sub nr._/29.03.2010 la Primăria Sectorului 3 București, adresa nr. 1450/1/Ind.XII-c emisă de Consiliul Local al Municipiului București – Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, adresa nr. 1870/07.08.1992 emisă de Comisia Municipală pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, adresa nr._/tb/_/20.11.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidență Proprietăți, adresa nr._/4893/25.04.2005 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană, adresa nr. 9757/1335/1/14.09.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană, Dispoziție privind modificarea și atribuirea de denumiri pentru artere de circulație din Municipiul București nr. 67/20.01.-1997, adresa nr. 2263 BRP/2010 emisă de Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale, declarație autentificată sub nr. 3966/10.10.2012 de notar public M. D., extras din Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din . (București), întocmit conform Recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948 provenit de la Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale, adresa emisă la 10.11.2006 în dosar nr. 550/1996 al Curții de Apel București – Secția I-a Penală – Biroul Executări Penale, adresa emisă la 05.05.1997 în dosar nr. 550/1996 al Curții de Apel București – Secția I-a Penală, decizia penală nr. 1/9.04.1997 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I-a Penală în dosar nr. 550/1996, încheiere din 19.09.2008 pronunțată în dosar nr._/3/2008 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, adresa emisă la 14.11.2008 în dosar nr._/3/2008 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, adresa nr._/03.10.2008 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridică, Legislație, adresa nr. CS/206/22.02.2008 emisă de Primăria Sectorului 3 București – Serviciul Fond Funciar și Registru Agricol, declarație dată de C. D. la 15.05.2008, procură autentificată sub nr. 1688/08.10.2007 de notar public A. G. Corsate, adresa nr._/01.05.2008 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, nota nr. 201/07.01.2008 emisă de Primăria Municipiului București, raport întocmit în dosarul nr._ de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, adresa înregistrată sub nr. 1909/20.11.2002 de Direcția Venituri, filele 2 – 5 din BI . nr._, notă de reconstituire nr. 4528/05.2006 întocmită de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Cadastru Edilitar Imobiliar, note de reconstituire emise la 23.05.2005 și 11.08.2003, raport de expertiză extrajudiciară nr. 24/14.11.2005 întocmit de inginer D. Z., adresa înregistrată sub nr._/06.07.2007 la Primăria Municipiului București, titlul de proprietate nr. 2190/02.06.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S.A.I., proces-verbal de punere în posesie întocmit de Primăria Comunei C. - nedatat, titlul de proprietate nr. 5077/05.12.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra Terenurilor S.A.I., adresa nr._/_/23.07.2007 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența Proprietății, certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 880/29.02.1992 emis de Ministerul Industriilor, adresa nr._/905/17.04.2006 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența Proprietății, adresa nr._/_/07.01.2003 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății – Cadastru, adresele nr._/III/_/12.07.2007, nr._/II/_/12.07.2007, nr._/IV/_/12.07.2007, nr._/V/_/12.07.2007, nr._/I/_/12.07.2007, nr._/VI/_/12.07.2007, nr._/V/_/12.07.2007 și nr._/VII/_/_ emise de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidență Proprietăți, sentința civilă nr. 4423/18.05.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosar nr._/301/2205, decizia civilă nr. 1535R/19.09.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr._/301/2005, cerere înregistrată sub nr._/28.06.2005 la Primăria Municipiului București, adresa nr._/19.07.2007 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, adresa emisă de Instituția Prefectului înregistrată sub nr._/19.06.2007 la Primăria Municipiului București, adresele nr._/17.05.2007, nr._/18.06.2007 și nr._/11.04.2007 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic, C. și Legislație – Serviciul Analiză Dosare și Emitere Avize Legea nr. 10/2001, nr._/18.01.2007, nr._/27.07.2006 și nr._/14.09.2007 emise de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic C. și Legislație, adresa nr. CS 1111/16.10.2006 emisă de Primăria Sectorului 3 București – Subcomisia Locală de Fond Funciar, adresa nr._/Legea 10/01.06.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic C. și Legislație, adresa nr._/21.11.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, adresa nr._/07.01.2009 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație – Serviciul Restituiri în natură Legea nr. 10/2001, adresa nr._/26.01.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, adresele nr._/14.09.2006 și nr. CS 691/24.06.2006 emise de Primăria Sectorului 3 București - Subcomisia Locală de Fond Funciar, adresa nr._/19.07.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic C. și Legislație, adresa nr. VB/_/SP3/22.06.2006 emisă de Instituția Prefectului Municipiului București, cereri înregistrate sub nr._/08.06.2006 și nr._/24.05.2006 la Primăria Municipiului București, cereri înregistrate sub nr. 1550/05.05.2006 și nr._/21.06.2005 la Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, adresa nr. 327/03.02.2005 emisă de Primăria Sectorului 3 București – Serviciul Cadastru și Fond Funciar, adresă emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București, adresa nr._/Legea 10/01.06.2006 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație, cerere înregistrată sub nr._/05.12.2005 la Primăria Municipiului București, Direcția Juridic, C. și Legislație, adresa nr._/07.04.2005 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția juridic C. și Legislație – Serviciul Restituiri în natură – Legea nr.10/2001, încheiere din 14.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosar nr._/3/2008.

La data de 14.01.2013, experții N. A., A. V. și F. R. au depus la dosar răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară.

La termenul din 28.02.2013, Curtea a pus din nou în discuție excepția autorității de lucru judecat.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I.1. Referitor la cererea formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Curtea are în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 vechiul Cod civil, are la baza regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166 Cod procedură civilă, pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să exista tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză.

i. Din cuprinsul sentinței civile nr. 5380/08.06.2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ (rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 26.09.2007, potrivit relațiilor obținute în apel de la Judecătoria Sectorului 3 București) reiese că prima cerere a fost formulată de aceiași reclamanți, respectiv S. T., S. G., S. D., S. C., R. F., C. D., C. C., D. D. și C. M. în contradictoriu cu pârâții P. G., P. I., P. C., C. A., I. A., P. A. C., A. C., T. S. și T. C..

Este lipsită de relevanță sub aspectul identității de părți împrejurarea că în prezenta acțiune figurează în calitate de pârâtă și S.C. I. S.A., pentru că identitatea poate fi și parțială.

Nu prezintă importanță nici faptul că în cursul soluționării prezentului litigiu au decedat S. C., S. G. și R. F., puterea de lucru judecat vizându-i și pe succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece, deși nu au participat personal la judecată, aceștia continuă, reprezintă persoana autorilor lor.

ii. Ambele acțiuni au avut ca obiect revendicarea unui teren dobândit de autorul apelanților reclamanți, S. M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

iii. Cauza, care rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic, este aceeași și constă în regulile care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun.

2. Într-adevăr, astfel cum a reținut și prima instanță, puterea lucrului judecat presupune că litigiul a fost soluționat în fond, iar prin sentința civilă nr. 5380/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ s-a reținut că: „Acțiunea în revendicare este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate. În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Mijloacele de restituire ale imobilelor reglementate prin legi speciale, la care s-a făcut referire anterior, sunt reprezentate de procedura administrativă de soluționare a notificărilor dezvoltată prin cuprinsul legii nr. 10/2001. Instanța apreciază că această opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu . Legii nr. 10/2001”.

În raport de considerentele expuse anterior privind rațiunea reglementării acestei excepții, soluționarea cauzei în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existența sau, din contră, inexistența situației de fapt pretinse de către reclamant și, în primul caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispozițiilor legale la respectiva situație. În asemenea condiții, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.

Ipoteza este diferită atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin procedural, cum sunt neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru sau lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin prima hotărâre, instanța sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conțină elemente prin care s-ar putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de lucru judecat.

Respingerea acțiunii ca inadmisibilă - cu motivarea că, în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale - se include în prima categorie, întrucât eventuala soluționare diferită a acestui aspect în cadrul prezentului dosar - prin reținerea argumentului apelanților reclamanți că legea specială nu ar reglementa situația tuturor bunurilor preluate în mod abuziv în perioada de referință (principiu stipulat în art. 1 alin. 1), fiind exclusă de sub incidența sa ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terți - ar însemna a aduce o altă interpretare textelor legale incidente situației din speță, ceea ce nu poate fi admis. Este de menționat și faptul că la momentul actual există și o dispoziție emisă de în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare, care a fost contestată de apelanții reclamanți, dreptul lor de acces la justiție fiind astfel respectat, astfel cum rezultă din hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010 (paragraful 120).

În sensul celor arătate anterior, în literatura de specialitate de dată mai recentă s-a arătat că, pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, așa încât ceea ce a fost verificat jurisdicțional să nu mai poată face obiect al disputei părților, este necesar, în principiu, ca aceasta să fi dat dezlegare fondului raporturilor juridice dintre părți, indiferent că soluția a fost de admitere sau de respingere a pretențiilor deduse judecății. Aceasta întrucât, ceea ce intră în autoritate de lucru judecat este statuarea pe care instanța o realizează, pe baza analizei probatoriului administrat si aplicând asupra faptelor regula de drept incidentă, ceea ce dă un conținut imuabil (nesupus discuției ulterioare) verificării jurisdicționale.

Dimpotrivă, o hotărâre care nu a rezolvat diferendul, datorită unor împrejurări de ordin formal, care au împiedicat instanța să ajungă la dezbaterea în fond a pricinii, nu va putea fi opusă, ca regulă, într-o nouă instanță învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, cu valoarea autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte însă, nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul trebuie considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională.

De exemplu, în ipoteza în care cererea a fost respinsă, constatându-se prescris dreptul material la acțiune, această statuare a instanței va intra în putere de lucru judecat, neputându-se susține posibilitatea unei noi învestiri a instanței, unde să se demonstreze că dreptul de fapt nu era prescris și că trebuie să se treacă la judecată în fond.

Tot astfel, dacă o acțiune este respinsă pentru lipsa calității procesuale active a celui care s-a pretins titular al dreptului (reclamantul), sesizarea ulterioară a instanței de către aceeași parte va fi posibilă (fără să i se opună autoritatea de lucru judecat) doar în măsura în care va invoca un alt temei al dreptului său (și, deci, învestirea instanței se va fundamenta pe o altă cauză).

Așadar, nu se poate susține că, întrucât rezolvarea în primul proces s-a făcut prin reținerea unei excepții procesuale, acest aspect este suficient prin el însuși pentru a nu funcționa autoritatea de lucru judecat și pentru a permite reluarea procedurii judiciare doar sub motiv că nu a avut loc inițial o judecată pe fond.

Pe aspectul tranșat, hotărârea produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părți va fi posibilă numai în situația în care se vor invoca elemente noi, care să înlăture incidența excepției lucrului deja judecat.

De exemplu, în ipoteza inadmisibilității sau prematurității cererii, dacă soluția s-a datorat neîndeplinirii unei condiții prealabile învestirii instanței, care între timp a fost însă acoperită, atunci, modificându-se împrejurările care au determinat hotărârea anterioară, va dispărea și impedimentul care a oprit judecata în primul proces la o excepție procesuală.

În schimb, dacă sesizând pentru a doua oară instanța, partea se regăsește în aceeași situație (de neîndeplinire a procedurii prealabile), va funcționa excepția autorității de lucru judecat raportat la prima hotărâre, câtă vreme nu a fost adus în dezbatere niciun element nou, iar asupra pricinii în această stare, instanța s-a pronunțat deja.

Rezultă din exemplele menționate anterior că autoritatea de lucru judecat nu se atașează doar hotărârilor care au soluționat cauza pe fondul ei, ci deopotrivă și acelora care au judecat pricina pe baza unei excepții și că în aceste din urmă situații – ale necercetării fondului raporturilor juridice – o eventuală reluare a dezbaterilor va fi posibilă în măsura în care se invocă împrejurări noi, care vor scoate însă, din sfera excepției autorității de lucru judecat, hotărârea anterioară.

3. Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008.

Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.

De asemenea, în ceea ce privește posibilitatea ca respingerea unei cereri ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza L. împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006.

În acest caz, Curtea a arătat că: „Prima acțiune în revendicare a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (…). Deși în urma acțiunii în constatare ea a obținut o sentință rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective (…) ea nu și l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acțiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv de autoritate de lucru judecat (…) chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa”.

Prin urmare, în cadrul unei hotărâri ulterioare nu pot fi contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt sau de drept; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic, sintagmă care se raportează la invocarea unui alt raport juridic.

4. Pe cale de consecință, Curtea urmează să admită excepția autorității de lucru judecat în privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

II.1. În ceea ce privește cererea introdusă în contradictoriu cu pârâta persoană juridică, Curtea constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.

Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului/autorilor reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.

Sintetizând, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește la acest moment în patrimoniul apelanților reclamanți.

Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică conform celor expuse anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă a dobândit imobilul ce a aparținut anterior autorului apelanților reclamanți, astfel încât Curtea nu va analiza motivele de apel care vizează faptul că titlului intimatei pârâte nu i s-ar putea acorda preferință în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părți.

3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”

În speță, reclamanții dețin, pentru imobilul pentru care au făcut dovada că dreptul de proprietate a aparținut autorului lor, un „bun”, care constă însă în dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, se reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).

În același timp, Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamanților, regăsindu-se deocamdată astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._/29.04.2008 - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142, situația putându-se schimba în cazul admiterii contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aflate încă pe rolul instanțelor, și dispunerii restituirii în natură.

4. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, Curtea constată că și din perspectiva reglementării internaționale instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare.

Ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin tranformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, drept care într-adevăr prin aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.

Prin urmare, se constată netemeinicia acestui motiv de apel.

Față de aceste considerente, Curtea, în majoritate, urmează ca, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să admită apelul și să schimbe în parte sentința atacată în sensul că va admite excepția autorității de lucru judecat în privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, menținând în rest sentința atacată.

De asemenea, va lua act ca apelanții reclamanți, intimații pârâți P. A. C. și S.C. I. S.A. nu au cerut cheltuieli de judecată, iar în temeiul art. 298 rap. la art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga apelanții reclamanți, care se află în culpă procesuală, să plătească către intimații pârâți C. A., I. A. suma de 700 lei fiecare și către intimații pârâți A. C. și T. S. și T. C. sumele de 300 lei respectiv 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile avocaților aleși.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Admite apelul declarat de apelanții reclamanți S. T., T. T., S. G., S. V., S. D., R. E. (moștenitoarea lui R. F.), C. T. D., C. T. C., D. C. D., C. M., M. F., C. T. și S. D., toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat Baltasiu A. D., în București, .. 19, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1760 din 19.10.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. GH. G., domiciliat în București, ., sector 3, P. I., domiciliat în București, ., ., ., sector 2, P. C., domiciliat în București, ., sector 3, C. A., domiciliată în București, ., sector 3, I. A., domiciliată în București, ., sector 3, P. A. C., domiciliat în București, .. 48, ., ., A. C., domiciliat în București, ., sector 3, T. S., T. C. ambii domiciliați în București, ., sector 3, S.C. I. S.A., cu sediul ales la S.C.A. Caprau, A. & Asociații, în București, .. 137, ., ., sector 3 și cu intimata intervenientă în nume propriu S.C. UT N. S.R.L., cu sediul în București, . nr. 6, . 1.

Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:

Admite excepția autorității de lucru judecat în privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Menține în rest sentința atacată.

Ia act ca apelanții reclamanți, intimații pârâți P. A. C. și S.C. I. S.A. nu au cerut cheltuieli de judecată.

Obligă apelanții reclamanți să plătească către intimații pârâți C. A., I. A. suma de 700 lei fiecare și către intimații pârâți A. C. și T. S. și T. C. sumele de 300 lei respectiv 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28.03.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

C. G. I. S. I. A. G.

Red.C.G.

Tehnored. C.S./CG

Ex.26/29.04.2013

T.B.Secția a IV- Civilă – E.R.

OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR M. H.

În sensul admiterii acțiunii în contradictoriu cu pârâta . obligării pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie terenul stăpânit de această societate, pentru următoarele considerente:

Sunt de acord cu majoritatea completului de apel, în privința excepției autorității de lucru judecat, pentru considerentele ilustrate în cadrul opiniei majoritare.

În privința acțiunii formulate în contradictoriu cu societatea pârâtă, apreciez următoarele:

1. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mod repetat însă, totala sa ineficiență, arătând în mod expres, că inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze.

Astfel, Curtea a arătat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: „Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (a se vedea, printre altele, recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României – Hotărâre din 20.01.2009 sau cele recent pronunțate la data de 26.01.2010, în cauzele Loewenton contra României și N. contra României).

Chiar și în urma listării la bursă, a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recentacauză pilot M. A. și alții contra României, se înregistrează totuși, un proces de așteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă din anul 2010, programul urma a se desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la urmau a fi achiziționate acțiunile, era între 0,2 și 1,5 lei pe acțiune. Titlurile nu puteau fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitară a activului net, toate aceste elemente configurând în continuare, inefectivitatea accentuată a procedurii speciale.

De altfel, se constată că întretimp, Guvernul a adoptat chiar și Ordonanța de Urgență nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele măsuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare”. Acest fapt legislativ de suspendare echivalează practic, cu inexistența actuală a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care oricum, era ineficace.

D. fiind acest caracter al său esențial, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, indiferent că ea nu a fost urmată deloc sau a fost urmată și a rămas încă în stadiul soluționării administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Dovada invincibilă a acestei ineficiențe, în cazul concret al reclamanților, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea dumnealor până în prezent, în pofida existenței dispoziției administrative nr._/29.04.2008, prin care s-a stabilit în favoarea reclamanților, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul în litigiu.

Concluzionându-se în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii menționate, prezenta instanță de apel (în minoritate) apreciază în sensul că reclamanților trebuie să li se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa amintită, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării dumnealor. Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurate în timp și încă existentă sau chiar inexistența sa (similară suspendării actuale menționate) pentru argumentele anterior expuse, determină reevaluarea în cadrul procesual prezent al acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs reclamanților prin expolierea de către statul comunist.

În temeiul acestor argumente, se impune concluzia înlăturării dispozițiilor Legii 10/2001, ca urmare a constatării caracterului neconvențional al acestui act normativ special, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.

Efectul juridic al acestei statuări îl reprezintă reactivarea în temeiul principiului convențional al priorității, a acțiunii în revendicare reglementate de dreptul comun în materie, evident circumstanțiate de regimul juridic impus de jurisprudența dezvoltată de instanța de la Strasbourg, pe marginea art.1 al celui dintâi Protocol adițional la Convenția, jurisprudență constituită laolaltă cu Convenția, în blocul de convenționalitate obligatoriu expus.

2. Din această perspectivă, am apreciat, comparând titlurile exhibate de părți, că spre deosebire de dreptul autorului pârâtei intimate care este reprezentat de un act de expoliere al statului comunist, dreptul autorului reclamanților este mai caracterizat și necontestat, elemente care determină preferabilitatea sa în concursul evocat.

De altfel, chiar și din perspectiva evaluării acțiunii în revendicare de drept comun, prin prisma circumstanțierii sale de normele convenționale europene, Curtea (în minoritate) apreciază în sensul aceleiași concluzii.

Astfel, se observă că în determinarea exegetică a domeniului de aplicare al celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, instanța de contencios european a apreciat existența unui bun, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, în recenta cauză A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.

Or, prin art.2 al.2 din Legea 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, distincția operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exercițiului acestui drept, atribut care evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existența însăși a dreptului de proprietate.

Așadar, numai și în virtutea acestei orientări de ultimă oră a Curții europene din domeniul de configurare al „bunului”, se poate afirma cu certitudine împrejurarea că reclamanții sunt deținătorii unui bun actual în sensul Convenției EDO.

Împrejurarea abrogării ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate să răpească reclamanților, acest drept recunoscut deja, acest bun, intervenția legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct (statul declarându-se în mod public - prin reprezentanții săi, notoriu, afectat de problema efectelor multitudinii litigiilor de revendicare a imobilelor preluate în perioada comunistă), nefiind conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenția EDO sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european.

Nu mai puțin, anterior Curtea europeană a stabilit că titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafele 83-87, precum și în cauza P. impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, par. 32 și 33, 16 februarie 2006), acesta fiind cazul în speță, imobilul revendicat fiind înstrăinat de stat, în mod gratuit, societății pârâte, în 1994.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că înstrăinarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.1 al Protocolului nr.1 (S. și alții împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 și 59, CEDO 2005-VII). În cauză, până în prezent, reclamanții nu au primit nici o despăgubire reală, concretă pentru preluarea imobilului, deși au formulat notificare atât în temeiul Legii 18/1991, încă din iunie 1991 (fila 536 vol. II dosar fond) și au dispoziție în temeiul Legii 10/2001, din anul 2008.

În cauza V. împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009), s-a arătat totodată că instanța europeană a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1 (hotărârea Broniowski, P. împotriva României, nr.63.252/00, paragrafele 92 și 112, 1 decembrie 2005).

Astfel, reclamanții dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că dumnealor formulaseră notificarea pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 18/1991, încă din anul 1991 și notificare pe Legea 10/2001, din anul 2001. Așadar, demersurile reclamanților au fost inițiate încă de la adoptarea Legii nr. 18/1991, când aceștia și-au revendicat proprietatea. Cu toate acestea, acesta nu a primit până în prezent, la mai bine de 21 ani de la formularea acestei notificări, nici o despăgubire efectivă.

Or, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, obligație a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice (cauza Zwierzyński împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI).

Din cele de mai sus reiese că, oferind cu titlu gratuit, unui terț, societatea pârâtă, imobilul pe care ar fi trebuit să îl restituie și neacordând nici o despăgubire rezonabilă, statul i-a privat pe reclamanți de posibilitatea de a redobândi posesia asupra sa și a negat preeminența legii într-un stat de drept (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franței, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-1 p. 164, p.54).

În aceste condiții, am apreciat (în parțial dezacord cu opinia majoritară) că se impunea admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâta . obligării pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie terenul stăpânit de această societate.

Judecător

H. M.

Red. HM.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 75/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Validare poprire. Decizia nr. 365/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 2027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1214/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 271/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 75/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 365/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 1516/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1151/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1490/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI