Legea 10/2001. Decizia nr. 1731/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1731/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 26740/300/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1731R
Ședința publică de la 18 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - B. A. C.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP-MB împotriva deciziei civile nr.241A/13.03.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. P., având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 11 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 18 octombrie 2013.
CURTEA
Asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din 29.06.2012 Judecătoria Sectorului 2 București a admis cererea formulată de reclamantul P. P. împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât la plata sumei de 307.150 de lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, sector 2, ..
În motivarea cererii instanța de fond a reținut că, autorul pârâtului a cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995 și a pierdut bunul într-o acțiune în revendicare formulată de proprietar, astfel că, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2/1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea către reclamant a prețului de piață al imobilului.
Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 241 din 13.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel a susținut motivarea instanței de fond și a răspuns tuturor criticilor formulate de apelant, astfel:
„În ceea ce privește susținerile apelantului referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie un caz special de răspundere pentru evicțiune și se aplică în mod prioritar față de normele generale din Codul civil privind evicțiunea (art. 1337 și urm C.civ.). În acest sens, legiuitorul a înțeles să confere Ministerului Finanțelor Publice calitatea de debitor al obligației de restituire a prețului prevăzut de dispozițiile art. 50 alin. 2 și 21 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că sumele respective au fost în realitate încasate de acesta și nu de vânzătorii din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în litigiile al căror obiect este restituirea către cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 a prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contracte ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Examinând celelalte susțineri ale apelantului, tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a interpretat prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, în sensul aplicabilității acestei norme legale contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentate de foștii proprietari. În speță, așa cum rezultă din decizia nr. 4570/03.04.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2005 (filele 7-15 din dosarul de fond), irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții Bojar A. V., V. I. V. și Woinarowski S. A. și a fost obligat pârâtul Jîianu D. B. (cu numele anterior G. D. B.) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., sector 2. Conform considerentelor deciziei menționate, s-a constatat că este preferabil titlul foștilor proprietari față de titlul subdobânditorilor de bună-credință, având în vedere și faptul că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a reținut buna-credință la momentul contractării a cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995. În acest sens, prin sentința civilă nr. 433/24.04.2001, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3419/10.10.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 383/2002 (filele 81-83 dosar fond), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul V. A. S. în contradictoriu cu pârâții CGMB și Gherlă (în prezent Jîianu) D. B., prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 4474/1998, încheiat între PMB prin mandatar . de o parte, în calitate de vânzător, și Gherlă (în prezent Jîianu) D. B., pe de altă parte, în calitate de cumpărător. În considerentele deciziei nr. 3419/10.10.2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, s-a reținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a cumpărătorului, aceasta rezultând din probele administrate. Astfel, instanța supremă a constatat cu putere de lucru judecat buna-credință a cumpărătorului Gherlă (în prezent Jîianu) D. B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4474/1998. În consecință, sunt neîntemeiate argumentele invocate de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în prezentul litigiu, privind reaua-credință a cumpărătorului. Prin urmare, devin incidente dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, care se referă tocmai la ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată, care au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin urmare acele contracte care au fost anulate, reținându-se reaua-credință a cumpărătorilor). Distincția între cele două dispoziții ale Legii nr. 10/2001 este în sensul că, potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată, se poate solicita restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fiind încălcate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în timp ce, conform dispozițiilor art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au admis acțiunile în revendicare promovate de foștii proprietari, contractele fiind însă încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Această din urmă ipoteză este aplicabilă acțiunii de față, cumpărătorul Jîianu (fost G.) D.-B. (a cărui calitate procesuală activă a fost transmisă către reclamantul P. P.) fiind îndreptățit la restituirea, de către Ministerul Finanțelor Publice, a contravalorii prețului de piață al imobiluluisituat în București, ., parter, sector 2. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare nr. NO 4474/18.02.1998 se consideră desființat, întrucât nu își mai poate produce efectele, ca urmare a admiterii, în mod irevocabil, a acțiunii în revendicare intentate de foștii proprietari, Jîianu (fost G.) D.-B. fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, potrivit procesului-verbal de punere în posesie a fostului proprietar, întocmit la data de 03.03.2011 (filele 48-49 dosar fond). De altfel, sensul noțiunii „desființate” rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, textul de lege referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare. Prin urmare, față de argumentele expuse, în baza dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul ca nefondat. În temeiul prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., apelantul-pârât va fi obligat la plata sumei de 2.000 lei către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, achitat potrivit chitanței nr. 039/ /13.03.2013 (fila 19).”
Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București a declarat recurs Statul Român susținând că nu are calitate procesuală pasivă și că reclamantul nu are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, deoarece contractul nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. De asemenea, recurentul a susținut că reclamantul se îmbogățește fără justă cauză prin acordarea prețului de piață al bunului pierdut în acțiunea în revendicare și a contestat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Sub aspectul criticilor privind calitatea procesuală pasivă și asupra dreptului reclamantului de a primi prețul de piață al imobilului, instanța de recurs susține în totalitate motivarea instanței de apel, care a analizat, pe larg, ambele critici formulate de Statul Român, identice atât în apel cât și în recurs. De asemenea, prezenta instanță face trimitere la practica judiciară numeroasă și constantă a Curții de Apel București cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 și precizează că aspecte de drept și de fapt identice au fost deja analizate și interpretate nu numai de către instanța de apel în prezentul proces, ci și de către Curtea de Apel București, într-o multitudine de procese similare, ca instanță de recurs,, astfel că prezenta instanță de recurs face trimitere la observarea practicii judiciare în această materie.
Este nelegală critica privind îmbogățirea reclamantului fără justă cauză, de vreme ce cauza „îmbogățirii” este însăși legea – art. 50 alin. (2/1) din Legea nr. 10/2001, iar obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată este justificată, în baza art. 274 Cod procedură civilă, care nu cere condiția bunei – credințe a persoanei care a pierdut procesul și nici vinovăția în declanșarea litigiului, ci numai condiția pierderii procesului.
De aceea, recursul declarat de Statul Român în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă va fi respins ca nefundat, deoarece instanța de fond a aplicat și interpretat corect legea în prezentul proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP-MB împotriva deciziei civile nr. 241A/13.03.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. P..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. B. A. C. A. V.
GREFIER
G. – M. V.
RED.RP
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
15.11.2013
Jud. apel – T.B. A. I. T.
R. N.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1799/2013. Curtea de Apel... | Legea 112/1995. Decizia nr. 1097/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
