Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1799/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1799/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 40873/299/2006**

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1799 R

Ședința publică din data de 18 septembrie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: C. B. T.

JUDECĂTOR: S. G. N.

JUDECĂTOR: B. A. S.

GREFIER: P. B. B.

Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurentul–reclamant E. L. M., împotriva decizie civile nr.117A/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. I. și R. A. L..

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul–reclamant E. L. M. prin avocat A. P., cu împuternicire avocațială nr._/2013, aflată la fila 19 din dosar, intimatul – pârât R. I. personal și asistat de avocat G. V. M., cu împuternicire avocațială nr._/2013, aflată la fila 36 din dosar și intimata – pârâtă R. A. L. prin avocat G. V. M..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentului–reclamant E. L. M. i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de intimații – pârâți.

Nemaifiind cereri noi de formulat sau excepții de ridicat, Curtea acordă cuvântul asupra fondului recursului.

Recurentul–reclamant E. L. M. prin avocat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, potrivit art. 304 pct. 7,8,9 C.pr.civ., cu consecința modificării în tot a deciziei atacate și admiterea acțiunii în revendicare în sensul obligării intimaților – pârâți să lase în deplinătate proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Arată că hotărârea instanței de apel a avut la bază considerente ce s-au rezumat la incidența dispozițiilor deciziei 33/2008 pronunțată de ÎCCJ; aplicabilitatea dispozițiilor art.18 din Legea 10/2001; inexistența unei hotărâri judecătorești prealabile care să fi avut ca și obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzarea cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 de către intimați cu reprezentanții primărie. Mai artă că dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001 nu pot fi reținute întrucât prezenta acțiune este una în revendicare formulată de adevăratul proprietar împotriva posesorilor neproprietari și are la bază nevalabilitatea titlului de preluare, Decretul 92/1950, presupunând compararea modalității în care dreptul de proprietate s-a format în patrimoniul celor două persoane care opun titlul și modalitatea juridică și legalitatea transferului dreptului de proprietate. De asemenea mai arată că decretul de naționalizare 92/1950 a fost constatat nevalabil și abuziv de toate normative, iar în ceea ce privește constatarea nevalabilității și anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995 arată că această obligație nu reprezintă o procedură prealabilă în ipoteza formulării unei acțiuni în revendicare. În final solicită admiterea recursului cu cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune în ședință publică.

Intimații-pârâți R. I. și R. A. L. prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinice și legale a hotărârilor pronunțate în cauză, cu cheltuieli de judecată conform chitanței aflate la fila 37 din dosar. Arată că recurentul a solicitat numai acordarea de despăgubiri în echivalent și nu revendicarea în natură, iar dispoziția Primarului general nu putea viza decât acordarea sau respingerea acestor despăgubiri în echivalent și nu se putea da ce nu s-a cerut. În soluționarea contestației împotriva dispoziției primarului instanța a statuat că respectiva contestație reprezintă o cale de atac și nu se poate modifica obiectul acelei notificări. Mai arată că intimații au achiziționat apartamentul cu respectarea Legii 112/1995, iar conform modificărilor introduse de Legea 1/2009 contractul de vânzare cumpărare, cât timp nu a fost desființat pe cale judecătorească, face dovada dobândirii proprietății. Totodată mai arată că dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară și nu se poate face o revendicare pe dreptul comun cât timp există o lege specială.

CURTEA

Prin decizia civilă recurată, Tribunalul București, Secția A III- A CIVILĂ a dispus: „Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant E. L. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat D. S., din București, ., ., sector 1, împotriva sentinței civile nr._/19.12.2011, pronunțată în dosarul nr._, de către Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. I. și R. A. L., domiciliați în București, ..47, ., sector 1, ca nefondat.

Obligă apelantul la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimați”.

A arătat următoarele

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11.12.2006, reclamantul E. L. M. a chemat in judecată paratii R. I. și R. A. L., solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta să fieobligati paratii să lase reclamantului in deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, proprietatea sa situat in Bucuresti, .. 47, sector 1,reprezentand o cotăindiviză de 47.60 % din imobil, cota indiviză de 47.60% din părtile de folosintă comună și 60,89 m.p. teren aflat sub constructie.

In motivarea cererii reclamantul arată că este proprietarul imobilului – teren și constructie compusă din: subsol, etajul 1, mansardă, garaj și teren in suprafață de 470, 67 m.p. situat in Bucuresti, .. 47, sector 1, conform contractului de vanzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, Sectia notariat sub nr. 1932/_, prin care autorul său, inginer A. E., in calitatea sa de tutore legal al minorului C. (Contantin ) E., a cumpărat in numele său și pentru acesta lotul nr. 55 in suprafață de 576 m.p. parcelarea Parcul Domeniilor, ., minorulla acea vreme, C. (C.) E., devenit inginerul C. E., construieste in anul 1934 imobilul clădire, autorizată a fi compusă, potrivit autorizatiei nr. 116.S/19.10.1934 emisă de Municipiul bucuresti, Primaria Sector 1 G. Serviciul Arhitectură, din subsol, parter, etaj și mansardă. Conform contractului de vanzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, sectia civilă comercială sub nr.1829/01.04.1949, unchiul reclamantului inginer C. E., instrăinează parterul imobilului, proprietatea sa cu o cotă parte aferentă din terenul pe care se afla constructia.

Reclamantul mai arată că imobilul in cauză asupra căruia afirmă și dovedește un drept de proprietate, compus din subsol, etaj 1, mansardă, garaj și teren in suprafață de 470,67 m.p. a constituit proprietatea autorului său, inginer C. E.. Mai mult, potrivit istoricului de rol fiscal existent in evidentele Directiei de Impozite și Taxe Locale, la matricola nr. 19,pozitia 681, a figurat transcris C. Encianu cu „Casa delocuit din zid, parter, etaj, mansardă, sobe teracotă, parchet, electrica; apart. 1 – compus din 2 camere, hol baie, bucatarie, camera serv, inchis; apartamentul 2 – etaj 1 compus din 2 camere, hol baie, bucatarie, camera serv, garaj proprietate; apartamentul nr.3 de la mansardă, compus din cameră, baie, dependintă, in .. 47.

Se mai invederează de către reclamant că in urma decesului autorului său, proprietarul imobilului aflat in litigiu, inginer C. E., decedat la data de 22.02.1990, in calitate de moștenitor legal a rămas defunctul său tată, E. A. M. G., conform cetificatului de moștenitorrrrr nrt. 1548/3.10.1990 eliberat de Notariatul de Stat in dosarul nr. 1584/1990, decedat la data de 01.05.2005. Moștenitorul legal al tatălui reclamantului este reclamantul așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 14/20.06.2005 eliberat de B.N.P. Fiducia.

Prin Sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București instanta a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamantul E. L. M., în contradictoriu cu pârâții R. I. și R. A. L., ca neîntemeiată, a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunta această solutie prima instantă a retinut următoarele:

Cu privire la exceptia inadmisibilității cererii instanta constată că prin certificatul de moștenitor nr. 14 din 20 iunie 2005 emis de Biroul Notarial Fiducia, reclamantul E. L. M. este moștenitorul defunctului Anaceanu A. M. G., care l-a moștenit pe fratele său C. E., fostul proprietar al imobilului situat in Bucuresti, .. 47, astfel că prorpietarul neposesor este in drept a solicita restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

Față de considerentele expuse instanta va respinge exceptia inadmisibilității ca neintemeiată.

Pe fondul cauzei instanta retine că imobilul din Bucuresti, .. 47, . proprietatea lui C. E. fiind dobandit prin actul de vanzare cumpărare autentificat sub nr._/10.06.1932 deTribunalul Ilfov-Sectia Notariat și prin Decretul nr. 92/1950 imobilul afost preluat de stat.La data de 12.11.1996 Primaria Municipiului Bucuresti prin S.C. Herăstrău Nord S.A. a vandut in baza Legii nr.112/1992 apartamentul nr. 2 din imobilul situat inBucuresti, .. 47, paratilor R. I. și R. A. L., așacum rezultă din contractul de vanzare cumpărare nr. 819/_/12.11.1996.

Se mai retine că autorul reclamantului E. A. M. G. nu a formulat cerere de restituire in natură, ci a solicitat acordarea despăgubirilor, iar prin Hotararea nr. 1990/20.11.1998 (așa cum rezultă din adresa nr. 5D/_/25.05.2006 emisă de C.G.M.B. – A.F.I. – fila 30 dosar) s-au acordat despăgubiri autorului reclamantului E. A. M. G., in sumăde_ lei pentru imobilul compus din constructie: subsol, eta 1, 2, garaj și teren in suprafațăde 365,33 m.p. din Bucuresti, .. 47, sector 1.

Față de considerentele expuse, având in vedere că Hotararea nr. 1990/20.11.1998 emisă de C.G.M.B. –Consiliul pentru aplicarea Legii nr.112/1995 autorului reclamantului i-au fost acordate despăgubiri pentru imobilul in litigiu, care au fost încasate cu O.P. nr.628/4.12.1998, instanta va respinge cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ. instanța va obliga reclamantul cazut in pretentii să plătească paratilor suma de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea de apel formulată la data de 10.01.2012 si motivată la data de 09.01.2013, apelantul reclamant E. L. M. a solicitat:

admiterea apelui împotriva Sentinței civile nr._/19.12.2011,

schimbarea sentintei apelate, în sensul admiterii cererii în revendicare imobiliară.

În motivare a arătat că preluarea de către statul român a imobilului în cauză s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974, care nu constituie un titlu valabil de dobândire a proprietății, întrucât încălca, în mod flagrant, Constituția României la acea dată.

Nefiind un titlu de proprietate valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, astfel încât este vorba despre o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților din România, iar potrivit jurisprudenței CEDO, noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

Reclamantul a mai precizat că are un „bun” în conformitate cu prevederile Convenției și, întrucât demersurile mele actuale pentru recuperarea bunului în materialitatea sa sau pentru acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent sunt consecința directă a încălcării dreptului său de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de către Statul roman, se poate conchide că există o ingerință în exercițiul dreptului său real, fiind deci încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care are prevalentă în aplicare față de prevederile Legii nr. 10/2001.

In ceea ce privește caracterul efectiv al măsurilor legislative adoptate de către Staul roman pentru despăgubirea persoanelor deposedate în mod abuziv, Curtea de la Stasbourg a statuat că „Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005, prin Legea nr. 247/2005, le permitea beneficiarilor acestei legi să încaseze, în baza unei proceduri și a unui calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați.”

In cauza A. și alții contra României, invocată de către prima instanță, Curtea a reținut că, începând cu data de 12.11.2007, procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă, strict cu privire la restituirea bunului în natură și nu cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Având în vedere faptul că nici la ora actuală nu a fost rezolvată această situație, nu se poate susține caracterul efectiv al procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Analizând sentința civilă apelată in raport de motivele invocate, Tribunalul ca instanță a apel a reținut următoarele:

Raportat la prevederile art.480 C.civ, acțiunea în revendicare este o acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Prin Decizia nr. XXXIII din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În acest sens, legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, doar în anumite condiții, condiții care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului și nu în patrimoniul unui terț, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil.

Astfel, prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în diversele forme de reglementare existente în timp, legiuitorul a prevăzut în mod constant că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauză, reclamantul nu au formulat o acțiune având ca obiect nulitatea contractului nr. 819/_ – f.32 vol. I încheiat în temeiul Legii 112/1995, în condițiile și termenul special de prescripție reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Omisiunea reclamantului în acest sens, are ca efect consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al pârâților asupra imobilului litigios. Astfel, pe fondul împlinirii termenului de prescripție a acțiunii în nulitatea actului juridic față de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, pârâții persoane fizice au exercitat cu bună-credință posesia asupra imobilului, posesie întemeiată pe contract de vânzare-cumpărare încheiate cu autoritățile statale în temeiul unui act normativ - Legea nr. 112/1995, comportându-se o durată rezonabilă de timp, cu privire la imobil, ca veritabili proprietari, exploatându-l și plătind taxe. Tocmai din aceste motive, instanța reține existența unui bun actual al pârâților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Kalinova c. Bulgariei).

Instanța reține faptul că reclamantului nu i-a fost recunoscut definitiv și executoriu, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative. Astfel, cererea nr.275 din 11.04.1996 – f.65 vol. I formulată de autorul reclamantului, prin care acesta solicita acordarea de despăgubiri si pentru imobilul în litigiu, nu a avut ca rezultat restituirea în natură a imobilului. Totodată, notificarea formulată de autorul reclamantului în baza Lg. nr.10/2001 – f.20 vol. II nu a fost soluționată în sensul restituirii în natură a imobilului. De altfel, așa cum rezultă din cuprinsul acestei notificări autorul reclamantului nici nu a solicitat restituirea în natură ci, acordarea de despăgubiri prin echivalent. Pentru acest motiv instanța apreciază că apelantul reclamant nu deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială pentru acoperirea prejudiciului decurgând din privarea de dreptul sa de proprietate, constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului netrăgând după sine, în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă dreptul reclamantului la despăgubire (cauza M. A. și alții c. României). De altfel, instanța observă că prin Dispoziția nr.6742 din 08.11.2006 – f.63 vol. I, apelantului reclamant i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, aspect care rezultă si din considerentele Sent. Civ. nr.532 din 11.04.2007, definitivă – f.24 vol. II, sentință prin care a fost respinsă contestația apelantului formulată împotriva deciziei menționată anterior. Susținerile acestuia în sensul că a restituit suma acordată ca si despăgubire în anul 1996 nu prezintă relevantă, pentru motivele expuse mai sus. De altfel, această sumă restituită de reclamant nu privea despăgubirea pentru imobilul în cauză ci, pentru imobilele care i-au fost restituite în natură prin dispoziția nr.6741 din 08.11.2006 – f.23 vol. I, astfel cum rezultă din adresa nr._ – f.345 vol. I.

În altă ordine de idei, instanța retine că în lipsa unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să se fi stabilit faptul că imobilul fusese naționalizat ilegal, iar reclamantul să fie considerat retroactiv ca proprietar al bunului, în cauză nu este incidentă jurisprudența CEDO stabilită prin hotărârile Brumărescu c. Românie, P. c. României, S. c. României sau G. c. României.

În același sens, instanța reține și considerente deciziei din 23 martie 2006 a CEDO, pronunțată în cauza Pentia și Pentia c. României: « În speța de față, ascendenții reclamanților fuseseră deposedați de imobilul în litigiu în anul 1950 în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Astfel, procedura administrativă introdusă în condițiile Legii nr. 112/1995 și acțiunea în revendicare subsecventă nu purtau asupra unor „bunuri existente” în patrimoniul lor (…) Curtea consideră (…) că persoanele interesate nu beneficiau la momentul introducerii acestei acțiuni în revendicare de nicio dispoziție legală sau act juridic, cum ar fi o hotărâre judecătorească, susceptibilă să constituie o „speranță legitimă” de a li se restitui în natură imobilul în discuție. (…) Curtea consideră că reclamanții, care aveau în procedura internă poziția de simpli solicitanți ai restituirii în natură a imobilului naționalizat în 1950, nu dispuneau de un „bun” la momentul introducerii primei lor acțiuni în revendicare ».

În concluzie, instanța subliniază că este de necontestat faptul că prin încălcarea gravă a legalității de către statul comunist, autorului reclamantului i s-a vătămat grav drepturile fundamentale, fiindu-i confiscat imobilul fără o justă despăgubire. Însă, instanța va avea în vedere faptul că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu buna-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului (cauza R. c. România).

Pentru aceste considerente, tribunalul va respinge apelul formulat de apelantul-reclamant E. L. M. ca nefondat.

În temeiul art.274 C.p.c., instanța urmează să oblige apelantul reclamant la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți, respectiv onorariu de avocat potrivit chitantei nr. 783.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul E. L. M., invocând art. 304 pct. 7, pct. 8 si pct. 9 Cod. proc. civ. coroborat cu art. 312 cod. proc.civ. și solicitând admiterea recursului promovat în cauza, modificarea în tot a deciziei civile recurată în cauza cu consecința schimbării in tot a sentinței civile pronunțata de instanța de fond- sentința civila nr._/19.12.2011 pronunțata de Judecătoria sectorului 1 București si admiterea cererii in revendicare imobiliara așa cum aceasta a fost formulata respectiv obligarea intimaților parați R. I. si R. A. L., să lase în deplina proprietate si liniștita posesie imobilul proprietatea apelantului reclamant, situat în București, .. 47, etaj 1, ., compus din vestibul, camera, camera, wc, debara, veranda, balcon, vestibul, culoar, camera, camera, baie, wc, terasa, boxa (la subsol) in suprafața utila de 116,84 mp., reprezentând o cota indiviza de 47,60% din imobil, cota indiviza de 47,60% din părțile de folosința . mp teren aflat sub construcție.

Arată următoarele:

Considerentele detailate de instanța de apel in cuprinsul deciziei recurate vizează următoarele aspecte, generale, de altfel, prezentate de majoritatea instanțelor de judecata in cauzele având ca si obiect revendicările imobiliare:

1. - Decizia 33 din data de 09.06.2008 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție - prin care se stabilește faptul ca in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea 10/2001 si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate, care poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ...;

2. - Dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001- potrivit cărora legiuitorul a prevăzut in mod constant ca persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat către fostul chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995;

3. - Recurentul de fata nu a formulat o acțiune având ca si obiect nulitatea contractului de vânzare cumpărare astfel încât această omisiune are ca și efect consolidarea validității acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al intimaților asupra imobilului in litigiu; incidența prevederilor art. 46 din același act normative care prevede un termen de prescriptive pentru asemenea acțiuni in judecată;

4. - În lipsa unei hotărâri judecătorești anterioare prin care sa se fi stabilit faptul ca imobilul fusese naționalizat ilegal, iar reclamantul sa fie considerat retroactiv ca proprietar al bunului, in cauza nu este incidentă jurisprudența CEDO stabilită prin hotărârile pronunțate de aceasta...

Argumentele detailate de instanța de apel in cadrul deciziei civile sunt mai mult decât eronate, aceasta nedepunând nici cel mai mic efort juridic de a analiza speța concreta dedusa judecații si problemele juridice aduse in atenție prin motivele de apel, Tribunalul București rezumându-se în a puncta pe parcursul a 2 pagini teorii adoptate de instanțe in ultima perioada de jurisprudența națională.

Mai mult, ultima susținere privind inaplicabilitatea si lipsa de incidența a jurisprudenței CEDO motivate de lipsa unei hotărâri judecătorești prealabila de constatarea a nevalabilității titlului statului- DECRETUL 92/1950- este o dovadă clară a faptului că magistrații în cauza nici măcar nu au lecturat actele dosarului și susținerile părților.

1. Sub un prim aspect, se impune a fi constatată nevalabilitatea a titlului statului asupra imobilului, concluzie cu incidența asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar. Astfel este de notorietate faptul ca Decretul 92/1950 a fost edictat . în vigoare era Constituția din 1948, care prin art. 8 recunoștea si garanta proprietatea privata, iar prin art. 10 permitea exproprierile doar cu « o dreapta despăgubire stabilita de justiție », interzicând așadar exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță.

De altfel, nevalabilitatea acestui titlu (Decretul 92/1950) era considerat astfel, chiar anterior intrării in vigoare a Legii 213/1998, pentru ca valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forța normativa (Declarația Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite si

Constituția din 1948). Așadar nevalabilitatea decretului era evidenta încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale...

2. Sub al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauza fără titlu Valabil de către stat, precum și ce a menținerii contractului de vânzare cumpărare deținut intimații persoane fizice din cauza, încheiat în baza Legii 112/1995, nedesființat până în prezent, se impune a se considera ca prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, Legea 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusa de cererea în revendicare dedusă judecății. Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp exista legea speciala care reglementează modalitatea in care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuziva a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Data fiind aceasta apreciere cu caracter general și preliminar, se impune a se porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene în materia drepturilor omului, sa ajungă la concluzia necesitații înlăturării în ceea ce privește acțiunea in revendicare fata de succesorul chiriașei-cumpărătoare, a normei interne speciale, in virtutea prevalentei normei internaționale, posibilitate instituita in mod expres si de Decizia in interesul legii nr. 33/2008,în caz de neconcordanta, precum și de dispozițiile art. 20 din Constituția României. Într-adevăr, prin aceasta decizie in interesul legii, înalta Curte de Justiție si Casație a României a urmărit sa rezolve si problema daca prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi data și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv daca o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislative, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În acest sens, instanța suprema a reținut ca: „Este insa necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intra în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, or securității raporturilor juridice.” În situația de față, legea interna intra în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului, fiind îndeplinite si celelalte doua cerințe expuse în paragraful deciziei în interesul legii evocate.

3. Astfel, sub aspectul neconformității legii speciale cu Convenția europeană, prin reglementarea din art. 45 (fost art. 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu buna - credința”, așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate. Ar părea în aceste condiții, ca, în compararea drepturilor autorilor părților, presupusa de cererea in revendicare, in virtutea voinței legiuitorului, sunt preferabile titlurile dobânditorilor de bună credința, în vreme ce recurent reclamant nu va avea decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, in temeiul art. 18 lit.c din Legea 10/2001.

Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Propietatea), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat in mod repetat însă, totala sa ineficienta, arătând în mod expres, ca inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze. Astfel, trebuie constatat deseori în jurisprudența, ca accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un Interval rezonabil, la restituirea în natura sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: « fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri» (a se vedea, printre altele, recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, Publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006: Cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau cele mai recente, pronunțate la data de 26.01.2010 in cauzele Loewenton contra României și N. contra României). Chiar și în urma listării la bursa, a Fondului Proprietatea, ca măsura luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recenta cauza pilot M. A. și alții contra României, se înregistrează totuși, un proces de așteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă de anul trecut, 2010, programul se va desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziționate acțiunile, este între 0,2 și 1,5 lei pe acțiune. Titlurile nu pot fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitara a activului net. Toate aceste fapte determina în continuare, inefectivitatea accentuata a acestui fond. D. fiind caracterul sau esențial ineficace, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, indiferent ca ea nu a fost urmată deloc sau a fost urmată și a rămas încă în stadiul soluționării administrative sau s-a finalizat prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Dovada invincibilă a acestei ineficiente, în cazul concret al recurentului, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea sa până în prezent, în pofida existentei acelei dispoziții administrative nr. 6742/08.11.2006 a Primarului General, de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Principiul „specialia generalibus derogant” vizează în mod fundamental, căi procesuale viabile, efective și nu unele ineficace. Or, aplicarea acestei legi speciale în timp, a denotat caracterul sau Ineficace, inefectivitatea sa fiind configurată de-a lungul timpului, al anilor trecuți, astfel încât la acest moment, concluzionându-se în sensul amintit, al caracterului ineficace al procedurii menționate, se impune a se reține faptul că recurentului, trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in jurisprudența sa amintită, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor. Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurată în timp și încă existenta, pentru argumentele anterior expuse, determina reevaluarea în cadrul procesual prezent al acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs autorului recurentului prin expolierea de către statul comunist. În aceste condiții, în temeiul principiului convențional al priorității, se va reactiva drept mecanism judiciar eficient, acțiunea in revendicare reglementata de dreptul comun in materie, evident circumstanțiate de regimul juridic impus de jurisprudența dezvoltata de instanța de la Strasbourg, pe marginea art. 1 al celui dintâi Protocol adițional la Convenția europeana, si constituita laolaltă cu Convenția, . convenționalitate care se impune in mod obligatoriu.Aceasta concluzie se impune ca urmare a constatării caracterului neconvențional al legii speciale, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.

4.i. Susținerea in sensul ca recurentul reclamant va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existenta legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalenta, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar invocata decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează totodată, la caracterul împovărător al trimiterii recurentului la o noua procedura (după cea a Legii 10/2001, pe care au parcurs-o fără succes, in privința apartamentului in litigiu, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii. În procesul pendinte, caracterul unic al măsurii de restituire a imobilului in natura, se impune si ca urmare a cadrului procesual fixat deja in prezenta cale de atac, cererea fiind formulata in contradictoriu cu intimații - foștii chiriași -cumpărători, ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire in natura, la plata de despăgubiri bănești către recurent. În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului recurentului către intimații chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor juridice detailate.

ii. Sub același aspect dezbătut, este corecta afirmația ca statul poarta răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliati de statul comunist, însă aceasta premisă alături de altele menționate deja (cum ar fi cea expusă de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații, a bunurilor deținute de părți), au deschis calea acțiunii în revendicare prezente, pentru recurent, ca unic remediu procesual eficace pentru acesta.Pe de altă parte, nu se va putea opune nici argumentul relativ suportării de către intimați, în acest context, a consecințelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenția, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi oferă dreptul chiriașului cumpărător, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piața a imobilului și în orice caz, cel puțin la obținerea efectiva de despăgubiri bănești (deci nu a altor măsuri reparatorii prin echivalent ineficiente, ca în cazul reclamantei) reprezentând prețul actualizat plătit pentru imobil. Din această perspectivă, dreptul conferit intimaților (element al operațiunii de comparare), de contractul de vânzare -cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, nu va fi afectat în mod substanțial, aceștia urmând a fi despăgubiți în mod corespunzător, fiind așadar îndeplinită și secunda cerință impusă de înalta Curte de Casație si Justiție în decizia sa în interesul legii.Nici intimații cumpărători nu vor fi afectați în mod ireversibil, atât timp cât dispozițiile de drept comun ale răspunderii contractuale pentru evicțiune, reglementate de Codul Civil, le permit să recupereze integral prețul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

5. În privința principiului neafectării securității circuitului civil, ca o a treia condiție de verificat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, impusă de instanța supremă, se observa că acesta protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat si pe chiriașul cumpărător sau succesorul acestuia. Aceasta concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii; „În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observa că instanța europeană a stabilit că exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (....)Din cauza inconsecventei și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”.Trebuie observat faptul că în cauza, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată: respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut recurentului prin art. 2 al.2 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) al Legii 10/2001 (doar exercițiul dreptului fiind condițional, ca și dispoziția administrativă pronunțată în favoarea sa, lipsită la rândul său, de orice eficacitate, ca urmare a ineficacității mecanismului instituit de Legea 10/2001. Admiterea acțiunii pe de altă parte, afectează efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către chiriașii - cumpărători. În aceste condiții, trebuie aleasă sub acest aspect, varianta care determina cea mai mica atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despăgubire a chiriașilor - cumpărători, edictat de Legea 1/2009, concomitent cu posibilitatea reală, necontestată de nimeni, a obținerii prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 1996, de către intimați, în contrapunere cu ineficienta mecanismului reglementat de despăgubire a proprietarilor expoliati de statul comunist, apreciem ca circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiuni. De altfel, se apreciază că securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului recurentului reclamant decât prin redobândirea imobilului de la intimații-persoane fizice. Nu mai puțin, dobânditorii au cunoscut la momentul cumpărării, natura apartamentului de imobil naționalizat, dumenalor având cunoștința de actul juridic al vânzătorului, care menționa temeiul legal al vânzării - Legea 112/1995. În condițiile notorietății problemei revendicărilor imobilelor naționalizate, intimații au conștientizat si acceptat implicit, riscul afectării ulterioare a securității circuitului civil, prin pierderea imobilului in favoarea proprietarilor originari. Or, atât timp cât partea interesată a acceptat un asemenea potențial rezultat ulterior, argumentul dedus din necesitatea asigurării de plano, impersonal, a circuitului civil, devine vulnerabil analizei critice.

6. Procedând in continuare la evaluarea acțiunii in revendicare de drept comun, circumstanțiate de normele convenționale europene, potrivit argumentelor evocate în paragrafele anterioare, trebuie observat ca acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit in baza art. 480 Cod Civil, câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.Astfel, în ipoteza în care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, cum este cazul in speța, se procedează la compararea intre ele, a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Așadar, în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, se va da eficienta titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil.Nu mai puțin, se poate observa că în determinarea exegetica a domeniului de aplicare al celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților sale Fundamentale, Instanța de contencios european a apreciat existenta unui bun, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu in patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca ..speranța legitima” de redobândire a bunului in natura.Astfel, în recenta cauză A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136. s-a arătat ca în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția si inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerate ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii”.Or, prin art. 2 alin.2 din Legea 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, distincția operata de legiuitorul intern fiind afectata exclusiv exercițiului acestui drept, atribut care evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existența însăși a dreptului de proprietate.Așadar, numai și în virtutea acestei orientări de ultima ora a Curții europene din domeniul de configurare al „bunului”, se poate afirma cu certitudine împrejurarea ca reclamanții sunt deținătorii unui bun actual în sensul Convenției CEDO.Împrejurarea abrogării ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate sa răpească recurentului, acest drept recunoscut deja, acest bun, intervenția legislativa a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl privește direct (statul declarându-se în mod public - prin reprezentanții săi, notoriu, afectat de problema efectelor multitudinii litigiilor de revendicare a imobilelor preluate in perioada comunista), nefiind conforma principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenția EDO sau garanțiilor instituite de art. 6 din același act european.Nu mai puțin, anterior Curtea europeana a stabilit ca vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de buna -credința, chiar si atunci când este anterioară confirmării in justiție in mod definitiv, a unui drept al altuia, combinata cu lipsa totala a despăgubirii, constituie o privațiune contrara art.1 a,l Protocolului nr.1 (S. si alții împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 si 59. CEDO 2005-VII). În cauză, până în prezent recurentul nu a primit nici o despăgubire reala, concreta pentru preluarea imobilului, nerealizându-se dovada în acest sens, potrivit exigentelor art. 1169 cod civil și art. 129 al.1 Cod Procedura Civila.În cauza Viasu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicata in Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mal 2009), s-a arătat totodată ca instanța europeana a statuat deja ca atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate in mod abuziv a fost déjà adoptat de către stat, incertitudinea cu privire la punerea in practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislative, administrative sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persista în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, P. împotriva României, nr. 63.252/00. paragrafele 92 si 112,1 decembrie 2005).Astfel, recurentul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind ca imobilul a fost preluat in mod nelegal, de statul comunist, iar prin dispoziția nr. 6741/08.11.2006 a Primăriei Municipiului București, i s-a restituit imobilul in natura (mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii 112/1995), în timp ce prin dispoziția nr. 6742/08.11.2006 emisă de aceeași instituție, recurentului i s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Apartamentul a fost vândut intimaților persoane fizice, la data de 12.11.1996, fără ca recurentul reclamant să fi primit vreo despăgubire efectivă până în prezent, la circa 7 ani de la data dispoziției privind despăgubirile.Premisa evaluării de legalitate presupusa de speța este aceea a existentei dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul.In astfel de cazuri, raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, in analiza condițiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenta unei „ingerințe” in exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativa locala, a apartamentului in litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, in primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instanțe este sau nu arbitrara (cauza S., paragraful 49).În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, foarte larga in materie, insa si „de asigurarea unui just echilibru intre cerințele de interes general al comunității si imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasa in materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare in legislația naționala”.Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa condițiile in care accepta sa restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.Cu toate acestea, în măsura în care se adopta o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerenta, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a Incertitudinii - fie legislativa, administrativa or judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei soluții (cauza P. contra României, paragraful 92).Curtea europeana a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o maniera coerenta, chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generala .În acest context, Curtea a conchis în sensul absentei proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” intre exigentele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.Prin urmare, în concursul dintre recurent si intimați, se poate observa ca cel dintâi se afla în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind în primul rând, de recunoașterea legislativa a dreptului sau de proprietate, prin art. 2 al. 2 din Legea 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, așa cum am arătat anterior, dar și de dispoziția administrativa nr. 6741/08.11.2006 a Primarului General, care a confirmat implicit, dreptul sau de proprietate asupra întregului imobil.Totodată, demersurile sale inițiate din anul 1996 și până în prezent, de recuperare a bunului in materialitatea sa, sunt consecința directa a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuziva realizata de stat, si, in același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice forma, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.Întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut că valabil și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, așa cum a arătat anterior, in conflictul dintre ele, se impune a se recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de recurenții reclamanți, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul in condiții de perfecta legalitate, necontestat si anterior naționalizării sale. Așadar, in operațiunea de comparare a drepturilor autorilor părților din cauza, dreptul autorului recurenților reclamanți triumfa, spre deosebire de cel al fostei chiriașe-proprietare.Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constitute, dar si de Decizia nr. 33/2008, data in interesul legii, urmează a se face aplicarea directa a acestei Convenții, cu consecința arătata - unica posibila prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a recurentului si care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.

Față de Legea speciala nr. 10/2001, raportat la natura juridica a prezentei acțiunii, la temeiul de drept indicat si specificat in cerere si mai ales la raționamentul juridic ce guvernează soluționarea cererii, incidența dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi menținută. Potrivit art. 480 cod.civ., „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”. Mai mult, potrivit art. 481 cod.civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despăgubire.”Având în vedere aceste dispoziții legale coroborate cu normele cuprinse de Legea nr. 10/2001 care nu prevăd nici expres și nici implicit o abrogare a dispozițiilor art. 480 cod.civ., ce reglementează dreptul unor eventuali proprietari neposesori de a-si valorifica pe aceasta cale dreptul in contradictoriu cu posesorii neproprietari, netemeinicia unei asemenea acțiunii nu este susținuta de niciun text de lege in materie.Cererea in revendicare imobiliara vizează afirmarea si realizarea unui drept real- drept de proprietate fata de cumpărătorul imobilului in temeiul Legii 112/1995 prin aplicarea si acordarea de eficienta juridica principiului comparării celor doua titluri materializate asupra bunului.Instanța de judecata a susținut in argumentarea sa, pe de o parte faptul ca „obiectul de reglementare a Legii 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala fata de Codul Civil si totodată „drept comun in materia redobândirii unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv”.Legea nr. 10/2001 nu prevede in mod expres posibilitatea acestei acțiuni in revendicare pentru simplul motiv ca aceasta cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil. Legea 10/2001 reglementează doar masuri reparatorii in raportul dintre „persoana îndreptățită” și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice...) deci in raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de stat, fapt ce reiese in mod evident din analiza coroborata a art. 1 si art. 20 din lege.Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul persoana fizica de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului Civil.Nici din punctul de vedere al prevederilor Legii 213/1998- art. 6 alin. 2, nu poate fi menținută ca fiind valabila interpretarea potrivit căreia după apariția Legii 10/2001 proprietarului nu i-ar mai putea fi la îndemâna calea revendicării de drept comun, norma legala exprimând in acest sens, decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale in raport cu o norma speciala care sa reglementeze aceeași materie: posibilitatea calificării acțiunii in revendicare întemeiată pe Codul Civil, ca neîntemeiata/inadmisibila in raport de prevederile speciale, ar exista in situația in care ar exista deschisa o alta acțiune in justiție, speciala, reglementata printr-o lege speciala, pentru obținerea aceleași finalități si anume restituirea in natura a bunului si restabilirea aceluiași drept- drept de proprietate.Legea speciala 10/2001 nu oferă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurala speciala de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Norma legala oferă adevăratului proprietar să ceara, la exclusiva sa alegere, ca pentru bunul sau sa fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanța - este distinct de dreptul de proprietate, drept real exercitat direct asupra bunului.Concluzionând, între acțiunea în revendicare întemeiata pe Codul Civil si posibilitățile deschise de Legea 10/2001 nu exista subsidiaritate „drept comun-norma speciala” iar ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea 213/1998 nu poate fi incidența, întrucât cele doua cai legale au obiecte diferite, acțiunea în revendicare vizând restituirea bunului in natura si conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar in contextul Legii 10/2001 in cazul in care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cerere, de despăgubiri „bănești”.

Decizia nr. 33/ 09.06.2008 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție în recursul în interesul legii nu stabilește de plano respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ. pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989 și nici nu exclude posibilitatea legală de promovare a unei astfel de acțiuni.

Instanța de apel a apreciat ca odată cu . Legii nr. 10/ 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intra sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate in art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natura a bunului (sau pot obține măsuri reparatorii prin echivalent) numai în condițiile acestei legi speciale, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001.

Aceasta apreciere este greșită având în vedere faptul că Instanța Supremă în decizia mai sus menționată a statuat în sensul că „după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței”.

Or, față de aceste precizări, instanța trebuia sa constate faptul ca procedura administrativa in ceea ce ne privește a fost demarata și finalizată la data sesizării instanței, în acest sens noi depunând la dosarul cauzei Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 6741/ 08.11.2006 prin care s-a dispus restituirea in natura a terenului și a spațiilor libere de contracte aferente imobilului din București, .. 47, etaj 1, ., precum si Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 6742/ 08.11.2006 prin care s-au dispus măsuri reparatorii pentru spațiile din imobil cu privire la care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Aceste masuri reparatorii nu au fost îndeplinite nici până astăzi, motiv pentru care singura posibilitate legala de materializare a dreptului de real pretins si demonstrat, este acțiunea în revendicare imobiliara întemeiata pe dreptul comun.

În plus, susținerea instanței de apel referitoare la faptul ca nu se poate retine ca si o limitare la justiție in ceea ce privește valorificarea Intenției apelantului de obținere In natura a bunului prin respingerea cererii de revendicare ca neintemeiată/inadmisibila este eronata, întrucât reclamantul urmărea valorificarea unui drept real de proprietate, recunoașterea unui bun actual aflat in patrimoniul său.

Chiar instanța suprema a stabilit prin decizia mai sus menționata ca „nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Or, in cazul de fata, existenta dispozițiilor Primarului General al Municipiului București prin care se restituie o parte din imobilul din București, .. 47, etaj 1, ., in natura iar pentru o parte s-au dispus masuri reparatorii, reprezintă dovezi temeinice a faptului ca imobilul a cărei revendicare se solicita este un bun actual aflat in patrimoniul recurentului, întrucât dreptul sau de proprietate nu s-a pierdut niciodată ci doar unul din atributele sale, si anume posesia.

Deci, in speța se poate vorbi de un bun in sensul oferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează protecția unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva, iar negarea unui astfel de drept reprezintă atât o încălcarea a articolului mai sus menționat cat si o limitare a accesului la justiție, valori ocrotite de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Chiar înalta Curte de Casație si Justiție, in recursul in interesul legii, statuează faptul ca „atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond (...) dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului”.

Privitor la susținerea instanței de apel ca „aplicarea directa a Convenției si a jurisprudenței CEDO intervine numai atunci când se constata existenta unor situații juridice nerezolvate prin normele Legii nr. 10/ 2001, ori in cauza, pentru imobilul in cauza au fost acordate despăgubiri in temeiul Dispoziției PMB nr. 6742/ 08.11.2006” este total eronata, întrucât, neintrând pe fondul cauzei si respingând acțiunea in revendicare, aceasta nu putea sa constate daca despăgubirile au fost achitate sau nu și care este in prezent situația imobilului din București, .. 47, etaj 1, ., având in vedere faptul ca o parte din imobil a fost restituit in natura prin Dispoziția PMB nr. 6741/ 08.11.2006 iar pentru partea nerestituita s-au dispus masuri reparatorii prin echivalent, neexecutate nici până astăzi. F. de acest aspect sunt soluțiile pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauze similare (a se vedea T. c. României; M. si alții c. României), in care s-a decis faptul ca si in cazul existentei unei decizii administrative prin care s-a propus o despăgubire pentru imobilul naționalizat, pârtilor nu se oferă nicio garanție cu privire la durata procedurii, rezultatul acesteia sau proporționalitatea scopului urmărit (satisfacția echitabila). În aceleași cauze menționate mai sus Curtea a concluzionat ca măsura respingerii acțiunii de către instanțe pe motiv ca exista o procedura speciala prevăzuta de Legea nr. 10/ 2001, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiție . care, nici astăzi, după mai mulți ani de la angajarea procedurii administrative nu s-a obținut vreo despăgubire si nici nu exista garanția ca vor obține aceste despăgubiri sau daca acestea vor fi echitabile. Astfel, raportându-ne la temeiul juridic al acțiunii introductive care a investit instanța, respectiv art. 480-481 cod. civ., și principiile juridice ce guvernează revendicarea imobiliară, buna sau reaua credința a intimaților apreciata de instanța de fond la momentul cumpărării apartamentului in litigiu, la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare nr. 819/_/12.11.1996 ar putea avea relevanta in privința raporturilor dintre cumpărători si vânzător, în raporturile cu proprietarul adevărat, in speța recurentul, acest aspect având exclusiv efecte numai în privința întinderii obligației acestuia de a restitui intimatei eventualele cheltuielile făcute cu lucrul, însă nu pot fi reținute efecte constitutive de drepturi reale. Buna-credință a intimaților, ca atitudine subiectiva manifestata la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deși aceasta poate salvgarda, in anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevanta in materia revendicării, neputand valora prin sine, in lumina art. 644-645 C. civ., un titlu de proprietate de natura sa anihileze.forța juridical a titlului subsemnaților.De asemenea, in doctrina si in practica judiciara, a fost exprimata si opinia ca in materia acțiunii in revendicare nu are relevanta juridica buna-credinta a subdobânditorilor cu titlu particular, aceasta având relevanta juridica doar in măsura in care subdobânditorii cu titlu particular ar invoca in favoarea acestora uzucapiunea de scurta durata, iar buna-credință se putea analiza si in litigiul ce avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare. In esența, principiul comparării a doua titluri de proprietate care emana de la autori diferiți presupune:analiza condițiilor in care s-a constituit dreptul real in patrimoniul autorilor de la care părțile ce opun preluarea lui si formarea titlului de proprietate, si :daca faptul juridic prin care s-a realizat transferul dreptului real a respectat normele legale in vigoare la momentului operării transferului.Referitor la primul aspect al constituirii dreptului de proprietate in patrimoniul autorilor, de la care părțile afirma preluarea, modalitățile juridice prin care imobilul in litigiu a intrat in patrimoniul autorilor au fost după cum urmează:Titlul recurentului este un contract de vânzare-cumpărare, transcris si opozabil terților, prin care acesta exercita toate atributele dreptului de proprietate, pe care le conferă legea.Valabilitatea și preferabilitatea sa în fața actului intitulat „contract de vânzare-cumpărare” este evidenta raportat la condițiile juridice in care acesta s-a format: bunul a intrat in posesia statului vânzător in mod abuziv si in aceste împrejurări de precaritate a titlului transmițătorului, s-a încheiat un act de înstrăinare cu nesocotirea dreptului nostru.Astfel, in ceea ce privește legalitatea transferului dreptului real către stat, in baza Decretului nr. 92/1950 si apoi, către intimații persoane fizice, in baza Legii nr. 112/1995, înțeleg să fac următoarele precizări si critici care susțin actualitatea si legitimitatea dreptului de proprietate ce îl afirm în speța:Criticile si argumentele în susținerea acestei nevalabilități vizează nerespectarea dispozițiilor imperative cuprinse In Decretul Lege nr. 92/1950 prin încălcarea art. 1 si 2 din lege, neconstituționalitatea actului normativ indicat, in raport de Constituția din 1948 si de actele normative internaționale care garantează si protejează dreptul de proprietate. Este de notorietate ca trăsătura ce diferenția Decretul 92/1950 de celelalte acte de preluare abuziva intervenite pana in 1989, este faptul ca naționalizarea opera cu referire stricta la persoane, iar nu la bunuri, aplicându-se anumitor categorii vizate in mod negativ de regimul comunist aflat la putere.Făcând abstracție insa de existenta acestor prevederi si mai ales de cele in care se încadrau autorul recurentului (E. C. era inginer constructor la acea vreme), si lărgind sfera de aplicabilitate a măsurii naționalizării, statul a preluat imobile indiferent de calitatea persoanei care deținea proprietatea la acea data.În speța de față este evidentă necesitatea sancționării titlului validat de stat, cu nulitatea absoluta, datorita contradictorialității dintre spiritul legii- dispozițiile imperative cuprinse in art. I si II din decret si aplicabilitatea ei.Este unanim recunoscut principiul de drept conform căruia o norma nu cuprinde dispoziții contradictorii. De altfel, orice act juridic este sancționat pentru neconcordanta cauzei cu nulitatea absoluta (art. 948 cod.civ). Sancțiunea este valabila si raportului dintre corpul Decretului 92/1950, respectiv art. I si II interpretate coroborat, pe de o parte si sfera pe care s-a întins aplicarea sa, pe de alta parte. În cauza, afectarea actului de nulitatea absoluta este clara. Aceasta se fundamentează pe nerespectarea însuși a actului normativ si pe depășirea ariei sale de aplicare.Este adevărat ca printre modurile de dobândire a proprietății se număra si efectul legii, insa pentru ca acest efect sa opereze si sa valideze un titlu, legea in discuție se impune a fi corect aplicata si raportata la categoria vizata de dispozițiile normative in discuție. In cazul de fata decretul nu putea opera in privința autorului său întrucât acesta se încadrau in categoria prevăzuta de art. 2 din acest act normativ.În plus, așa cum de altfel se pronunța si doctrina recenta a instanțelor (sentința civila nr._/20 octombrie 2006 pronunțata in dosarul nr._ de către Judecătoria sectorului 1)« potrivit art. 2 din Decretul lege nr. 92/1950, nu intra in prevederile decretului si nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști si pensionarilor, iar potrivit art. 3 din același act normativ, imobilele naționalizate trec in proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nicio despăgubire si libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.Având in vedere aceste prevederi legale, precum si faptul ca la data preluării imobilului de la autorul său, acesta făcea parte din categoriile exceptate de la aplicarea prevederilor decretului de preluare, defunctul C. E. fiind inginer constructor, este evident ca preluarea apartamentului in cauza a fost efectuata in cauza cu nerespectarea prevederilor legale in vigoare la data respectiva, astfel încât si potrivit art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluarea a avut un caracter abuziv».În privința titlului opuse de către intimați, din analiza circumstanțelor juridice în care s-a încheiat reiese în mod clar faptul că transferul dreptului de proprietate s-a făcut de la un detentor precar, iar nu de la adevăratul proprietar si mai ales si foarte important, ca vânzarea in temeiul legii speciale nu putea opera in mod valabil asupra acestui obiect.Nefiind proprietarul bunului, statul nu putea înstrăina ceea ce nu-i aparținea, conform principiului „nemo plus juris ad allium transfere potest, quam . de detentor precar a statului este confirmata de art. 9, alin.8 din Legea 112/1995, care prevede ca:”apartamentele dobândite in condițiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării”.Teoria proprietarului aparent cat si fundamentarea prezumției de buna-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, prima reprezentând in fapt principiul de pornire in argumentarea acestei prezumții, nu pot fi apreciate ca elemente de natura a conduce acordarea unei preferabilități a actului de înstrăinare efectuat in speța.În ceea ce privește formarea si conturarea titlului de proprietate opus de intimați, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 819/_/12.11.1996 încheiat de aceștia și Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. HERĂSTRĂU NORD S.A., contractul de vânzare cumpărare încheiat sub beneficiul Legii 112/1995, opus de intimați cu valoare de titlu de proprietate poarta asupra apartamentului nr. 2, etaj 1, situat in imobilul din Av. Sanatescu nr. 47, sector 1 nu este valabil față de circumstanțele juridice in care acest«titlu » numit contract de vânzare cumpărare s-a format si conturat, in temeiul Legii nr. 112/1995.Reglementările actului normativ sub imperiul căruia intimații si-au constituit titlul de proprietate opus in speța de fata, sunt exprese si de limitativa interpretare si sunt coroborate cu dispozițiile HG nr. 20/1996, si HG nr. 11/1997 in privința stipulării de către legiuitor a condițiilor in care se permitea pârtilor (in speța chiriașul si Reprezentantul Statului, Primăria Municipiului București prin mandatar) încheierea unui contract de vânzare cumpărare asupra imobilelor ce intrau sub incidența Legii nr. 112/1995.Astfel, dispozițiile legale impuneau ca imobilul ce urma sa constituie obiectul contractului de vânzare cumpărare sa se înscrie in categoria reglementata de art. 1 din Legea nr. 112/1995, coroborat cu art. 1 pct. 3 din HG 20/1996.În speța de fata imobilul situat in Av. Sanatescu NR. 47, proprietatea apelantului, nu se încadra in sfera de aplicare si reglementare a prevederilor legale menționate întrucât acesta nu a fost naționalizat cu respectarea art. i pct. 1-5 si ale ART. II din DECRET ( in sensul celor detaliate mai sus) netrecand in atare situație, in proprietatea statului cu titlu.În raport de situația de fapt relatata, coroborata cu dispozițiile legii speciale sub imperiul căreia s-a format titlul opus de intimați, acesta s-a constituit prin fraudarea legii 112/1995 prin depășirea obiectului ce cădea sub incidența acesteia.Potrivit dispozițiilor art. 13, alin 1 din O.G. 20/1996„Atunci când comisiile locale si județene, respectiv comisiile de sector si ale Municipiului București, pentru aplicarea Legii 112/ 1995 sau unitățile specializate care vând locuințe in condițiile Legii 112/1995, au indicii ca o locuința face parte din categoria imobilelor prevăzute in art. 1, alin. 4 din prezentele norme ori din aceea a imobilelor exceptate de la naționalizare in conformitate cu art. 10 din lege, ele au obligația sa întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor, suspendând totodată, procedura de restituire in natura, de acordarea despăgubirilor sau, după caz, de încheiere a contractelor de vanzare-cumparare.”Odată cu cererea de cumpărare efectuata de către fostul chiriaș, in legătura cu legea ce reglementa aceste vânzări (legea 112/1995) si cu normele sale de aplicare, Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 era obligata a verifice daca acest bun putea fi introdus in circuitul civil si se putea dispune asupra sa in mod valabil. Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 a fost constituita in mod expres pentru soluționarea problemelor ridicate de situația bunurilor preluate in mod abuziv de către stat. Acesta nu era un organ administrativ, ci unul format din juriști obligați sa aplice legea si abilitați in a hotăra asupra cererilor formulate in privința acestor bunuri ( avizul privind cererile de cumpărare formulate de către foștii chiriași sau cereri in restituire formulate de către proprietari), dupa verificări prealabile.Obligația sa era expresa si in concordanta cu cele doua acte normative menționate si apărute in legătura cu aplicarea Legii 112/1995- de a soluționa aceste cereri in conform legislației aplicabile și după demersurile făcute in vederea emiterii unei hotărâri. Numai după ce avizul acestei comisii (dat . altul) era eliberat si situația bunului era reglementata din acest punct de vedere se putea da curs unei cereri de cumpărare formulate de către persoanele interesate, care aveau calitatea de chiriași in acel moment.P. la stabilirea definitiva a situației bunului si a încadrării sale in circuitul civil, ca urmare a avizului comisiei, în urma îndeplinirii tuturor diligentelor impuse de lege, o cerere de cumpărare nici nu putea fi luata in discuție, cu atât mai mult nu se puteau face acte de dispoziție. Acestea au fost condițiile si circumstanțele care au determinat incidența in cauza a prevederilor celor doua acte normative speciale, HG 20/1996 si HG nr. 11/1997, instanțele judecătoreștii fiind obligate in analiza celor doua titluri de proprietate, a le constata aplicabilitatea. Potrivit prevederilor Legii speciale nr.213 din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia publicata in Monitorul Oficial nr. 448/ 24.11.1998, articolul 6 alin. 2 reținut de instanța de apel, fiind incident in cauza: „...Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.Prevederile Legii 213/1998- art. 6 alin. 2, nu pot fi interpretate în sensul că după apariția Legii 10/2001 aceasta lege speciala de reparație exista si adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun, norma legala exprimând în acest sens, decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o norma speciala care sa reglementeze aceeași materie: posibilitatea calificării acțiunii în revendicare întemeiata pe Codul Civil, ca inadmisibila, ar exista în situația în care ar exista deschisă o altă acțiune în justiție, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleași finalități si anume restituirea in natura a bunului si restabilirea aceluiași drept-drept de proprietate.Între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil si posibilitățile deschise de legea 10/2001 nu exista subsidiaritate „drept comun-norma speciala” iar ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea 213/1998 nu poate fi incidența, întrucât cele două căi legale au obiect diferit, acțiunea în revendicare vizând restituirea bunului in natura si conservarea însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar in contextul Legii 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cerere, de despăgubiri bănești.

În considerarea celor arate solicită ca in conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 cod. proc. civ. coroborat cu art. 312 cod. proc. civ. să se admită recursul promovat in cauza și să se dispună modificarea în tot a deciziei civile recurate în cauza cu consecința schimbării în tot a sentinței civile pronunțată de instanța de fond- sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțata de Judecătoria sectorului 1 București și admiterea cererii în revendicare imobiliară așa cum aceasta a fost formulată respectiv obligarea intimaților pârâți R. I. și R. A. L., să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea apelantului reclamant, situat în București, .. 47, etaj 1, ., compus din vestibul, camera, camera, wc, debara, veranda, balcon, vestibul, culoar, camera, camera, baie, wc, terasa, boxa (la subsol) in suprafața utila de 116,84 mp., reprezentând o cota indiviza de 47,60% din imobil, cota indiviza de 47,60% din părțile de folosința . mp. teren aflat sub construcție.

Intimații au depus întâmpinare în sensul respingerii recursului ca nefundat. Cu cheltuieli de judecată.

Nu s-au depus probe noi în recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, văzând disp.art. 306 alin. 3, art. 304 pct.7 și 9 si art. 304 ind 1 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod nefondat dezvoltă recurentul critici în sensul că decizia recurată nu ar fi motivată(art. 304 pct.7 C.proc.civ.) pentru situația din speță ci pe aspecte pur teoretice. Dimpotrivă, considerentele instanței de apel au răspuns motivelor de apel ale acestuia pe care le-au relevat neîntemeiate, relevând faptul că intimații pârâți erau titularii unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția EDO, ratificată de România în 1994, pentru imobilul în litigiu cumpărat în anul 1996, spre deosebire de reclamant, și, astfel, lipsa de eficiență în determinarea soluției în speță a analizei neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 și exceptării autorului reclamantului de la aplicarea acestuia, invocate în recurs, pentru că reclamantul nu este titularul unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO pentru imobilul în litigiu(or, intimații-pârâti având un asemenea „bun” aveau protecția asigurată în acțiunea în revendicare demarată de reclamant în anul 2006), autorul îndreptățit al reclamantului nemaisolicitând vreodată restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci doar despăgubiri bănești atât sub incidența Legii nr.112/1995 cât și sub imperiul Legii nr. 10/2001. Recurentul invocă nejustificat art. 304 pct.8 C.proc.civ., nerelevând în dezvoltarea recursului vreo schimbare a vreunui înțeles neîndoielnic al vreunui act juridic dedus judecății, la care face referire acest text legal.

Cu privire la invocarea de către recurent a art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată caracterul nefondat al criticilor dezvoltate de acesta în susținerea acestui motiv de recurs, astfel:

Nefondat susține recurentul că ar fi titularul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, reprezentat de imobilul situat în București, .. 47, etaj 1, ., compus din vestibul, camera, camera, wc, debara, veranda, balcon, vestibul, culoar, camera, camera, baie, wc, terasa, boxa (la subsol), in suprafața utila de 116,84 mp, reprezentând o cota indiviza de 47,60% din imobilul situat în București .. 47, cu cota indiviza de 47,60% din părțile de folosința .,89 mp teren aflat sub construcție, pentru faptul că, prin Dispoziția nr. 6741/08.11.2006 a Primăriei Municipiului București, i s-a restituit imobilul in natură cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii 112/1995- inclusiv cel revendicat în speța de față, pentru care i s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Așadar, prin Dispozițiile nr. 6741 și 6742 din 08.11.2006 (copie fila 23 și 63-64 vol. 1 JS1), nu i s-a restituit în natură imobilul dedus de reclamant judecății în contradictoriu cu intimații de față, ci, așa cum însuși recurentul indică, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent față de reclamant. Reclamantului i s-au restituit în natură, prin Dispoziția nr. 6741/08.11.2006 a Primăriei Municipiului București(copie fila 23 vol. 1 JS1), doar subsolul format din 3 boxe și un wc, garajul și un teren în suprafață de 389,94 mp aferent acestora.

În hotărârea din 5 noiembrie 2002 din cauza PINCOVÁ și PINC contra REPUBLICII CEHE(Cererea nr._/97)Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat: „58. Curtea admite că obiectivul general al legilor în materia restituirii, în plus față de atenuarea unora dintre atingerile aduse drepturilor de proprietate de regimul comunist, reprezintă un scop legitim și un mijloc de salvgardare a legalității tranzacțiilor juridice și de protejare a dezvoltării socio-economice a țării. Aceasta consideră totuși necesar să se asigure că atenuarea vechilor atingeri nu dă naștere unor noi nedreptăți disproporționate. În acest scop, legislația trebuia să permită luarea în considerare a unor circumstanțe particulare în fiecare caz în parte, pentru ca persoanele care au dobândit bunurile lor cu bună-credință să un fie constrânse să suporte povara responsabilității statului care în trecut confiscase respectivele bunuri”.

Totodată, Curtea Europeană A Drepturilor Omului, în hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a stabilit: „163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].

164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34].

168. Pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să se dedice unei analize globale a diferitelor interese în cauză, ținând cont că scopul Convenției este să protejeze drepturi "concrete și efective". Ea trebuie să meargă dincolo de aparențe și să cerceteze realitatea situației litigioase. Această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile - dacă situația este similară cu o privare de libertate - ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când în cauză este o chestiune de interes general, puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (V. împotriva României, 22 mai 1998, § 51, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III).

169. Curtea a stabilit că principiile menționate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată mai sus, § 149).

177. În plus, din jurisprudența sa reiese clar că, în situația în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuși necesar să facă în așa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (a se vedea, de exemplu, Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII)”.

Așadar, recurentul pretinde nefondat că în speță prin aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului s-ar putea ajunge la concluzia necesitații înlăturării, în ceea ce privește acțiunea in revendicare fața de chiriașii-cumpărători, a normelor interne speciale, in virtutea prevalenței normei internaționale, respectiv a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în favoarea sa.

Altfel spus, în lumina jurisprudenței CEDO expusă de Curte mai sus, se reține că în speță recurentul susține nefondat că este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO asupra imobilului situat în București, .. 47, etaj 1, ., compus din vestibul, camera, camera, wc, debara, veranda, balcon, vestibul, culoar, camera, camera, baie, wc, terasa, boxa (la subsol) in suprafața utila de 116,84 mp, reprezentând o cota indiviza de 47,60% din imobil, cu cota indiviza de 47,60% din părțile de folosința .,89 mp teren aflat sub construcție, pe baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, Sectia Notariat sub nr. 1932/_, imobil preluat de statul comunist instantaneu prin deposedare anterioară aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când, în realitate, calitate titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO cu privire la imobilul în litigiu din speța de față au doar pârâții deoarece aceștia dețin un contract valabil de vânzare-cumpărare încheiat după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neanulat așa cum arăta instanța de apel, reclamantul neavând un „bun” cu privire la apartamentul nr. 2 cu teren aflat sub construcție, în litigiu, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, deoarece autorul său nu a solicitat restituirea în natură a acestui apartament, ci, dimpotrivă, a solicitat despăgubiri bănești pentru acesta, atât sub imperiul Legii nr.112/1995 cât și sub imperiul Legii nr. 10/2001-aspecte de fapt reținute de instanțele de fond și necontestate de recurent, și nu s-a dispus vreodată, judecătorește sau administrativ, în sensul unei asemenea unei restituiri în natură, dimpotrivă prezumția puterii de lucru judecat parțiale fiind în sensul cuvenirii doar de măsuri reparatorii în echivalent și necuvenirii restituirii în natură, conform sentinței civile nr. 532/11.04.2007 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, dată în dosarul nr._/3/2006, definitive prin respingerea apelului reclamantului de către C. Secția a IXa cu decizia nr. 262A/26.10.2007(copii filele 25-27 vol. 2 din dosarul primei instanțe,JS1), care a respins contestația reclamantului împotriva Municipiului București prin Primar General, prin care s-a solicitat anularea Dispoziției nr. 6742/8.11.2006 a PMB și restituirea în natură a imobilului, și, mai mult, a admis și cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de R. I. și R. A. L., arătându-se că prin Dispoziția nr. 6742/8.11.2006 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate în baza Legii nr. 112/1995 și valoarea reală, ca urmare a situației că, pe de o parte apartamentele nr. 2 și 2 a de la etajul 1 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte că prin Dispoziția PG nr1426/24.11.1997 s-a restituit în natură către Toia L. A. D. parterul imobilului și 1/3 din terenul în suprafață de 316 mp, și stabilindu-se că nu se cuvine reclamantului restituirea în natură pretinsă ci doar prin măsuri reparatorii în echivalent atât timp cât notificatorul pe Legea nr. 10/2001,însuși (autorul reclamantului) nu a solicitat restituirea în natură (art. 1201 C.civ.în vigoare la data deciziei, cu privire la obiect –retrocedare în natură- și părți aflate în proces cu interese contrarii-reclamantul și intervenienții). Despăgubirea în echivalent nu face obiectul prezentei judecăți, judecată ale cărei limite procesuale obligă Curtea să se limiteze la a se pronunța numai cu privire la acțiunea reclamantului de a fi obligați pârâții proprietari să-i lase acestuia apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie, acțiune formulată de acesta contrar principiului securității juridice ce protejează bunul intimaților pârâți aflat sub protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Așadar, nefondat, susține recurentul și că securitatea circuitului civil ar fi afectată prin respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că această respingere periclitează dreptul de proprietate recunoscut recurentului prin art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care se referea la păstrarea dreptului de proprietate și exercițiul lui după obținerea hotărârii judecătorești sau administrative de restituire în natură, de vreme ce autorul reclamantului nu a solicitat, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui apartament, ci, dimpotrivă, a solicitat despăgubiri bănești pentru acesta și nu s-a dispus vreodată, judecătorește sau administrativ, în sensul unei asemenea unei restituiri în natură, dimpotrivă prezumția parțială a puterii de lucru judecat fiind în sensul cuvenirii doar de măsuri reparatorii în echivalent conform art. 1201 C.civ.în vigoare la data deciziei nr. 262A/26.10.2007, nu de restituire în natură.

Susține recurentul nefondat că instanța de apel ar fi apreciat că „odată cu . Legii nr. 10/ 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intra sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate in art. 2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului (sau pot obține măsuri reparatorii prin echivalent) numai în condițiile acestei legi speciale, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001”, dimpotrivă, considerentele instanței de apel fiind cele redate mai sus de Curte și ele nestabilind că acțiunea în revendicare din speță este inadmisibilă, ci că ea a fost respinsă în mod temeinic și legal de prima instanță ca neîntemeiată. Așadar, în compararea titlurilor de proprietate în litigiu are prevalență titlul pârâților în conformitate cu principiul securității juridice pe aspectul căruia aceștia au deținut imobilul timp îndelungat de la data cumpărării din 1996 și până la data revendicării din speță din 2006, spre deosebire de reclamant(prin autorul său) care a avut la dispoziție, nu doar, introducerea acțiunii de anulare a contractului de vânzare cumpărare din 1996 în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001, dar și revendicarea începând cu anul 1990 pe dreptul comun față de Municipiul București, precum și începând din anul 1996, de la cumpărarea din 1996, revendicarea față de pârâții cumpărători, respectiv solicitarea de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a folosit aceste cereri, ci, dimpotrivă a pretins despăgubiri bănești începând din anul 1996 în baza Legii nr. 112/1995 și în anul 2001 prin notificarea descrisă de instanța de apel, depusă în baza Legii nr. 10/2001. Solicitările recurentului din recurs referitoare la anularea titlului de proprietate al intimaților, cu ignorarea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu privire la asemenea anulări și a cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, neformulând cerere de chemare în judecată cu un asemenea capăt de cerere introdus în termenul legal(art. 112, 129 alin. 6 C.proc.civ.), nu vor putea fi reținute de Curte deoarece ele depășesc limitele procesului în revendicare declanșat(art. 316 rap. la art. 294 C.proc.civ.).

Că în speță a fost soluționată de prima instanță o revendicare pe dreptul comun, între reclamant și pârâți, nu este cu nimic contrazis de instanța de apel, ale cărei considerente, deși sintetice, răspund criticilor nefondate ale apelantului, relevând în ansamblu caracterul lor nefondat. Așadar, pentru tranșarea revendicării, nu înseamnă că, la compararea titlurilor de proprietate, prima instanță trebuia să nu aibă în vedere circumstanțele cauzei cu privire la principiul securității juridice, respectiv art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, ce erau în favoarea pârâților, și că ar fi putut să ignore decizia obligatorie în interesul legii nr. 33/2008. Practic, tranșând, prin soluția dispusă, revendicarea în favoarea pârâților, prima instanță a realizat o justă comparare a titlurilor de proprietate ale părților și astfel soluția corespunde cadrului normativ în vigoare(art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO) față de care prevederile art. 480 C.civ. nu conțin vreo prevedere contrară: „ART. 480 Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Legea nr. 1/2009 a introdus dispoziții legale obligatorii în același sens cu cele stabilite de ICCJ în decizia obligatorie dată în recursul în interesul legii, nr. 33/2008, invocată de recurent, și a făcut unele precizări cu privire la actele juridice intervenite și respectiv reglementările legale care au produs situații juridice( L. 112/1995 cu normele ei interpretative aplicabile de la data intrării sale în vigoare, din art. 15 și 37 ale HG 20/1996 modificată de HG 11/1997), prevăzând: „4. La articolul 7(din Legea nr. 10/2001), după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1^1), cu următorul cuprins: "(1^1) Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege." 5. La articolul 7(din acceași Lege), după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins: "(5) Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

În lumina jurisprudenței CEDO mai sus prezentate de Curte, se reține că apare corectă următoarea susținere formulată de însuși recurent în recurs: CEDO a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile in care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor în natură. Această susținere a recurentului vădește și caracterul contradictoriu al recursului său, stabilit de Curte nefondat așa cum s-a motivat mai sus.

Văzând art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat și, conform art. 274 C.proc.civ. va obliga recurentul să achite intimaților cheltuielile de judecată cu onorariul avocațial pricinuite în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de recurentul–reclamant E. L. M., împotriva decizie civile nr.117A/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. I. și R. A. L..,ca nefondat.

Obligă recurentul la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18.09.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. B. T. S. G. N. B. A. S.

GREFIER

P. B. B.

Red. CBT

Tehnored. .> 2 ex. / …………..

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă

Judecător: Ș. Tuiu

← Pretenţii. Decizia nr. 915/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1731/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Evacuare. Decizia nr. 1536/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1147/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 631/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 915/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1731/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 112/1995. Decizia nr. 1097/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 272/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 705/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI