Pretenţii. Decizia nr. 915/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 915/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-04-2013 în dosarul nr. 39117/3/2009
ROMÂNIA
DOSAR NR. _
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 915 R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 26 APRILIE 2013
CURTEA COMPUSĂ DIN :
PREȘEDINTE - C. M.-STELUȚA
JUDECATOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.-M.
GREFIER - A. G.-C.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2375/27.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimatul reclamant P. G..
Cererea de chemare în judecată are ca obiect „Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant P. G. reprezentat de avocat Țucureanu V., lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură la data de 10.04.2013, intimatul reclamant P. G. a depus întâmpinare, care a fost comunicată.
Intimatul reclamant P. G., prin apărător, arată că nu a formulat capăt de cerere separat prin care să solicite constatarea caracterului politic a hotărârii de condamnare și că printre bunurile confiscate, menționate în hotărârea penală, nu au existat și bunuri imobile. Totodată arată că nu are cereri prealabile de formulat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul reclamant P. G., prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Solicită să se constate că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru obținerea daunelor morale; că în ceea ce privește bunurile imobile există Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005. Cu privire la obținerea echivalentului bunurilor confiscate prin hotărârile de condamnare, acestea pot fi solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă la data de 5.10.2009 sub nr._, reclamantul P. G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie în natură bunurile ce i-au fost confiscate prin sentința penală nr. 10/09.01.1965 a Tribunalului M. București definitivă prin decizia penală nr. 204/27.03.1965 a Tribunalului M. de Regiune Militară – Colegiu de Recurs, prin care a fost condamnat pentru infracțiunea de răspândire de publicații interzise, iar în subsidiar, dacă se va constata că aceste bunuri nu mai există, să fie obligat pârâtul la plata unei sume echivalente contravalorii bunurilor ce i-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare, hotărâre prin care se luase și măsura confiscării totale a averii, bunuri constând în principal în cărți cu caracter religios, unele cu valoare de patrimoniu, manuscrise, precum și obiecte de cult; precum și obligarea pârâtului la plata daunelor morale evaluate la suma de 500.000 euro pentru cei doi ani de zile petrecuți în închisorile comuniste.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea averii, condamnare dispusă pentru infracțiunea prevăzută de art. 325 al. 3 lit. c din fostul Cod penal și care a fost de drept considerată prin Legea nr.221/2009 ca fiind condamnare cu caracter politic, fiind supus unor condiții de detenție inumane, care i-au afectat sănătatea fizică și psihică.
Odată cu măsura condamnării s-a dispus ți confiscarea totală a averii sale, care era compusă din cărți cu caracter religios, obiecte de cult religios (icoane, cruci), manuscrise, precum și obiecte de cult.
In drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, înlăturarea confiscării totale a averii se dispune în conformitate cu dispozițiile art. 444 Cod procedură penală, de către judecătorul însărcinat cu executarea, astfel că reclamantul avea posibilitatea să ceară restituirea bunurilor confiscate în baza sentinței penale nr. 10/1965 în termen de 6 luni de la data încunoștințării sale.
Reclamantul a formulat cerere precizatoare a primului capăt de cerere, în sensul că evaluează bunurile confiscate la suma de 548.580 lei.
Prin sentința civilă nr. 2375/27.12.2012 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de P. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata sumei de 218.819,35 lei către reclamant reprezentând despăgubiri pentru bunurile confiscate prin sentința 10/1965 a Tribunalului M. București; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la 3700 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 10/09.01.1965 a Tribunalului M. București, definitivă prin decizia penală nr. 204/27.03.1965 a Tribunalului M. de Regiune Militară – Colegiu de Recurs, reclamantul a fost condamnat 5 ani închisoare corecțională cu confiscarea averii, executând pedeapsa până la apariția Decretului 456/31.05.1966, când a fost pus în libertate după un an și 10 luni.
Ulterior, prin decizia nr. 2334/1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a casat aceste două hotărâri, achitându-l pe reclamant și înlăturând pedeapsa confiscării totale a averii.
Potrivit procesului verbal de sechestru din 02.09.1964 și a proceselor verbale ulterioare din 07.05.1965 și 24.05.1965, acestea din urmă întocmite de executorul judecătoresc, au fost confiscate mai multe bunuri mobile, în principal cărți și manuscrise cu caracter religios, obiecte de cult, dar și alte bunuri de uz casnic sau alte unelte mecanice (cric, menghină, veioză, motoare electrice, radiator, etc.).
Potrivit rapoartelor de expertiză evaluatoare întocmite în cauză, valoarea totală actuală a bunurilor confiscate este de 218.819,35 lei.
Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 1 alin.2 și art. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic acele condamnări dispuse în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru infracțiunile de răspândire de publicații interzise prevăzute de art. 325 al. 2 lit. c din fostul Cod penal, cum sunt și cele suferite de reclamant.
În ceea ce privește cererea în despăgubiri, care este fondată pe temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și pe prejudiciul moral suferit în urma măsurilor ce fac obiectul legii, tribunalul a reținut că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional pe parcursul judecării acțiunii, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Tribunalul a arătat, în ceea ce privește despăgubirile solicitate în ceea ce privește bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, că sunt probe suficiente cu privire la confiscarea acestora, respectiv procesul-verbal care atestă preluarea de către stat a acestora.
Împotriva sentinței civile nr. 2375/27.12.2012 a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civila a fost data, in parte, cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., solicitând admiterea recursului în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 218.819,35 lei, reprezentând despăgubiri materiale și respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, raportat la dispozițiile art.5 alin. 1 lit. b) care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor materiale.
Textul de lege face referire la bunurile care nu au fost restituite sau pentru care nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, obiectul reglementarii îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Daca in prima parte a art. 5 alin (1) lit. b) din Legea 221/2009 nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementarii, in cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul facă referire in mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001 precum si cele ale Legii nr.247/2005.
Mai mult decât atât, art.6 alin (2) din Legea nr.10/2001 definește noțiunea de imobile, in înțelesul acestui act normativ, ca fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării in mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare.
Astfel, din dispozițiile art.5 alin (1) lit. (b) din Legea speciala, rezulta ca legiuitorul a avut in vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectiva de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativa cu caracter politic. Interpretarea menționata deriva din faptul ca articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor in natura sau prin echivalent in condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
In acest sens, vin si dispozițiile art.5 alin. (5) din Legea nr.221/2009.
Recurentul a mai arătat că, prin Decizia nr. 2334/23.10.1996 pronunțata de către Curtea Suprema de Justiție, a fost admis recursul in anulare declarat de către Procurorul General împotriva sentinței nr. 10/09.01.1965 pronunțata de Tribunalul M. București si s-a dispus înlăturarea măsurii confiscării averii inculpaților, astfel încât, susține recurentul, deveneau incidente dispozițiile art. 444 Cod procedura penală.
Prin urmare, fata de aceste dispoziții speciale, prevăzute de Codul de procedura penala, reclamantul avea posibilitatea sa solicite restituirea bunurilor confiscate in baza sentinței penale nr. 10/09.01.1965 pronunțata de Tribunalul M. București, . 6 luni de la data încunoștințării.
Recurentul pârât a mai arătat că instanța de fond in mod greșit a omologat raportul de expertiza bunuri mobile astfel cum a fost completat, având in vedere ca bunurile expertizate in completarea la raport nu au practic valoare economica, cum de altfel si expertul desemnat in cauza a stabilit prin raportul de expertiza efectuat inițial.
In ceea ce obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 3700 lei, recurentul consideră hotărârea instanței de fond ca netemeinica, având in vedere ca acesta nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului si, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C.pr.civ., este neîntemeiata obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu trebuie interpretate limitativ, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri, mobile sau imobile, ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare, cu excepția bunurilor pentru care s-au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. intimatul-reclamant invocă principiul de interpretare „unde legea nu distinge nici interpretului nu-i este îngăduit să distingă”. În ceea ce privește posibilitatea de a solicita restituirea bunurilor confiscate în temeiul dispozițiilor art. 444 Cod procedură penală, intimatul a învederat că aceste dispoziții legale se referă la bunurile aflate în păstrarea sau la dispoziția instanței, însă în urma demersurilor efectuate a aflat că bunurile confiscate au fost valorificate prin Fondul de Stat al Cărții, iar unele dintre cărți au fost date la topit.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 10/09.01.1965 a Tribunalului M. București, definitivă prin decizia penală nr. 204/27.03.1965 a Tribunalului M. de Regiune Militară – Colegiu de Recurs, intimatul-reclamant P. G. a fost condamnat 5 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de publicații interzise prevăzută de art. 325 alin. 3 lit. c) din Codul penal anterior, fiind dispusă și confiscarea totală a averii în temeiul art. 25 pct. 6 alin. 2 Cod penal anterior.
Deși intimatul-reclamant nu a formulat un capăt separat de cerere privind constatarea caracterului politic a condamnării, este necontestat în cauză faptul că măsura suferită de reclamant prin condamnarea în baza sentinței penale nr. 10/09.01.1965 a Tribunalului M. București, definitivă prin decizia penală nr. 204/27.03.1965 a Tribunalului M. de Regiune Militară – Colegiu de Recurs, are caracter politic de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 - care a fost respins de tribunal pe motiv că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 - Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal a rămas irevocabilă prin nerecurare de către reclamant.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin confiscarea totală a averii dispusă prin hotărârea de condamnare cu caracter politic - care a fost admis de tribunal – Curtea constată că este întemeiat motivul de recurs invocat de recurentul-pârât prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. constând în interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989: "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (…) precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței (…) obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic are posibilitatea de a obține echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
1. bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive;
2. bunurile să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Prima condiție prevăzută de textul de lege incident în cauză este îndeplinită, având în vedere că, din probele administrate în cauză, a rezultat că prin procesele verbale de sechestru din 02.09.1964, 07.05.1965 și 24.05.1965, întocmite în executarea sentinței penale nr. 10/09.01.1965 a Tribunalului M. București, definitivă, au fost confiscate mai multe bunuri mobile, constând în cărți și manuscrise cu caracter religios, obiecte de cult, bunuri de uz casnic sau unelte mecanice.
Însă, în ceea ce privește cea de-a doua condiție, Curtea constată că în practica judecătorească au fost exprimate două orientări jurisprudențiale, prima orientare îmbrățișând opinia că în aria de aplicare a acestui text de lege intră, în mod exclusiv, numai categoriile de bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, adică terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în schimb cea de-a doua orientare jurisprudențială a îmbrățișat opinia conform căreia dispozițiile legale în discuție constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent atât a bunurilor imobile, cât și a celor mobile, întrucât legiuitorul s-a referit la bunuri confiscate, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Având în vedere rolul de unificator al jurisprudenței la nivel național al instanței supreme, Curtea va avea în vedere practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.
Astfel, prin decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 (www.scj.ro) Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I civilă a statuat că „în baza art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009 - care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative - pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație)”.
Prin urmare, Curtea va constata că nu este îndeplinită în cauză cea de-a doua condiție prevăzută de textul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009; întrucât, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate – constând în aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că în procedura specială a Legii nr. 221/2009 (și în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) poate fi acordat echivalentul bănesc numai al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Este întemeiat argumentul susținut de recurentul-pârât, conform căruia, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu se referă în mod expres numai la bunuri imobile, prin trimiterea expresă pe care o face legiuitorul la bunurile al căror regim juridic este supus legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, rezultă că aria de aplicare a Legii nr. 221/2009 vizează exclusiv terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Curtea nu va reține apărarea intimatului-reclamant conform căreia textul de lege în discuție nu trebuie interpretat în mod limitativ ci în baza principiului de interpretare „unde legea nu distinge nici interpretului nu-i este dat să distingă”, deoarece regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus presupune prin ipoteză un text legal conceput în termeni generali; ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere cele reținute mai sus, în sensul că legiuitorul a făcut o trimitere expresă la cele două acte normative speciale nr. 10/2001 și nr. 247/2005, fapt ce are drept consecință individualizarea concretă a categoriilor de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, Curtea constată că solicitarea intimatului-reclamant privind acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare cu caracter politic nu poate fi valorificată în procedura specială reglementată de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, deoarece bunurile proprietatea reclamantului ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnarea reprezintă bunuri mobile, astfel că nu intră în sfera de reglementare a acestor dispoziții legale cu caracter special.
Această interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate se încadrează în marja de apreciere a statului, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut-o statelor membre, în ceea ce privește politica economică și socială a acestora.
Aplicând jurisprudența CEDO creată în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Curtea mai constată că intimatul-reclamant deține o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a constatat nelegalitatea luării măsurii confiscării totale a averii (respectiv decizia nr. 2334/23.10.1996 a Curții Supreme de Justiție), care a fost pronunțată după data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994) prin care România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aplicând hotărârea pilot M. A. și alții c. României (cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea din 12.10.2010), în care Curtea Europeană a arătat că acea constatare a instanțelor de judecată în sensul că preluarea bunului a fost nelegală a generat în patrimoniul reclamantelor un drept la compensare; Curtea constată că dispozitivul acestei hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a bunurilor mobile confiscate nelegal, însă a generat în patrimoniul intimatului-reclamant un drept la compensare care pretindea în egală măsură protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Însă, Curtea constată că dreptul la compensare, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor mobile confiscate în mod nelegal din patrimoniul intimatului-reclamant, este ca natură juridică un drept patrimonial supus regulilor prescripției extinctive, care putea fi valorificat de către reclamant în cadrul unei proceduri de drept comun.
La termenul din data de 29.04.2011, în fața instanței de fond, reclamantul a făcut o precizare a temeiului juridic al acțiunii, arătând că înțelege să invoce, pe lângă prevederile Legii nr.221/2009, și prevederile art. art. 5 și 6 CEDO; Rezoluția APCE nr. 1096/1996; Rezoluția APCE nr. 1481/206 și Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985.
Cu privire la invocarea textelor convenționale (art. 5 și 6 CEDO), Curtea constată că acestea nu sunt incidente ratione temporis.
Astfel, în jurisprudența sa (cauzele Malhous c. Republicii cehe (decizia), cererea nr._/96, 13.12.2000, și Prințul Hans-A. II de Lichtenstein c. Germaniei, cererea nr._/98, hotărârea din 27.06.2001, par. 85), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu va analiza circumstanțele unei presupuse încălcări a unuia din drepturile garantate de Convenție, dacă aceasta s-a produs înainte de ratificarea Convenției de către statul respectiv. Or, intimatul-reclamant a fost victima unei condamnări cu caracter politic pronunțate în data de 9.01.1965, perioadă care se situează anterior datei de 20.06.1994 - data intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru România, prin adoptarea Legii nr. 30/1994.
În al doilea rând, din perspectiva dreptului comunitar, Curtea constată, din examinarea Expunerii de motive a Legii nr. 221/2009, (www.cdep./proiecte/...) - că, la secțiunea a 5-a a Expunerii de Motive („Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare”) emitentul acestui act stabilește, la pct. 2 („Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie”) că „Nu este cazul”, la pct. 3 („Decizii ale Curții Europene de Justiție și alte documente”) că „Nu este cazul”, la pct. 4 („Evaluarea conformității”) că „Nu este cazul”, iar la pct. din Secțiunea a 5-a („Alte acte normative și/sau documente internaționale din care decurg angajamente”) că „Nu este cazul”.
De aici, Curtea constată că la baza elaborării Legii nr. 221/2009 nu a stat vreun act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene, ci a fost voința legiuitorului de a emite o reglementare referitoare la reabilitarea celor condamnați din motive politice în perioada de referință a legii și acordarea acestora de indemnizații pentru daunele morale și materiale cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Cu privire la actele comunitare invocate de reclamant (respectiv: Rezoluția nr. 1.096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europeiprivind masurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, Rezoluția 1.481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985), Curtea arată că acestea nu sunt acte comunitare cu caracter obligatoriu.
Astfel, examinând Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 212/C 326/01 din 26.10.2012, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor articolului 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE), plasat în Secțiunea I (Actele juridice ale Uniunii) din Capitolul 2 (“Actele Juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare și alte dispoziții):
“Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.
Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”.
Potrivit articolului 289 TFUE:
“(1) Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294.
(2) În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
(3) Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative.
(4) În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții”.
De asemenea, potrivit articolului263 TFUE(ex-articolul 230 TCE): „Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți”.
Prin urmare, Curtea reține că, pe lângă izvoarele primare (tratatele originare și cele care le-au modificat), izvoarele secundare de drept comunitar reprezintă acele norme elaborate de instituțiile Uniunii în exercitarea prerogativelor conferite acestora prin Tratate. Potrivit articolului 288 TFUE (ex-articolul 249 TCE), legislația comunitară este alcătuită din regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Spre deosebire de primele 3 categorii, recomandările nu au forță juridică obligatorie, neputând fi invocate direct în fața instanțelor naționale.
Recomandările formulate de către Consiliu sau de către Comisie sunt simple invitații Statelor Membre de a-și modifica legislația națională și de a o adapta unui cadru general propus, însă nu impun nicio obligație Statelor Membre.
În cauza Grimaldi (Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionnelles, C-322/88) o instanță belgiană a adresat CEJ o întrebare legată de forța juridică a recomandărilor. Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt „obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii”.
Or, Legea nr. 221/2009 nu a fost adoptată în scopul implementării în legislația națională a recomandărilor, rezoluțiilor și declarațiilor enunțate mai sus, după cum rezultă din cele arătate în cele ce preced, și nici nu sunt destinate să completeze vreo prevedere comunitară cu caracter obligatoriu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ. raportat la art. 3041, constatând că este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că va respinge și capătul 1 al acțiunii (privind acordarea daunelor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare), ca neîntemeiat.
Având în vedere că prin admiterea recursului sentința de fond a fost modificată în sensul respingerii și a capătului 1 al acțiunii, Curtea constată că este întemeiată și critica din cadrul recursului referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin respingerea acțiunii în totalitate pârâtul nu se mai află în culpă procesuală, astfel că nu mai este obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 2 C.pr.civ. potrivit cărora în caz de admitere a recursului hotărârea recurată poate fi modificată în parte, Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea celui de-al doilea capăt al acțiunii (privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2375/27.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimatul reclamant P. G..
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Respinge și capătul 1 al acțiunii, ca neîntemeiat.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.04.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Steluța Z. D. I. L.-M.
Grefier,
A. G.-C.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC/2 ex./15.05.2013
Jud. fond - L. E. F.
| ← Anulare act. Decizia nr. 631/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1799/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
