Legea 10/2001. Decizia nr. 1467/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1467/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 24758/3/2011
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1467 R
Ședința publică din data de 19.09.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. împotriva sentinței civile nr. 1686/25.09.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. E., S. L. D. și intimații pârâți P. M. BUCUREȘTI, P. G. AL M. BUCUREȘTI, cauza având, ca obiect, „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns intimații reclamanți I. E. și S. L. D., prin avocat P. M., cu împuternicire avocațială nr._/2013, la dosar, lipsind recurentul pârât și intimații pârâți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că intimații reclamanți au depus la dosar, prin fax, întâmpinare, într-un singur exemplar.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți I. E. și S. L. D. solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică, apreciind că recursul declarat de M. București este pur formal, din lecturarea motivelor rezultând că se face o istorie a procedurilor deschise în temeiul Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, fără a se critica sentința.
Curtea pune în discuție, din perspectiva apariției Legii nr. 165/2013, dacă apar modificări cu privire la circuitul dosarului și competențele de soluționare.
Apărătorul intimaților reclamanți I. E. și S. L. D. arată că instanța de fond a constatat, în mod corect, faptul că reclamanții sunt persoane îndreptățite, a stabilit cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin și a dispus înaintarea dosarului la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Apreciază că o hotărâre judecătorească nu poate fi cenzurată de voința unei instituții cum este cea a Prefectului, astfel cum se invocă prin motivele de recurs.
În ceea ce privește apariția legii noi, apărătorul intimaților reclamanți arată că acest dosar este foarte vechi și are la bază culpa M. București, care nu a soluționat notificarea în termenul legal, astfel încât solicită înaintarea dosarului Comisiei – indiferent de denumirea acesteia, în vederea soluționării, cu atât mai mult cu cât chiar M. București a recunoscut, prin motivele de recurs, că dosarul este complet. Cu cheltuieli de judecată, conform facturii pe care o depune la doar.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 05.04.2011, reclamanții I. E. și S. L. D. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin P. G., P. M. București și P. G. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să suplinească voința pârâților și să soluționeze cererea formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul preluat abuziv, compus din teren în suprafață de 341,82 mp. și construcție în suprafață de 62,37 mp, situat în București, . sector 3, urmând ca instanța să constate calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.
Motivând cererea în fapt, reclamanții au arătat că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc S. I., numita I. E. și S. A. Ș., (S. L. D., tatăl reclamantului fiind actualmente decedat) au adresat Notificarea nr. 205/13.06.2001 prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 341,82 mp. și construcție în suprafață de 62,37 mp, situat în București, . sector 3.
Notificarea a fost inițial înregistrată sub nr. 7104/14.06.2001 la Prefectura M. București, ulterior fiind transmisă spre competentă soluționare Primăriei M. București, unde a fost înregistrată sub nr._/29.07.2002.
În motivarea notificării se arăta că imobilul situat la adresa mai sus menționată a fost proprietatea părinților S. Ș. și S. G. și a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 970/1965, fiind menționat la poziția 5 din anexa acestui act normativ.
Construcția a fost demolată. Terenul aparținând fostului imobil din ., actualmente ., este actualmente afectat de artera de circulație auto și pietonală, blocuri de locuințe, zone verzi, reclamanții arătând că este imposibil de restituit în natură.
S-a arătat că părinții acestora, S. Ș. și S. G. au decedat, reclamanta I. E. și defunctul său frate S. A. Ș. fiind moștenitori conform Certificatelor de moștenitor nr. 24 și 25/28.03.1997 eliberate de BNP M. V.. S. A. Ș. a decedat, la rândul său, iar reclamantul S. L.-D. a rămas unicul succesor al acestuia, conform Certificatului de moștenitor nr. 37/28.05.2003 eliberat de BNP Liuba A..
S-a arătat că la notificare au anexat toate înscrisurile doveditoare, situație care rezultă și din înscrisurile din dosarul administrativ comunicat instanței.
În conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că unitatea deținătoare a imobilului era obligată ca, în termen de 60 de zile de la primirea notificării, să răspundă cererii formulate. In speță acest lucru nu s-a întâmplat, deși notificării i-au fost anexate toate înscrisurile doveditoare, iar de la depunerea acesteia au trecut aproape nouă ani.
Reclamanții au considerat că instanța poate suplini voința Primarului G. al M. București, solicitând să soluționeze cererea pe fondul acesteia, astfel cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, în cadrul recursului în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 C. pr.civ.
In drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 41 din Constituția României, art. 480 C.civ.
În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri.
Deși a fost legal citat în cauză, P. G. al M. București, nu a oferit vreo explicație privind motivele pentru care nu a fost soluționată Notificarea reclamanților nr. 205/13.06.2001, în termenul prevăzut de lege sau într-un alt termen rezonabil.
Având în vedere și statuările aduse prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 de ÎCCJ Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii privind aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că este abilitat să se pronunțe asupra însăși drepturilor solicitate de către reclamanți.
Prin sentința civilă nr. 1686 din 25.09.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții I. E., și S. L.-D., a fost stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri echivalente privind terenul de 341,82 m.p. situat în București, ., sector 3 și construcția demolată de 62,37 m.p., imposibil de restituit în natură și a fost obligat P. G. al M. București să emită o Dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor echivalente și să înainteze: dispoziția, sentința și documentația anexată Notificării, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin actele de stare civilă și Certificatele de moștenitor nr. 24 și 25/28.03.1997 eliberate de BNP M. V., reclamanta I. E. și defunctul său frate S. A. Ș., au dovedit faptul că sunt moștenitorii direcți ai părinților S. Ș. și S. G., care au fost proprietarii imobilelor. Fratele S. A. Ș. a decedat iar reclamantul S. L.-D. este unicul succesor al acestuia, conform Certificatului de moștenitor nr. 37/28.05.2003 eliberat de BNP Liuba A..
Prin Chitanța autentificată sub nr. 542 din 22 martie 1955 de către notariatul de Stat Principal București, reclamanții au dovedit că părinții lor S. Ș. și S. G., au fost proprietarii imobilelor din ., Sectorul 3, aceștia cumpărând terenul viran de la vânzătorul I. C., după care au edificat construcția pe el.
Întregul imobil a fost preluat de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 970/1965 fiind menționat la poziția 5 din anexa acestui act normativ, terenul de 341,82 mp și construcția de 62,37 mp, proprietatea părinților S. Ș. și S. G., astfel că reclamanții au dovedit prin chiar actul de preluare, în lipsa actului autentic de dobândire, că părinții lor au fost proprietarii imobilului solicitat prin Notificare.
Construcția a fost demolată, iar terenul aparținând fostului imobil din ., actualmente ., este actualmente afectat de artera de circulație auto și pietonală, blocuri de locuințe, zone verzi, fiind imposibil de restituit în natură întrucât a fost utilizat integral în scopul exproprierii.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, fac parte din categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998”, tribunalul a apreciat că dispoziția legală se aplică și în cazul imobilelor preluate prin expropriere de la autorii reclamanților.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cei doi reclamanți-moștenitori, fac parte din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Deși reclamanții au formulat Notificarea nr. 205/2001 în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, P. G. al M. București, avea obligația să soluționeze Notificarea în termen de 60 de zile de la data notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, Notificarea acestora nu a fost soluționată, trecând peste 9 ani de zile de la formularea cererii.
Din Planul de situație al imobilului din fosta ., întocmit la scara 1:500 la 16 noiembrie 2000, deținut de Direcția de Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăriei M. București, tribunalul a reținut aspectul că terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât este afectat integral de Blocul de locuințe, artera de circulație auto, trotuare pietonale, spații verzi și rețele edilitare.
Astfel, din aceste probe, tribunalul a reținut că nu este posibilă restituirea terenului în natură, fiind afectat Blocului de locuințe și unor obiective de utilitate publică.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul M. București Prin P. G., considerând că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța în mod greșit l-a obligat să înainteze toată documentația către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul-pârât a arătat că față de dispozițiile Legii nr. 247/2005 și dispozițiile OUG nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, nici de a propune o anumită sumă ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată se limitată numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri. În art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul – pârât apreciază că are obligația legală de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Prefectului M. București în vedere verificării legalității actului emis.
În opinia recurentului, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului M. București în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. La art. 16 din Titlul VII se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces – verbal de predare – primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor, în care în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsă, după care, acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimații au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs Curtea reține următoarele:
Deși descrie pe larg limitele legale în cadrul cărora unitatea administrativă soluționează notificarea ( prin emiterea unei dispoziții cu propunerea de acordare a despăgubirilor prin echivalent), recursul declarat de către pârât critică hotărârea primei instanțe exclusiv cu privire la faptul obligării la înaintarea notificării, sentinței și actelor aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Din perspectiva menționată Curtea consideră că recursul este întemeiat.
În principiu, sub imperiul legii nr. 247/2005, nu aveau caracter litigios și nu intrau în competența instanțelor judecătorești civile aspectele relative la circuitul administrativ al dosarului format ca urmare a notificării și al sentinței, ulterior momentului soluționării fondului notificării de către instanță. În această ordine de idei, Curtea aprecia că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementa punctual procedurile ce trebuie urmate de către autoritățile administrative. Dacă acestea din urmă nu respectau prevederile legii, persoanele vătămate aveau la îndemână dispozițiile legii nr. 554/2004. Nimic din cele arătate anterior nu permitea concluzia că exercitarea controlului de legalitate de către prefect în condițiile art. 16 alin. 21 din Capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, ar privi hotărârea judecătorească.
În speță, Curtea observă că după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 65/16.05.2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituie în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.
Legea nr. 165 din 16 mai 2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România prevede în art. 16 că „Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)”. Același act normativ prevede în art. 50 că: La data intrării în vigoare a prezentei legi: a) sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".
În fine, art. 4 din lg. nr. 165/2013 prevede că „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Trebuie precizat că dispozițiile legii nr. 165/16.05.2013 sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanțial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o dispoziție legală expresă în acest sens iar, pe de altă parte, prin legea menționată se reglementează regimul general al bunurilor ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 6 alin. 6 din noul cod civil care stipulează că „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
Prin urmare, Curtea constată că, independent de cele reținute de către prima instanță, actualmente, față de dispozițiile art. 21 alin. 1 din legii nr. 165/2013, nu se mai impune stabilirea sau menținerea de către instanța de control judiciar a obligației de înaintare a actelor către Comisia Centrală. Aceasta deoarece textul de lege menționat prevede că „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”. Or, instanțele nu repetă în dispozitiv obligațiile care au în baza legii o existență certă și de sine stătătoare.
În concluzie, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va înlătura obligația pârâtului de a înainta dispoziția, sentința și documentația anexată notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea va respinge cererea intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată deoarece acestuia din urmă i s-a admis recursul, astfel că nu a căzut în pretenții în calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât M. București prin P. G. împotriva sentinței civile nr. 1686/25.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. E., S. L. D. și intimații pârâți P. M. București și P. G. al M. București.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Înlătură obligația pârâtului de a înainta dispoziția, sentința și documentația anexată notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. M. S. G. G. D. M.
GREFIER
M. D.
Red. G.D.M.
Tehnored. C.G. 2 ex.
27.09.2013
Jud. fond: S. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1112/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 234/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
