Legea 10/2001. Decizia nr. 1248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1248/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 50038/3/2011
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1248 R
Ședința publică din data de 20.06.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții reclamanți S. N., S. T. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., împotriva sentinței civile nr.2030/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; alte cereri; obligație de a face; pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurenții reclamanți S. N. și S. T., prin avocat Toia P., în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 32 dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurenților S. N. și S. T. solicită admiterea recursului reclamanților, care vizează un capăt din cererea introductivă, respectiv solicitarea de obligare a pârâtului M. București să înainteze dosarul administrativ aferent notificării direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Sub acest aspect, arată că aceasta era dispoziția legală la momentul pronunțării sentinței și formulării recursului, însă, în prezent, față de apariția Legii nr.165/2013, care a înlocuit în cea mai mare parte Titlul VII din Legea nr.247/2005, atribuțiile Comisiei Centrale au fost preluate integral de către noua Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor. Totodată, apreciază că nici în vechea reglementare nu se impunea controlul de legalitate de către Prefectul Municipiului București, iar acest principiu a fost menținut și prin Legea nr.165/2013.
Apărătorul recurenților reclamanți arată că, în speță, notificarea nu a fost soluționată pe cale administrativă, fiind încălcate disp. art.25 din legea nr.10/2001, astfel încât reclamanții au fost obligați să se adreseze instanței judecătorești. Prin sentința instanței de fond, mai arată apărătorul recurenților, s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, fără însă a fi obligat M. București, nici măcar formal, să emită o dispoziție. Apreciază că nu se impune acest control de legalitate al Prefecturii, având în vedere că o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul acestui control, iar, pe de altă parte, sub dispozițiile noii Legi nr.165/2013, acest control va fi unul dublu, controlul noii Comisii Naționale putând să infirme soluția sub toate aspectele.
Curtea pune în vedere apărătorului recurenților reclamanți faptul că prin dispozitivul sentinței instanței de fond s-a dispus obligarea pârâtului M. București să emită dispoziție cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent și s-a respins capătul de cerere privind înaintarea dosarului direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Apărătorul recurenților reclamanți arată că, într-adevăr, a fost obligat pârâtul să emită dispoziție. Solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, în sensul trimiterii dosarului la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere faptul că aceasta este funcțională, existând o Hotărâre a Primului Ministru, publicată în Monitorul Oficial din data de 29.5.2013, privind înființarea acestei comisii.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât M. București prin P. G., apărătorul recurenților reclamanți solicită respingerea, ca nefondat, având în vedere că notificarea a fost soluționată de către instanța de judecată și nu de către Primărie, astfel încât recursul este neîntemeiat inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată, pârâtul căzând în pretenții.
Depune la dosar concluzii scrise și solicită cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune, de asemenea, la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 23.11.2011 la Tribunalul București, reclamanții S. N. și S. T. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat să se constate că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 813 mp situat în București, . (fost 49), sector 3 și să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice La plata de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În subsidiar s-a solicitat obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, totodată să fie obligat pârâtul să transmită dosarul de notificare direct la CCSD având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată prin hotărâre judecătorească.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin notificarea nr. 835/2001, înregistrată la Primăria Municipiului Buurești, autoarea reclamantelor S. M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, . (fost 49) sector 3, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de stat.
S-a arătat că reclamanții sunt moștenitorii legali ai notificatoarei S. M., așa după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 144/2003 emis de BNP.
S-a mai arătat în acțiune că autoarea reclamanților a primit cu titlu de dotă, la căsătoria cu A. S., zis P., acest teren, în baza actului dotal autentificat sub nr._/1933 la Tribunalul Ilfov.
Restul cotei de ½ din imobil a aparținut numitei R. Z., sora defunctei, care a deținut și construcția aflată pe acest teren.
Potrivit rolului fiscal deschis la organele financiare, S. M., plătea impozit pentru terenul în suprafață de 850 mp pe care l-a stăpânit până în anul 1973 când acest imobil a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în anexele Decretului nr. 500/1973, figurând ca proprietară S. M. și R. Z., cu construcții în suprafață de 81 mp și cu o suprafață totală a terenului expropriat de 1600 mp, din care S. M. deținea teren de 813 mp.
Se arată că autoarea reclamanților – S. M. nu a primit despăgubiri pentru terenul supus măsurii de expropriere.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă și a solicitat astfel respingerea acțiunii introdusă de reclamanți.
La data de 19.03.2012 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și modificatoare a acțiunii inițiale prin care au chemat în judecată în calitate de pârâți și pe P. general în nume personal precum și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor solicitând următoarele:
1) soluționarea pe fond a notificării nr. 835/2001 privind imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 813 mp situat în . (fost 49) sector 3, urmând a se constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, stabilite conform valorii de piață de la momentul soluționării precum și imposibilitatea restituirii în natură;
2) să fie obligat M. București în solidar cu P. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 835/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce va fi pronunțată.
3) să fie obligat S. R. prin Comisia Centrală să înregistreze dosarul transmis de M. București prin Primar G.;
4) să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu P. la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire ce se va determina prin expertiza tehnică și care se compune din:
a) prejudiciul efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață, a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea, respectiv 26.06.2008 și valoarea de piață actuală care reprezintă momentul soluționării; b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată, calculată de la momentul soluționării cererii și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD.
A fost atașat dosarul administrativ ce a fost constituit la comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul P.M.B., în urma notificării expediate de reclamanții S..
În cauză au fost administrate la cererea părților probe cu înscrisuri și expertize tehnice de identificare și respectiv evaluare a terenului în litigiu.
La termenul de judecată din data de 05.11.2012, instanța a pus în discuția părților disjungerea capătului 4 din cererea completatoare formulată de reclamanți și având ca obiect obligarea pârâtului M. București la plata de despăgubiri reprezentând valoarea prejudiciului cert și actual creat ca urmare a nesoluționării notificării nr. 835/2001.
Prin sentința civilă nr. 2030/19.11.2012 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea completată si precizată formulată de reclamanții S. N. și S. T. în contradictoriu cu M. București prin Primar G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. G. al Municipiului București, S. R. prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, și în consecință a obligat pârâtul M. București prin P. G. să emită dispoziție cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent referitor la imobilul situat in București, . (fost 49), sector 3, compus din teren în suprafață de 813 mp in condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A respins capătul de cerere privind obligarea Statului R. prin Ministerul de Finanțe privind plata de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiate capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București să transmită imediat si direct către CCSD dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească si cel de obligare a Statului R. prin CCSD de înregistrare a dosarului transmis de M. București prin P. G.. A disjuns capătul 4 din cererea completatoare referitor la prejudiciu si urmează a se forma un nou număr de dosar, cu termen de judecată la 21.01.2013 și a obligat pârâtul M. București prin P. G. la 1400 lei cheltuieli de judecată.
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că autoarea reclamanților, S. M., a primit cu titlu de dotă la căsătoria sa cu numitul S. A. – cota de ½ din terenul situat în București, ., conform actului dotal autentificat sub nr._/1933 de către Tribunalul Ilfov, cealaltă cotă de ½ din teren aparținând mătușii reclamanților R. Z. .
Tribunalul a reținut că S. M. figura impusă la rolul fiscal pentru un teren în suprafață de 850mp, însă în anul 1973 întregul teren de 1600mp a fost expropriat potrivit Decretului nr. 500/1973, în anexele de decret fiind trecute S. M. și R. Z., din acest teren autoarea reclamanților deținând 813 mp.
Mama reclamanților – S. M. nu a primit despăgubiri pentru terenul de 813 mp supus măsurii de expropriere abuzivă în regimul anterior.
Reclamanții sunt moștenitorii legali ai defunctei S. M. conform certificatului de moștenitor nr. 144/2003 emis de BNP.
Prin notificarea 835/2001 adresată P.M.B., autoarea reclamanților S. M. a solicitat să i se acorde măsuri reprezentând terenul preluat abuziv în perioada dictaturii comuniste, însă solicitarea acesteia nu a fost soluționată până în prezent.
Față de ansamblul probelor administrate pe parcursul judecății, tribunalul a apreciat că acțiunea introdusă de reclamanți, este în parte întemeiată.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții S. N. și S. T. și pârâtul M. București prin P. G..
În motivarea recursului declarat de pârâtul M. București prin P. G. se susține că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Recurentul pârât a arătat că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept"
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Se precizează că notificarea reclamanților urmează a fi analizata pe cale administrativa si, daca se va fi stabilit ca imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare in termen legal si restituirea in natura este posibilă potrivit legii.
Recurentul pârât a arătat că Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire in sensul ca nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează paratul in a se pronunța asupra notificării, (pct.23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existenta unei declarații in mod expres ca nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
În cel de-al doilea motiv de recurs se arată că potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată, iar potrivit art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă ,instanța de judecată are dreptul de a micșora onorariul dacă este nepotrivit de mare, precizând că nu este nici moral și nici legal ca pârâta să fie obligată să plătească din banii publici cheltuieli de judecată în sume nejustificate.
În motivarea recursului declarat de recurenții reclamanți S. N. și S. T. se arată că măsura luată de instanța de fond, de a respinge cererea de obligare a Municipiului București de a înainta dosarul administrativ aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este nelegală.
Recurenții reclamanți au arătat că în speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, care a soluționat pe fond notificarea formulata, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că subsemnații avem calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze control de legalitate cu privire la aceste aspecte.
Se precizează că oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se mai arată că instanța de recurs, în calitate de instanță de control judiciar, va analiza încă o dată toate aspectele privind drepturile solicitate prin notificarea formulată de subsemnații, inclusiv măsurile dispuse de instanța de fond, pe aspectele ce privesc fondul cauzei, astfel că măsura luată de această instanță, de a nu trimite dosarul administrativ aferent notificărilor către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanții o apreciază ca fiind greșită.
Recurenții reclamanți au precizat că termenul rezonabil de soluționare a notificării, stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea mai mult de 3 ani, perioadă socotită de la data la care dosarul administrativ era complet.
Se menționează că măsura dispusă de instanța de fond, care a respins cererea de obligare a Municipiului București de a înainta dosarul aferent notificării formulate de reclamanți direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi prejudiciază efectiv pe reclamanți, întrucât prelungește și mai mult termenul de soluționare definitivă a notificării, soluționare care include în mod obligatoriu și procedura de stabilire efectivă a despăgubirilor pentru un imobil care nu poate să fie restituit în natură, cât și plata acestor despăgubiri, procedură care se află în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, atunci când este încălcat art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea efectivă a acestei notificări, poate să aprecieze și asupra faptului că unele dispoziții ale legii speciale, cum este cazul cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dosarul prezent.
În final, recurenții reclamanți au precizat că în mod greșit instanța a considerat necesară reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și a onorariilor de expert, respectiv a acordat doar 1400 lei, deoarece pârâtul M. București este în culpă procesuală.
Analizând recursurile declarate, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere criticile de nelegalitate invocate, și luând în considerare art. 3041 Cod procedură civilă Curtea constată că recursurile declarate sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele are vor urma.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul pârât M. București prin P. G., Curtea de Apel reține că Legea nr. 10/2001 prevede în art. 25 alin. 1, obligația unității deținătoare a imobilului preluat abuziv de către stat, de a soluționa notificarea formulată de persoana îndreptățită în termenul legal de 60 de zile socotit de la depunerea tuturor înscrisurilor doveditoare. Or, din probele administrate în cauză, reiese că dosarul administrativ aferent notificării, se află într-un stadiu complet încă de la filele anului 2008, pârâtul fiind obligat să soluționeze notificarea în termenul legal stabilit prin articolul de lege mai sus menționat, trebuind emisă o dispoziție în conformitate cu art. 21 alin. 1 din aceeași lege.
Pârâtul recurent a încălcat însă dreptul reclamanților la un proces echitabil prin refuzul de soluționare a notificării,astfel că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 ținând cont și de Decizia nr. XX/2007 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție și soluționând pe fond notificarea.
Nu era necesar ca persoana îndreptățită să depună în mod obligatoriu o precizare în mod expres că nu ar mai deține alte înscrisuri, deoarece în nici o dispoziție a Legii nr. 10/200]1 nu este cuprinsă vre-o mențiune care să condiționeze soluționarea notificării de obligația de a depune o declarație în acest sens. Cu atât mai mult, trebuie menționat aspectul că în dosarul de față, s-a probat faptul că dosarul administrativ era complet format prin depunerea înscrisurilor doveditoare încă din anul 2008, ceea ce impunea soluționarea notificării formulate în termen legal.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, deoarece în prezentul litigiu s-a făcut dovada unei corecte aplicări a art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâta fiind o parte care a căzut în pretenții, și ca atare fiind obligată să plătească cheltuielile de judecată aferente. Recurentul pârât se află în culpă procesuală prin refuzul de a soluționa notificarea timp de 4 ani, motiv pentru care în mod corect a fost obligat la cheltuieli de judecată.
În cauză, nu există argumente pentru aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă în sensul micșorării onorariilor de avocați, așa cum solicită recurenta pârâtă, având în vedere valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, și acesta este considerat a fi nefondat.
Conform art. 16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de către Prefect către Secretariatul comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
Se prevede astfel, că entitatea notificată are obligația legală să emită o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise în temeiul Legii nr.10/2001, trebuie să fie centralizate la Prefecturi unde se va acorda avizul de legalitate privind dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanța de judecată nu poate să oblige la transmiterea dosarului direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, chiar în lipsa unui aviz de legalitate a dispoziției privind acordarea de măsuri reparatorii, neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului să aprecieze întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv”.
Potrivit Legii nr. 165/2013, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Trebuie menționat faptul că dispozițiile acestei legi se aplică și cauzelor din materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi.
Și critica din cel de-al doilea motiv de recurs este de asemenea neîntemeiată.
Reclamanții recurenți arată că în mod greșit instanța de fond a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, însă, această reducere s-a efectuat în mod corect conform art. 276 Cod procedură civilă, deoarece pretențiile reclamanților au fost încuviințate numai în parte, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin P. G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a respins ambele recursuri ca nefondate, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, respingând de asemenea și cererea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, cât timp și recursul acestora a fost respins, nefiind întrunite dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții reclamanți S. N. și S. T. și de recurentul pârât M. București prin P. G., împotriva sentinței civile nr. 2030/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți P. G. al Municipiului București, S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge cererea recurenților-reclamanți privitoare la cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A.-M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 2 ex
17.07.2013
Jud. fond C. T.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1133/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 192/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
