Obligaţie de a face. Decizia nr. 1133/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1133/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 7770/94/2011
Dosar nr._
(714/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1133
Ședința publică de la 20.06.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, împotriva deciziei civile nr. 25 A din 11.02.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. G. și M. M. și cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimații reclamanți M. G. și M. M. personal și asistați de avocatul C. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul Ilfov, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ilfov și intimatul pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimaților reclamanți arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea ia act că în ceea ce îi privește pe intimații reclamanți nu mai există alte solicitări. Constată, totodată, că prin cererea de recurs nu s-au solicitat probe.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul intimaților reclamanți consideră că recursul Ministerului Finanțelor Publice așa cum a fost formulat și motivat susține cererea de chemare în judecată și ar profita părților pe care le reprezintă. Însă, față de împrejurarea că s-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive de către recurent, pune concluzii de respingere a acestei excepții. Arată că, este adevărat că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat între intimații reclamanți și Primăria Municipiului București, însă, atâta timp cât această entitate a încasat prețul, are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii recurate și obligarea recurentului pârât, cât și al intimatului pârât M. București prin Primarul General la plata prețului de piață al imobilului în litigiu.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 20.07.2011, sub nr._, reclamanții M. G. și M. M. în contradictoriu cu pârâții M. ECONOMIEI și FINANȚELOR, M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL au solicitat obligarea paraților la restituirea prețului de piață al imobilului situat în în Voluntari, ., Jud. Ilfov, preț ce urmează să fie stabilit prin expertiză conform standardelor internaționale de evaluare cu obligarea părăților la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N01807/19.12.1996 Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. Apolodor S.A., a vândut reclamanților, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Voluntari, ., Jud. Ilfov, alcătuit din 4 camere, 2 holuri, 2 vestibule, 2 bucătarii, terasa si pivnița, conform schiței anexa a contractului de vânzare-cumpărare.
Prețul a fost achitat în întregime la încheierea contractului.
La câțiva ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost acționați în judecată de foștii proprietari ai imobilului pentru anularea titlului și revendicarea imobilului.
Deși în acest proces a fost parte și vânzătorul, M. București, acesta nu și-a îndeplinit obligația de a garanta contra evicțiunii, iar prin Decizia civila nr. 2445 A/19.12.2003 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3607/2003, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.N01807/19.12.1996 încheiat între M. București și reclamanți.
Decizia civilă nr. 2445 A/19.12.2003 a rămas definitiva și irevocabila în urma respingerii recursului reclamanților și al Municipiului București prin Decizia civila nr. 780/20.06.2011 pronunțata de Curtea de Apel București -Secția a lll-a civilă in dosarul nr. ._/2/2004.
Având în vedere ca prin sentința mai sus menționată reclamanții au fost evinși de lucrul cumpărat prin contractul constatat nul, vânzătorul neîndeplinindu-și obligația de a le asigura folosința liniștită a bunului, urmează ca acesta să fie obligat să răspundă pentru evicțiunea totală a lucrului vândut în temeiul dispozițiilor art. 1337 si urm. Cod civil.
După cumpărarea apartamentului în calitate de proprietari, l-au renovat și au făcut o . îmbunătățiri care i-au sporit gradul de confort și, implicit, valoarea de piață.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile: Legii nr. 1/2009 -art. 50 indice 1, art. 969, art. 970, art.1073, art.1080, art.1082, art.1084, art.1337, art.1341 și art. 1344 din Codul civil; art. 50 alin. 2 si 3 din Legea nr. 10/2001 repub. și modif.; art. 44 alin. 1 și 2 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâții deși legal citați nu au depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.792/16.02.2012 pronunțată de Judecătoria B., s-a admis acțiunea reclamanților astfel cum a fost formulată și a obligat pârâții către reclamanți la plata sumei de 207.530 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în Voluntari, Șoseaua Afumați, nr. 88, județul Ilfov.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constat următoarele:
La data de 19.12.1996, reclamanții, în calitate de cumpărători, au încheiat cu P.M.B., în calitate de vânzător, contractul de vânzare cumpărare nr. 1807 având ca obiect locuința situată în București, Șoseaua Afumați, nr. 88, sector SAI, pentru prețul de 12.663.389 ROL, preț achitat integral.
Potrivit Deciziei civile nr. 2445A pronunțate la data de 19.12.2003 de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, la data de 20.06.2011) s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1807/19.12.1996, încheiat de pârâți. În considerentele hotărârii s-a reținut că titlul în baza căruia statul a preluat imobilul nu este un titlu valabil, părțile contractante fiind de rea credință la data încheierii contractului.
Instanța a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1807 părțile au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 (art. 9 și următoarele), fiind irelevant la acest moment împrejurarea dacă la momentul încheierii contractului au știut despre intenția de revendicare a autoarei.
Potrivit raportului de expertiză încuviințat și depus la dosar (fila 33) prețul de piață al imobilului din Voluntari, șoseaua Afumați, nr. 88, județul Ilfov (preț stabilit conform standardelor intenționale – art. 50 din Legea nr. 10/2001) este de 207.530 lei.
Față de toate aceste considerente, instanța a admis cererea și a obligat pârâții către reclamanți la plata sumei de 207.530 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în Voluntari, Șoseaua Afumați, nr. 88, județul Ilfov.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare in judecată formulată împotriva acestui minister, ca inadmisibila.
În motivarea cererii de recurs s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât în dosarul nr._/2004 în care s-a pronunțat sentința irevocabilă, în sensul nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.N_/1996 a avut calitatea de pârâtă doar Primăria Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte în cauză. Ca urmare, a susținut recurentul, sentința pronunțata în cauză nu are cum să le fie opozabilă.
Recurentul a susținut că în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că la data încheierii contractului, părțile contractante au respectat dispozițiile Legii nr.112/1995, aspect care intră în contradicție cu motivarea din dosarul în care s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, unde se menționează că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil. A mai arătat recurentul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta M. București, prin Primar General, a formulat recurs împotriva sentinței civile pronunțată de instanța de fond apreciind că este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legi.
Pârâta M. București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere faptul că această instituție nu poate fi obligată la plata sumei de 207.530 lei deoarece există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, OG nr.184/2002 precum și Legea nr.1/2009 prin care se arată cine are calitate procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice. Față de aceste prevederi, a susținut că nu mai sunt aplicabile dispozițiile codului civil.
Pârâta a mai arătat că nu pot fi aplicate în speță mai multe temeiuri de drept, respectiv legea specială și prevederile dreptului comun, art. 1337 și urm. cod civil, deci nu pot fi obligate două instituții la plata unor sume de bani către reclamanți, în baza a două temeiuri de drept diferite.
Legea nr.1/2009 dă posibilitatea reclamanților de a fi despăgubiți pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv de a primi valoarea de piața a imobilului. Legiuitorul a lăsat posibilitatea reclamanților de a alege temeiul de drept si instituția împotriva căreia să se adreseze pentru a fi despăgubiți, deci un singur pârât și un temei de drept.
A mai susținut acest pârât că prin obligarea acestei instituții la plata sumei de 207.530 lei, se tinde la o îmbogățire fără just temei a reclamanților, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-a avut în vedere prețul apartamentului de la data respectivă, ci s-a avut în vedere un preț preferențial.
De asemenea, a mai arătat că obligarea unității la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiata, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 274 Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din 11.02.2013, a fost calificată calea de atac incidentă ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr.25/A/11.02.2013, Tribunalul Ilfov a admis apelurile formulate de apelanții - pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGFP ILFOV, M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL în contradictoriu cu intimații - reclamanți M. G., M. M., împotriva sentinței civile nr. 792 pronunțată la data de 16.02.2012 de Judecătoria B.; a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General; a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului prevăzut în contractul de vânzare cumpărare nr. N01807 din 19.12.2006, actualizat; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 de lei și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat, referitor la cererea de apel formulată de M. București, că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu există identitate între acest pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, în raport de prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Cu privire la cererea de apel formulată de M. Finantelor Publice, în raport de cele anterior menționate, s-a constatat că această parte are calitate procesuală pasivă față de prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, revenindu-i obligația de restituire a prețului.
Deși această parte nu a participat la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.1807/19.12.1996, fiind terț în raport cu actul juridic menționat, legitimarea procesuală pasivă a fost stabilită prin lege specială.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi aplicate dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii totale sau parțiale prin fapta unui terț, astfel cum susține apelantul, în condițiile în care Legea nr.10/2001 este o lege specială în raport cu Codul civil, fiind incidentă în speță regula de drept potrivit căreia „specialul derogă de la general”.
Însă, tribunalul a apreciat întemeiată cealaltă critică referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare menționat, reținând incidenta prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001, în speță contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului plătit actualizat și nu a prețului de piață al imobilului, potrivit aprecierii primei instanțe.
În acest sens, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 2445A/19.12.2003, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 780/20.06.2011 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si familie, s-a reținut cu putere de lucru judecat că părțile contractante au cunoscut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1807/1996 despre intenția de revendicare a fostului proprietar, fiind de rea credință.
Or, art. 9 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, permite chiriașilor să dobândească dreptul de proprietate numai asupra apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din același act normativ.
Existența unei cereri de restituire formulată de fostul proprietar și încheierea unui contract de vânzare cumpărare, în condițiile în care ambele părți contractante cunoșteau că apartamentul a fost solicitat de fostul proprietar, conduce la eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aplicarea în speță a art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În raport de cele expuse, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, au fost admise ambele apeluri, schimbată în parte sentința civilă atacată în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General și respingerii cererii în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte cererea și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului prevăzut în contractul de vânzare cumpărare nr. N01807 din 19.12.2006, actualizat.
A fost obligat doar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 de lei, în raport de culpa procesuală a acestuia și de existenta calității procesuale pasive a acestei părți, care atrage și aplicarea art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a sa, admiterea recursului ca urmare a admiterii excepției și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului pe fond și respingerea cererii de chemare în judecată a reclamanților ca neîntemeiată.
După expunerea situației de fapt, recurentul pârât a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu a fost parte în dosarul în care s-a anulat contractul de vânzare cumpărare a imobilului, instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte, deși era evident că soluția pronunțată în cauza anterioară nu avea cum să-i fie opozabilă.
Pe fond, recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o soluție greșită, întrucât și-a argumentat soluția pe art.50 din Legea nr.10/2001, admițând nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și obligând Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a prețului prevăzut în contractul de vânzare nr.1807 din 19.12.2006, actualizat.
Legiuitorul a avut în vedere la adoptarea dispozițiilor art. 50 din legea speciala - Legea nr.10/2001, cazurile cererilor în justiție în care Ministerul Finanțelor Publice a fost parte în proces, raționament perfect logic și juridic, o altfel de interpretare a textului de lege conducând la încălcarea gravă a o . drepturi și principii fundamentale de drept: dreptul la apărare, principiului opozabilității hotărârilor judecătorești etc.
Mai mult, din cauzele anterioare – dosar nr._ și nr._/2/2004 - reiese faptul că Primăria București și . încasat contravaloarea imobilului, aceștia având și calitate procesuală pasivă în acel dosar.
Plecând de la obiectul contractului, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților, pronunțând o soluție nelegală, deoarece a dispus plata către reclamanți a prețului prevăzut în contract, actualizat, însă reclamanții au solicitat în acțiune restituirea prețului de piața al imobilului.
Pe cale de consecință, a considerat ca fiind neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând respingerea și a acestei cereri, formulate de reclamanți în baza art.274 alin.1 din Codul de procedura civilă.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Deși reclamanții și-au întemeiat cererea de sesizare a primei instanțe atât pe dispozițiile dreptului comun – Codul Civil, cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, Curtea constată că dezdăunarea cumpărătorilor, specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, în care cumpărătorul este evins, și-a găsit consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispozițiile unui act normativ special - Legea nr. 10/2001 - lege care a suferit modificări, în această privință, prin . Legii nr. 1/2009, acestea fiind singurele dispoziții aplicabile în cauză, dispozițiile de drept comun, respectiv art. 1341 și art._ cod civil indicate de către reclamanți nefiind incidente în cauză, conform principiului „specialia generalibus derogant”.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - în care și-au găsit consacrarea situațiile la care s-a făcut referire mai sus, printre care și cea a reclamanților din prezentul litigiu - are următorul conținut, astfel cum acesta a suferit modificări prin . Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Se constată din interpretarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ.
Unitățile deținătoare a imobilelor vândute acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Prin urmare, trimiterea reclamanților la dispozițiile dreptului comun nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr.10/2001, indiferent de denumirea acordată de către reclamanți pretențiilor solicitate.
Așa fiind, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile).
Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.
Așa fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr.10/2001, care instituie o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun care reglementează evicțiunea, orice susținere a recurentului pârât în sensul că M. București, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în litigiul de față, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, nu poate fi primită.
Curtea nu poate valida susținerea recurentului pârât în sensul că statul nu poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare în sensul de a stabili sub aspect juridic o altă persoană răspunzătoare. Aceasta deoarece, legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea persoană juridică răspunzătoare când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.
Nu poate fi primită nici susținerea în sensul că prin art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanți, acest articol determinând chiar instituirea raportului juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului reactualizat cuprins în contractul anulat prin hotărârea judecătorească și M. Finanțelor publice.
Chiar dacă litigiul prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.N01807/19.12.1996 încheiat între M. București și reclamanți s-a judecat în contradictoriu cu M. București, nu poate fi primită susținerea recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice prin raportare la norma prevăzută de reglementarea specială – Legea nr.10/2001 care instituie în sarcina acestuia plata prețului imobilului, indiferent că acesta urmează a fi plătit la valoarea din contract actualizată sau prețul de piață, după cum au fost sau nu respectate dispozițiile Legii nr.112/1995.
Recurentul pârât a susținut că M. București trebuie obligat în litigiul de față ca efect al principiului efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Mai mult, recurentul a susținut că nu a fost parte în litigiul prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare asstfel că nu a putut formula apărări, prin urmare numai M. București care a fost parte în proces poate fi obligat în litigiul dedus judecății. Or, Curtea reține că în situația succesiunii în timp a mai multor norme legale cu incidență asupra unui raport juridic, momentul anulării actului, adică al producerii efectelor nulității trebuie distins de momentul în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate. Ambele cazuri trebuie rezolvate potrivit regulii tempus regit actum: cauza de nulitate este reglementată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil, în vreme ce efectele nulității sunt determinate de legea în vigoare în momentul anulării efective, care, în ipoteza pe care o avem în vedere, este legea nouă. Numai în cazul în care un act s-a încheiat și a fost anulat efectiv sub aceeași lege, suntem în prezența unei causae finite, care nu mai poate fi afectată de legea nouă.
Prin urmare, este posibil ca o lege să cârmuiască cauzele de nulitate și altă lege să se aplice efectelor acestei sancțiuni civile. O soluție contrară ar echivala cu înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, și, deci, ultra-activitatea legii vechi, care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă. Mai mult, atâta vreme cât există o dispoziție specială instituită de legiuitor în sensul obligării altei persoane decât cea care a fost parte în contract, chiar dacă aceasta nu a fost parte în litigiul în care s-a desființat contractul, instanța nu poate decât supună consecințele anulării contractului dispoziției speciale, în cazul de față, al Ministerului Finanțelor Publice.
În consecință, critica vizând lipsa calității procesuale pasive a recurentului Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi privită ca nefondată.
Potrivit dispozițiilor art.20 al. 2/1 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acțiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului, și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, „ineficacitate” apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – instanța are obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o despăgubire.
Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr.112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare admiterii unei acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.
În cauza de față, Curtea constată că o condiție esențială de admitere a unei astfel de acțiuni formulate de reclamanți prin care se solicită prețul de piață al imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între unitatea administrativă și fostul chiriaș. Or, această condiție a respectării prevederilor Legii nr.112/1995 nu este îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere decizia civila nr. 2445 A/19.12.2003 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3607/2003, prin care instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.N01807/19.12.1996 încheiat între M. București și reclamanți, rămasă definitiva și irevocabila în urma respingerii recursului reclamanților și al Municipiului București prin decizia civila nr. 780/20.06.2011 pronunțata de Curtea de Apel București -Secția a lll-a civilă in dosarul nr._/2/2004.
Așa cum s-a arătat mai sus, prin art. 50 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, respectiv alin. 2 și alin. 2^1, legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, numai pentru cumpărătorii care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 prevăzându-se restituirea prețului de piață al imobilelor, art. 501 prevăzând complementar că acest preț va fi stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, așa cum s-a statuat mai sus, intimații reclamanți nu se regăsesc în această ultimă situație prezentată, contractul lor de vânzare cumpărare fiind constatat nul.
Prin intervenția legiuitorului s-a stabilit că Ministerul Finanțelor Publice are sarcina acordării despăgubirilor, cumpărătorii putând fi despăgubiți în funcție de modalitatea în care au încheiat contractele de vânzare cumpărare și anume cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau, dimpotrivă, cu eludarea acestor prevederi, intimații regăsindu-se în această ultimă ipoteză.
Totodată, Curtea urmează să rețină statuările instanței de contencios constituțional în Decizia 658/2010, cu referire la textul incident în prezenta cauză, respectiv: „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar nu a prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, ca în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu constituie o nouă sancțiune civilă, așa cum pretinde autorul criticii de neconstituționalitate, ci reprezintă exclusiv un efect al constatării nulității actelor civile, stipulat de legea nouă. Curtea constată că aceasta își limitează incidența exclusiv la situații juridice cu persistență în timp, așadar integrate domeniului său temporal legitim de aplicare, ceea ce impune concluzia că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Distincția operată de textul de lege criticat sub aspectul valorii prețului restituit către cumpărător reprezintă o consecință a regimului juridic diferit aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu fraudarea legii”. Totodată, în referire la pretinsa contrarietate față de dispozițiile art. 16 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat că: „deoarece textul legal criticat nu ocrotește în mod egal dreptul de proprietate dobândit de foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 și dreptul de proprietate dobândit prin fraudarea legii, Curtea reține că aceasta este nefondată, deoarece principiul egalității impune aplicarea aceluiași tratament juridic unor persoane aflate în aceeași situație juridică. Or, este evident că persoanele menționate se află în situații juridice diferite. Astfel, apare ca fiind echitabilă soluția ca prima categorie să beneficieze de plata unor despăgubiri ca urmare a desființării pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în mod valabil, la prețul de piață al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuințe, având în vedere că, la data dobândirii acelui imobil de la stat, cumpărătorul a plătit prețul real al imobilului, stabilit în conformitate cu actele normative în vigoare la acel moment. În ceea ce privește a doua categorie de persoane, este de principiu că, ori de câte ori prin intermediul unui act juridic se urmărește un scop ilicit, cum ar fi fraudarea legii, potrivit principiului "fraus omnia corrumpit", operația devine ilicită în întregime, astfel încât actul juridic care îi dă expresie este lipsit de eficiență juridică, fiind lovit de nulitate absolută. Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască prevederile Legii nr. 112/1995 cu privire la condițiile de înstrăinare a imobilelor cu destinația de locuință, precum și consecințele juridice ale nerespectării acestora, nu s-a conformat exigențelor legale, dă expresie propriei sale culpe, iar, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză”.
Recurentul pârât a criticat soluția instanței de apel, susținând că nu a fost respectat principiul disponibilității.
Curtea reține cu referire la acest principiu că acesta cuprinde în conținutul său, printre altele, atât dreptul persoanei de a porni sau nu acțiunea civilă, cât și dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele acțiunii, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect (pretenția concretă dedusă judecății), temei juridic și la părți (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanța de judecată, conform art.129 alin.6 Cod de procedură civilă, nu poate depăși limitele obiectului fixat de reclamant.
Or, pretenția concretă formulată de reclamanți în cauză este reprezentată de solicitarea de dezdăunare a lor, urmare a desființării pe cale judecătorească a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, chiar dacă s-a precizat de către aceștia că solicită restituirea prețului de piață în aplicarea art. 501.
Indicarea de către reclamanți a acestei modalități de dezdăunare are relevanță doar din punctul de vedere al temeiului juridic, ce constituie un element obligatoriu al cererii de chemare în judecată și care poate fi aplicat ca atare ori corectat de către instanță, prin recalificarea juridică a pretențiilor, în raport de situația de fapt conturata în cauză.
Nu se poate considera că reclamanții dintr-o asemenea acțiune au un drept de opțiune pentru una sau alta dintre modalitățile de dezdăunare, pentru a se limita în acest fel cadrul procesual la cercetarea situației de fapt și a legii aplicabile. Atât timp cât cazurile și condițiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, o asemenea opțiune este exclusă, reclamanții neputând primi mai mult decât sunt îndreptățiți potrivit legii.
Însă, în oricare dintre ipotezele reglementate prin art. 50 alin. 2 și 501 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vizând doar întinderea despăgubirii. Titularului dreptului de creanță îi este, în mod neechivoc, garantată obținerea cel puțin a restituirii prețului actualizat, pe care o acoperă cererea în pretenții dedusă judecății, chiar dacă reclamantul consideră că situația de fapt concretă îi permite recunoașterea unei alte modalități de dezdăunare.
Curtea constată, așadar, că instanța de apel a apreciat corect obiectul cererii formulate în cauză, dând eficiență dispozițiilor legale incidente în raport de situația de fapt stabilită în cauză, respectiv art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Stabilirea sumei de bani cu titlu de despăgubiri nu impune administrarea de probe noi, respectiv efectuarea unei expertize de specialitate, fiind suficientă indicarea în titlul executoriu a acordării prețului actualizat, astfel cum prevede art. 50 alin. 2, criteriu pe baza căruia este posibilă îndeplinirea obligației de către debitor, fie de bunăvoie, fie pe cale silită, fiind aplicabile dispozițiile an. 3712 alin. 3 Cod procedură civilă.
Or, reclamanții au vocația de a obține doar prețul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul, consecință a aplicării principiului repunerii în situația anterioară.
Curtea apreciază că un act juridic trebuie interpretat în sensul în care acesta produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu produce niciunul, principiu de interpretare a convențiilor civile consacrat prin dispozițiile art. 978 Cod civil (regulă ce se regăsește și în dispozițiile art. 1268 alin. 3 din Noul Cod civil), pe deplin aplicabil și în dreptul procesual civil.
Ca atare, așa cum s-a arătat, textul din legea specială (art. 501 din Legea nr. 10/2001) nu își verifică cerințele de aplicabilitate, Curtea constatând că în mod corect instanța de apel a apreciat că cererea reclamanților poate fi satisfăcută în parte (în limitele restituirii prețului actualizat).
În ce privește critica vizând greșita obligare a recurentului pârât la cheltuieli de judecată, Curtea o constată nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 cod procedură civilă, care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.
Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată.
Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr.10/2001, instanțele de judecată au o practică unitară în considerarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și nu a Municipiului București.
Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile.
Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.
Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispozițiile art.274 din Codul de procedura sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.
Or, în cauza de față, s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația dezdăunării reclamanților prin acordarea acestora a valorii prețului actualizat al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanța de apel.
Așa fiind, având în vedere că au fost dovedite aceste cheltieli de judecată, prin raportare și la aspectele reținute mai sus, Curtea constată nefondată și această critică referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În consecință, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, împotriva deciziei civile nr.25/A/11.02.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. G. și M. M. și intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/9.07.2013
---------------------------------------
T.Ilfov – L.C.C.
- E.M.O.
Jud.B. – E.D.Cogăreanu
| ← Succesiune. Decizia nr. 117/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
