Pretenţii. Decizia nr. 845/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 845/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-05-2013 în dosarul nr. 9205/3/2012

Dosar nr._

(548/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 845

Ședința publică de la 09.05.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentată de procuor C. C..

Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de recurenții – reclamanți V. E., V. C. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 2327 din data de 20.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .

Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta – reclamantă V. E., personal, lipsind recurentul – reclamant V. C. și recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Curtea procedează la legitimarea recurentei – reclamante V. E. care prezintă CI . nr._ – CNP_.

Recurenta – reclamantă, personal, susține că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurenta – reclamantă V. E., personal, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, respingerea recursului promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri, ca neîntemeiate și menținerea hotărârii Tribunalul București, având în vedere că reclamanta avea interes în formularea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul său, întrucât infracțiunea pentru care acesta a fost condamnat nu este prevăzută în mod expres în Legea nr. 221/2009, ca având caracter politic.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, raportat la data introducerii acțiunii, în acel moment nu mai exista temeiuri juridice în baza cărora reclamantul putea solicita daune morale, întrucât se pronunțase decizia nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională, potrivit căreia art. 5 alin. 1 lit. 1 din Legea nr. 221/2001 a fost declarat neconstituțional.

CURTEA ,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._ , reclamanții V. E. și V. C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate caracterul politic al condamnării bunicului lor V. G. (decedat în Penitenciarul Caransebeș) prin sentința penala nr. 1375 din 17 aprilie 1952 a Tribunalului Iași – Secția Penală, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro (echivalentul în lei), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de către S. R. a condamnării de mai sus, condamnare cu caracter politic (arbitrara, abuziva), atentat la libertate și la siguranța, starea de inconfort social la care a fost supus bunicul lor V. G. de către S. R..

Au solicitat cheltuieli de judecată și judecarea cauzei în lipsă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința penala nr. 1375 din 17 aprilie 1952, Tribunalul Iași – Secția Penală l-a condamnat pe bunicul lor V. G. și pe fiul lui V. T. (tatăl lor), la pedeapsa de trei ani închisoare la vârsta de 65 de ani, pentru înlesnire de evadare a unor prizonieri germani, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 604 din 30 noiembrie 1944 combinat cu art. 157 Cod penal.

După detenție a primit o adresă bunica lor în data de 10 februarie 1954 că bunicul lor pe numele V. G. a decedat în Penitenciarul Caransebeș la data de 15 ianuarie 1954.

Având două persoane în familie (tatăl și bunicul) condamnați politic în același dosar, ei și mama lor au trecut împreuna prin toate privațiunile, constrângerile și lipsa de drepturi atrase familiei lor în timpul regimului comunist de acea condamnare abuzivă cu caracter politic.

Ca urmare a condițiilor inumane și chinurilor îndurate în acele cumplite închisori (Iași, Focșani, Caransebeș), bunicul lor a decedat la vârsta de numai 68 de ani în condiții misterioase la Penitenciarul Caransebeș.

În acele timpuri până în Revoluția din decembrie 1989, toată familia a trăit ca niște ostracizați, discriminați și marginalizați sub povara acelor condamnări (a bunicului și tatălui lor) cu caracter politic, dictate de regimul totalitar.

Această situație rezultată din: sentința penală nr. 1375 din 17 aprilie 1952, fișe matricole penale, acte de stare civilă constând în certificate de naștere ale lor și al tatălui lor prin care să dovedească gradul de rudenie și adresa de deces a numitului V. G..

Această condamnare le-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii, apropiații. Lipsirea de libertate a bunicului a avut repercusiuni în planul vieții private și profesionale a lor, fiindu-le afectată din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. Existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită (spre deosebire de prejudiciul material), ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporala, la sănătate, la onoare, la reputație etc., respectiv suferințele fizice și psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane.

Această condamnare a afectat atât pe mama lor care era anchetată și urmărită permanent de securitate, cât și pe ei atât profesional (deși absolvenți cu studii superioare, nu au putut promova ocupând funcții de conducere) cât și pecuniar (nefiind membri de partid – pentru că nu aveau origine socială sănătoasă – nu puteau fi retribuiți mai mult de gradația IV pentru că nu întruneau punctajul).

Temeiul legal al cererii l-au reprezentat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care stipulează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, respectiv moștenitorii acesteia pot solicita instanței de judecată obligarea Statului R. la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În drept cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

Cererea a fost scutită de plata taxei de timbru conform prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 2327 din 20 decembrie 2012, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții V. E. și V. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanților prin sentința penală nr. 1375 din 17 aprilie 1952; a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat actele și lucrările dosarului reținând următoarele:

În fapt, s-a reținut că prin sentința penala nr. 1375 din 17 aprilie 1952, Tribunalul Iași – Secția Penala l-a condamnat pe bunicul lor V. G. și pe fiul lui V. T. (tatăl lor), la pedeapsa de trei ani închisoare la vârsta de 65 de ani, pentru înlesnire de evadare a unor prizonieri germani, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 604 din 30 noiembrie 1944 combinat cu art. 157 Cod penal.

În drept, au fost aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusa printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 06 martie 1945. Având în vedere aceste dispoziții legale, tribunalul a admis primul capăt de cerere astfel cum a fost formulat.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3) 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Cu toate acestea, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit OUG nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul s-a raportat în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.

În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel încât nu s-a putut reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale

În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil – ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanții au înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene precum și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 obligatorie, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii potrivit cu care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, a respins cererea privind daunele morale ca neîntemeiată.

La data de 06 martie 2013 au declarat recurs reclamanții V. E. și V. C., împotriva sentinței civile nr. 2327 din 20 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă.

În motivare au arătat că în fapt, prin acțiunea introdusă la Tribunalul București, s-a solicitat a se constata prin hotărâre judecătoreasca, caracterul politic al condamnării numitului V. G. (bunicul recurenților), decedat în condiții misterioase la Penitenciarul Caransebeș, care a executat mai mult de trei ani de detenție (coroborând fișele matricole penale cu sentința penală nr. 1375 din 17 aprilie 1952 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția Penală).

Întrucât Asociația Foștilor Deținuți Politici precum și alte ONG-uri cu activități de sprijinire și acordare de consultanta pentru foștii deținuți și rudele acestora au solicitat, conform legii, daune morale, au solicitat în continuare și acordarea acestora în cuantum de 200.000 euro (echivalentul în lei). Practica a arătat faptul că în dosare cu același obiect, statul a acordat despăgubiri în cuantum mult mai mare raportat la suma cerută în dosarul ce face obiectul recursului.

Prin sentința recurată în parte, s-a admis primul capăt de cerere, astfel constatându-se caracterul politic al condamnării bunicului lor, sentință temeinică și legală, dar s-a respins capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale.

În susținere, instanța a menționat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora (decizia nr. 1385/2010 a Curții Constituționale). De asemenea s-au mai invocat existența altor acte normative aflate încă în vigoare care reglementează acest domeniu, respectiv acordarea de despăgubiri (Decretul-lege nr. 118/1990 de care nu a beneficiat nici el, nici bunica lor, care a decedat în anul 1969) precum și faptul că România nu are o legislație uniformă și coerentă în materie.

1. Consideră netemeinică și nelegală sentința recurată, în opinia recurenților evidențiindu-se caracterul inechitabil al procedurii civile creat de intervenția legiuitorului în aceasta cu scopul direct de a se opri acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 (Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. 6 și 14). Astfel s-a creat o stare de inegalitate între cei ce au beneficiat de prevederile legii și cei care sunt opriți printr-o decizie a Curții (iar decizia a avut la bază motivarea inexistenței resurselor financiare acestea nefiind prinse la buget).

2. Justițiabilul nu poate fi făcut răspunzător pentru:

- crearea unui vid legislativ prin nepunerea de acord între organismele statului cu rol determinant în adoptarea și armonizarea legislației (Curte, Parlament – ­omisiunile acestuia dinlăuntrul termenului de 45 zile);

- nerespectarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Legea nr. 544/2001, Ordonanța nr. 27/2002 privind reglementarea de soluționare a petițiilor cu urmarea că nu a intrat în posesie la timp a documentelor solicitate și care erau necesare și utile cauzei (prevederi încălcate nu de recurent, ci de cei în drept să aplice legea).

3. Recurenții solicită a se constata faptul că prejudiciul moral există, faptul că acesta nu trebuie dovedit fiind recunoscut de la sine, solicitarea de daune morale este perfect justificată, acțiunea în cauză este una speciala, art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009 menționând că este „imprescriptibilă” în dreptul lor, aspect ce arată și importanța acordată la momentul respectiv, drept pentru care, solicită să se admită recursul, să se caseze în parte sentința dată în capătul de cerere privind acordarea de daune morale și rejudecând cauza să se admită cererea lor în cuantumul și limitele arătate de lege.

În drept, și-au întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 299, 301, 302 și 304 Cod de procedură civilă.

La data de 15 martie 2013 a declarat recurs și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.

În motivare arată că hotărârea pronunțata de Tribunalul București – Secția a III a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

În mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii dispuse față de autorul reclamanților, motiv pentru care înțelege să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:

Recurentul solicită să se observe că în art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 se arată următoarele: „Art. 1 - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 06 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate”.

Așadar, Decretul-lege nr. 118/1990 precum și OUG nr. 214/1999 au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.

Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 că există reglementări paralele în legislația României și anume pe de o parte Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

De asemenea, se arată prin aceeași decizie că până în prezent persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate, respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de către regimul totalitar.

Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față autorul reclamanților din cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.

Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.

Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.

În altă ordine de idei, arată că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 06 martie 1945”.

Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită instanței, să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice în parte sentința civilă atacată, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere, privind constatarea caracterului politic ca lipsit de interes.

În drept, și-a întemeiat motivare pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și ale Legii nr. 221/2009.

La data de 26 aprilie 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare V. E. și V. C., solicitând respingerea recursului advers ca nefondat.

Intimata nu a depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, deși aveau această obligație procesuală.

În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererilor de recurs, conform prevederilor art. 304¹ Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:

I. În privința recursului pârâtului, Curtea observă că în fapt, autorul reclamanților a fost condamnat prin hotărârea judecătorească pentru comiterea infracțiunii de înlesnire a evadării unor prizonieri germani, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 604 din 30 noiembrie 1944 combinat cu art. 157 Cod penal.

În drept, potrivit art. 1 al.2,3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:

a) art. 185 – 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 – 194^4, 196^1, 197, 207 – 209, 209^1 – 209^4, 210 – 218, 218^1, 219 – 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 – 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 – 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.

b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun in primejdie existenta si interesele Statului, publicata in Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;

c) Legea nr. 190/1947 pentru portul si vanzarea armelor de foc, publicata in Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;

d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infractiuni ce intereseaza siguranta interioara si exterioara a Republicii Populare Romane, publicat in Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;

e)art. 4 si 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozitiuni din Legea nr. 187/1945, publicat in Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;

f)art. 2 lit. a), b), d) si e), art. 3 lit. a), b), f), g) si h) si art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sanctionarea infractiunilor economice, publicat in Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;

g) Legea nr. 16/1949 pentru sanctionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului si propasirea economiei nationale, publicata in Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;

h) Decretul nr. 163/1950 pentru detinerea, portul si vanzarea armelor si munitiilor, precum si transportul explosivilor, publicat in Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;

i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sanctionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului si propasirea economiei nationale, publicat in Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;

j)art. 166 alin. 2, art. 237 si art. 238 din Codul penal din 1968, publicat in Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.

(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic si condamnarea pronuntata in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevazute de legea penala, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor impotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare.

(4) Caracterul politic al condamnarilor prevazute la alin. (3) se constata de instanta judecatoreasca, in conditiile prevazute la art. 4”.

Astfel, măsura de condamnare luată împotriva autorului recurenților reclamanți, nu se încadrează în categoria evocată de dispozițiile legale anterioare, respectiv a celor ce au caracter politic de drept, astfel încât Curtea constată că respingerea acestui capăt de cerere, ca lipsit de interes, astfel cum solicită recurentul pârât, ar constitui o soluție eronată din perspectiva dispozițiilor legale incidente, în cauză fiind pe deplin aplicabile prevederile art.1 al.3,4 din lege.

Astfel, prezenta instanță de recurs apreciază că acest prim capăt de cerere are natura juridică a unei acțiuni în constatare confirmative a dreptului reclamanților dedus din dispozițiile art. 1din Legea 221/2009.

Împrejurarea eventualei consacrări de drept, a caracterului politic al condamnării suferite de autor sau cea a eventualei constatări a acestui caracter în prealabil (fie și pe cale administrativă) în raport cu alte dispoziții legale anterioare speciale, nu golește de conținut acțiunea prezentă în constatare, deoarece ea are un caracter interogatoriu, în raport de pârâtul prezent, dată fiind poziția procesuală a acestuia exprimată inclusiv în cadrul prezentelor motive de recurs, de opoziție față de dreptul recurenților exhibat de dispozițiile evocate. Adoptând punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la lipsirea generală de eficacitate a acțiunii în constatare, pentru astfel de situații concrete, fapt echivalent din punct de vedere juridic, inexistenței unei astfel de acțiuni.

Concluzia se impune întrucât norma instituită prin art. 1 din Legea nr. 221/2009, este una impersonală, fiind adresată unui număr nedefinit de beneficiari potențiali ai acesteia, acest atribut reprezentând de altfel, o caracteristică a actelor normative generale.

Spre deosebire de această situație, hotărârea judecătorească este un act care vizează drepturi individuale, ea având rolul de interpretare și aplicare a legii la o situație concretă și vizând persoane determinate.

În consecință, instanța investită cu soluționarea unei cauze stabilește o anumită situație de fapt și aplică acesteia norma legală incidentă. De altfel, o situație, indiferent care, calificată de legiuitor ca operând de drept, are caracteristica de a nu putea face obiectul unei acțiuni în realizare, ci numai al unei acțiuni în constatare, instanța urmând a verifica în concret dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera acea stare juridică de drept.

Așadar, stabilind situația de fapt, în sensul că autorul recurenților a fost supus măsurilor penale, în mod corect instanța de fond în temeiul obligației de constatare deduse din prevederile art. 1 al. 3,4 din Legea nr. 221/2009 ilustrate, a admis acțiunea sub acest aspect.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de pârât.

II. În privința recursului reclamanților, Curtea constată următoarele:

1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.

În considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.

Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanții au indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii dumnealor: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă prin motivele de recurs, recurenții au solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art.6 și 14 CEDO, Curtea apreciază faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, ci, potrivit chiar și considerentelor recurenților din cuprinsul precizărilor respective, reprezintă temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă, și în silogismul juridic presupus de Legea 221/2009.

În consecință, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, Curtea se va raporta în cadrul raționamentului său juridic, și la aceste norme europene sau universale.

2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.

3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.

Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.

În ceea ce-i privește pe recurenții reclamanți, aceștia au solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 200.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic, luate împotriva autorului dumnealor (fila 2 dosar fond).

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către recurenți, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.

4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.

Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".

Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.

Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).

Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.

Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".

Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele, precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii (cum este și cazul prezent), scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.330⁷ alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamanți, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate și conformitate cu dreptul comunitar, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, anterior judecării prezentei cauze, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamanților, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).

În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:

i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.

Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:

„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.

Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.

Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior introducerii acțiunii și deci, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.

Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 Klaus .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.

În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamanților și pe cale de consecință, a inexistenței vreunei restrângeri a vreunui drept fundamental, în sensul art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamanții aveau o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamanții, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.

În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamant.

Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.

Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior, au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din dreptul substanțial comunitar ilustrate de prima instanță de judecată sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamanții au avut posibilitatea deplină (de care însă, nu au înțeles să uzeze, potrivit probelor administrate) a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că eventualele aserțiuni privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.

În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că recurenții au avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și facultatea exclusivă a reclamanților de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.

iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.

Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:

Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO sau de art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

iv. Nu în ultimul rând, prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamanților, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.

Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).

Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).

Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv sau de cel al cauzelor introduse ulterior, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanții ar fi putut fi beneficiarii concreți ai procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că dumnealor nu pot invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12, de art. 16 din Constituția României sau de art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Împrejurarea invocată a neîndeplinirii obligației autorităților de a răspunde în termen util solicitărilor reclamanților sau a puterilor statului de a lua măsurile impuse de Curtea Constituțională, prin deciziile sale evocate, nu poate să determine – chiar dacă ar fi reală, decât răspunderea autorităților respective, pe căile legale consacrate și nu reactivarea în favoarea petenților, a unei norme abrogate.

6. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Natiunilor Unite, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial si mai complet, in raport cu declarațiile de drepturi si cu prevederile constituționale care au precedat-o, ea reflectând o concepție globală a drepturilor si libertăților individuale, constituind rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

Declarația Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internațional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.

Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a O., adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta 0.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală O., Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

Tocmai de aceea, ulterior proclamării sale, s-a impus necesitatea ca prevederile Declarației Universale sa fie incluse în tratate internaționale, în convenții care să le transforme în obligații juridice, pentru statele participante la aceste acte. Aceasta este și interpretarea corectă a prevederilor art. 20 din Constituția României, care în alineatul său prim, stabilește un principiu de reglementare internă (inclusiv sub aspectul aplicabilității dreptului național) în concordanță cu Declarația, dar care în alineatul secund, nu impune prioritatea Declarației în caz de neconcordanță cu dreptul intern, ci doar a pactelor și tratatelor asumate de țara noastră, ca obligații juridice incumbând, spre deosebire de Declarație care, așa cum am precizat, nu are caracter normativ compulsatoriu.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, ambele recursuri promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurenții – reclamanți V. E. și V. C. și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 2327 din 20 decembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09 mai 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

C. G. M. H. I. S.

Grefier,

S. R.

Red.M.H.

Tehnodact.M.H./C.F.

2ex./05.04.2014

T.B.-S.3.-T.S.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 9/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 237/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 1133/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 192/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 9/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 237/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1746/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1852/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Accesiune. Decizia nr. 2044/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI