Legea 10/2001. Decizia nr. 1044/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1044/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 39227/3/2010
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1044 R
Ședința publică din data de 23.05.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.388/24.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. A., B. D. și B. I. C., cauza având, ca obiect, „Legea nr. 10/2001”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 16.05.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 23.05.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 17.08.2010, înregistrată la Tribunalul București Secția a IV-a Civilă sub nr._, contestatorii M. A., B. Ș. D. și B. I. C. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând, în temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, contestație împotriva ordinului nr. 98 din 12.07.2010 care le-a fost comunicat la data de 16.07.2010 și solicitând anularea ordinului, constatarea calității de persoane îndreptățite a contestatorilor și obligarea pârâtei, ca în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, să le restituie imobilul situat în Corabia, ., nr. 64, județul O., în principal în natură, iar în subsidiar prin echivalent.
Contestatorii au arătat că prin notificarea nr. 52/15.08.2001, adresată Primăriei Corabia au solicitat restituirea în natură a imobilului compus din trei corpuri de clădiri și teren aferent în suprafață de 3729 m.p situat în Corabia, .. 64, județul O..
În motivarea notificării contestatorii au arătat că imobilul a aparținut autoarei lor E. N. și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Contestatorii au precizat că prin Dispoziția nr. 3080/08.06.2004, Primăria Orașului Corabia a respins cererea de restituire în natură, urmând a fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, pe motiv că deținătorul actual al imobilului este DGFP O., iar imobilul se regăsește pe lista celor exceptate de la restituirea în natură.
După mai multe cicluri procesuale, au mai arătat contestatorii, prin decizia nr. 34/23.01.2008, pronunțată de Curtea de Apel C., a fost anulată dispoziția nr. 3080/08.06.2004, iar Primarul Orașului Corabia a fost obligat să înainteze notificarea și toate documentele aferente spre competentă soluționare către DGFP O., care la rândul său, prin adresa nr._/13.07.2009 a înaintat notificarea și dosarul aferent către Ministerul Finanțelor Publice.
Prin ordinul contestat în cauză pârâta a respins notificarea contestatorilor cu motivarea că nu au fost depuse actele prevăzute de art. 5 și art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare în care, după ce a făcut istoricul notificării nr. 52/2001, a arătat că, în speța de față, contestatorii nu numai că nu au depus la dosarul de notificare actele în forma prevăzută în mod expres de legiuitor (copii legalizate sau certificate, și dacă este cazul originalul sau duplicatul actelor), dar nici nu au depus înscrisuri care să ateste dreptul de proprietate și nici declarații pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri pentru imobilul ce face obiectul notificării. Prin urmare, pârâtul a solicitat respingerea contestației.
Prin sentința civilă nr. 388/24.02.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, a fost admisă contestația, a fost anulat ordinul nr. 98/12.07.2010, a fost obligat pârâtul să emită un alt ordin prin care să acorde reclamanților contestatori măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Corabia, .. 64, județul O., conform Legii nr. 10/2001, în cuantum de 1.278.385 lei și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert.
În motivarea sentinței tribunalul a arătat următoarele:
Imobilul teren și construcție situat în localitatea Corabia, .. 64, județul O., compus din 3 corpuri de clădire și teren în suprafață de 3279 m.p. a fost proprietatea defunctei E. N., dobândită prin actul de vânzare – cumpărare din 24.08.1907, imobilul fiind închiriat inclusiv în anul 1949 unei policlinici. Ulterior, prin Decretul nr. 192/1950 imobilul a trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la chiriași, proprietatea fiind a autoarei reclamanților.
Tribunalul a reținut că dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 a fost făcută în speță prin contractul de vânzare – cumpărare din anul 1907, declarațiile individuale de impunere la nivelul anilor 1948 și 1950, din care rezultă că proprietar era E. N., policlinica având calitate de chiriaș și certificatele de moștenitor nr. 360/1965, din care rezultă transmisiunea succesiunii legale, de la numita N. E., decedată la data de 06.01.1965 către copii săi N. B., N. N., Bortnovschi M. și N. S. Cela. În urma decesului lui N. B., intervenit în anul 1996, moștenitorul acestuia a fost M. A., în calitate de legatar universal. În urma decesului defunctei Bortnovschi M., succesiunea a fost culeasă de către Bortnovschi S., B. Ș. D. și B. Barry I.. În urma decesului numitei N. Cela S. moștenirea a fost culeasă de M. A. și M. C., în calitate de fii. În urma decesului numitului Bortnovschi S., moștenirea a fost culeasă de către B. Ș. D. și Bortnovschi I. C..
Având în vedere că s-a făcut notificarea în termen de către persoanele îndreptățite și ținând seama de faptul că din expertiză a reieșit imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, tribunalul, înlăturând susținerile pârâtului conform cărora persoanele îndreptățite nu ar fi depus documentele prevăzute de art. 5 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, a admis acțiunea conform celor arătate anterior.
Împotriva sentinței a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, s-au susținut următoarele:
1. Instanța nu a făcut o apreciere corectă a probelor în ceea ce privește dovedirea calității de persoane îndreptățite a intimaților contestatori și a nesocotit dispozițiile art. 23 și 24 coroborate cu prevederile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece actele depuse la dosar nu dovedeau dreptul de proprietate și calitatea de persoane îndreptățite.
Recurentul consideră că instanța putea să aibă în vedere inclusiv actele depuse în faza judiciară a soluționării notificării cu precizarea că noțiunea de „acte doveditoare” trebuia înțeleasă în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii, adică orice acte juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică. Din acest punct de vedere recurenta consideră că declarațiile individuale de impunere la nivelul anului 1948 nu pot avea natura unui act juridic translativ de proprietate, iar contractul de vânzare – cumpărare din anul 1907 care poartă nr._/907/60/47
se referă la numitul C. N. (la fel ca și Decretul nr. 92/1950) și nu la E. N., cum greșit a reținut instanța de fond.
2. Recurentul critică soluția instanței de fond prin raportare la dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă deoarece instanța de fond a respins cererea pârâtului de efectuare a unei contraexpertize deși răspunsul expertului la obiecțiunile încuviințate de către instanță era unul formal (care repeta cele arătate în raportul de expertiză).
În această ordine de idei recurentul apreciază că instanța de fond și-a depășit competențele atunci când a obligat pârâtul să acorde contestatorilor măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.278.385 lei, reprezentând contravaloarea imobilului ce nu a putut fi restituit în natură. Sub acest aspect recurentul face trimitere la dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale deciziei nr. XX/2007 pronunțată de către ÎCCJ în cadrul recursului în interesul legii și susține că doar Comisia Centrală are competența să stabilească cuantumul despăgubirilor, după cum a statuat și instanța supremă în cadrul deciziei în interesul legii nr. 52/4 iunie 2007.
3. În ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert, recurentul susține că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă deoarece proba cu expertiză nu era utilă în litigiu și prin urmare nu trebuia admisă.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 312, art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxei de timbru.
Intimații au depus întâmpinare și au solicitat respingerea recursului.
În întâmpinare au arătat că dovada calității de proprietar al imobilului pentru E. N. fusese făcută încă din anul 2001 prin actele atașate la notificare, că transmiterea succesorală a drepturilor de la E. N. la contestator a fost dovedită prin certificatele de moștenitor, că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția nr. 5241 unde figurează numitul N. C., soțul autoarei contestatorilor E. N.) este abuzivă, că actele doveditoare a proprietății au fost depuse la dosar în formă cerută de art. 23.3 din HG nr. 250/2007, că se invocă direct în recurs faptul că proprietar ar fi fost C. N. și nu soția acestuia E. N., că efectuarea unei noi expertize nu era necesară deoarece reprezentantul AFP, deși fusese convocat la efectuarea expertizei s-a retras, refuzând să semneze documentele întocmite și că stabilirea cuantumului despăgubirilor era obligatorie în condițiile în care notificarea fusese soluționată inițial prin dispoziția primarului orașului Corabia nr. 3080/08.06.2004, care în mod evident este anterioară Legii nr. 247/2005.
În legătură cu critica recurentului relativă la cheltuielilor de judecată, intimații fac trimitere la dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și arată că cel puțin unul dintre obiectivele expertizei a fost de acord și ministerul, astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma și în limita motivelor de recurs, Curtea reține următoarele:
Recurentul susține în primul rând nedovedirea dreptului de proprietate și, implicit, a calității de persoane îndreptățite în privința contestatorilor.
Contractul de vânzare cumpărare nr._/1907 este depus la dosar în copie certificată pentru conformitate cu originalul (filele 97-98 dosar recurs). În legătură cu acest contract instanța de recurs a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 c.proc.civ., apărătorul intimaților reclamanți prezentând originalul, după cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 18.04.2013.
Curtea constată că respectivul contract de vânzare este un act translativ de proprietate și, prin urmare un mod de dobândire a proprietății în sensul art. 644 din codul civil de la 1865. De asemenea, Curtea constată că respectivul contract răspunde exigențelor de ordin probator stabilite de art. 23 din legea nr. 10/2001, astfel că în mod corect a fost avut în vedere de către Tribunal. În fine, Curtea constată că respectivul contract se referă la cumpărătorul proprietar C. N., soțul numitei E. N. – autoarea intimaților.
Susținerile recurentului conform cărora intimații au dovedit doar succesiunea de pe urma defunctei E. N. și nu de pe urma defunctului fost proprietar C. N. nu pot fi reținute de către Curte deoarece, în recurs, s-a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. S 190/1955 din care rezultă că de pe urma defunctului N. C. au rămas ca moștenitori legali soția supraviețuitoare și copii acestuia (fila 48 dosar).
Prin urmare, având în vedere expertiza de identificare a imobilului (filele 236 – 239 dosar fond), ținând seama de faptul că inadvertențele din unele acte de preluare a imobilului, în care apare ca proprietar, fie N. C., fie E. N., sunt irelevante din moment ce intimații sunt succesori ai ambilor și constatând că policlinicii Corabia i se pusese în vedere să achite chiria către stat doar după ce imobilul închiriat fusese preluat de la autorii contestatorilor în baza decretului nr. 92/1950, Curtea reține, la fel ca și prima instanță, că intimații au calitatea de persoane îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii în echivalent conform dispozițiilor legii nr. 10/2001. Sub acest aspect Curtea constată că intimații nu au recurat sentința Tribunalului pentru a critica felul despăgubirilor ce le-au fost acordate.
Curtea consideră că este întemeiată critica recurentului relativă la faptul că prima instanță a inserat, în mod greșit, în dispozitivul sentinței civile nr. 388/24.02.2012 cuantumul despăgubirilor cuvenite contestatorilor.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 52/_, pronunțată de ÎCCJ s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Într-adevăr, așa cum reiese din art. 16 al titlului VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor. Din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
În speță, Dispoziția nr. 3080/08.06.2004, pe lângă faptul că a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în cadrul contestației reglementate de legea nr. 10/2001, nu cuprindea nici felul, nici cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent pentru a se putea susține cu temei inaplicabilitatea procedurilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor conform art. 16 și următoarele din legea nr. 247/2005.
În această ordine de idei, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința, în sensul că va înlătura din dispozitiv prevederea relativă la cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi stabilit conform dispozițiilor legii speciale în materia stabilirii despăgubirilor.
Greșita indicare a cuantumului despăgubirilor duce la concluzia că este întemeiat și motivul de recurs prin care se critică soluția de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii onorariului de expert, deoarece unul dintre obiectivele expertizei era tocmai calculul despăgubirilor și, după cum s-a arătat mai sus, acest obiectiv era inutil.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond, cu titlu de contravaloarea onorariului de expert, la suma de 1000 lei, în condițiile art. 276 Cod procedură civilă, ținând seama inclusiv de faptul că obiectivul prin care s-a urmărit identificarea imobilului era necesar și util pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate cu privire la imobilul pentru care se acordă despăgubiri prin echivalent în condițiile legii speciale, în funcție de care se stabilește atât felul despăgubirilor prin echivalent, cât și cuantumul acestor despăgubiri.
Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea va respinge cererea intimaților de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs (contravaloarea onorariului de avocat), deoarece calea de atac a fost admisă iar situația premisă avută în vedere de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, și anume ca cel obligat la plata cheltuielilor de judecată să fi căzut în pretenții, nu se regăsește în speță.
PENTRU ACESTE MOTIV
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 388/24.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. A., B. D. și B. I. C..
Modifică în parte sentința, în sensul că:
Înlătură din dispozitivul sentinței prevederea relativă la cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi stabilit conform dispozițiilor legii speciale.
Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, la suma de 1000 lei, conform art. 276 Cod procedură civilă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge cererea intimaților de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A.-M. S. G. G. D.-M.
GREFIER
M. D.
Red. GDM
Tehnored. GC – 2 ex
24.05.2013
Jud. fond C. Segărcianu
| ← Anulare act. Decizia nr. 1917/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1883/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
