Legea 10/2001. Decizia nr. 60/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 60/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 30204/3/2009*
Dosar nr._
(2753/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.60 A
Ședința publică din 26.02.2013
Curtea constituită din:
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Judecător - C. G.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1701 din 21.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. N., S. A. și S. C. V. și cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001(contravaloare îmbunătățiri) .
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă d-na avocat M. D. Louise în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți S. N., S. A. și S. C. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București și d-l consilier juridic I. M. în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind reprezentantul apelantului-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Avocatul intimaților-reclamanți solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, arătând că părțile pe care le reprezintă nu au fost citate pentru acest termen și nu le-au fost comunicate motivele de recurs. Arată că a aflat despre termenul de astăzi de pe site-ul Ministerului Justiției, iar la interpelarea instanței, menționează că nu a depus la dosar o cerere de alegere de domiciliu.
După verificarea actelor dosarului, Curtea constată că, potrivit dovezilor aflate la filele 7 – 9 din dosar, recurenții au fost citați la adresa indicată în dosar, din . nr.72, . și că li s-a comunicat o copie a motivelor de recurs.
Avocatul intimaților-reclamanți arată că imobilul din . a fost restituit, că acolo locuiesc numai reclamanții, dar este posibil să se fi pierdut citațiile.
Curtea dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată pentru a-i da posibilitate avocatului-reclamanților să ia cunoștință de motivele de recurs, urmând a pune în discuție și calificarea căii de atac.
La reluarea pricinii, avocatul intimaților-reclamanți depune o cerere prin care solicită ca toate actele de procedură să le fie comunicate la sediul cabinetului de avocat D. Louise M. din București, sector 4, ., .. 2, ..
Curtea pune în discuție calificarea căii de atac, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice și-a intitulat cererea „apel”, dar aceasta a fost înregistrată pe rolul Curții ca fiind „recurs”.
Avocatul intimaților-reclamanți arată că, prin decizia nr.30 A/17.01.2011 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare cu privire la îmbunătățiri. Consideră că acest capăt de cerere este accesoriu față de cererea principală de chemare în judecată, astfel că stabilirea căii de atac se face în raport de valoarea obiectului pricinii.
Reprezentantul intimatului-pârât apreciază că în cauză sentința atacată este supusă recursului, față de valoarea obiectului cererii. Apreciază că solicitarea de acordare a îmbunătățirilor este un capăt distinct al cererii de chemare în judecată, celelalte capete intrând deja în puterea lucrului judecat.
După deliberare, Curtea constată că Ministerul Finanțelor Publice a exercitat calea de atac a apelului, în considerarea următoarelor argumente:
Acțiunea introductivă de instanță, în întregul său, a avut ca obiect pretenții în valoare totală ce depășesc 500.000 lei și, implicit, valoarea de 100.000 lei indicată la art. 2821 Cod procedură civilă drept criteriu de determinare a gradelor de jurisdicție în care trebuie soluționată o cauză; Curtea apreciază că nu prezintă relevanță, din perspectiva căii de atac, împrejurarea că un capăt de cerere, respectiv cel prin care s-a solicitat acordarea contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile, nu a fost soluționat în primul ciclu procesual și că hotărârea ce face obiectul controlului judiciar trebuie să beneficieze de același regim juridic ca și aceea prin care au fost soluționate celelalte capete de cerere în considerarea caracterului său accesoriu.
Prin urmare, Curtea constată că sentința civilă nr.1701/21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București este susceptibilă de apel. În consecință, potrivit dispozițiilor art.99 alin.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 al Consiliului Superior al Magistraturii, completul de judecată urmează a fi format din primii doi judecători ai completului de recurs, respectiv L. D. - președinte și S.-G. P. - judecător.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
L. D. S. G. P. C. G.
Curtea constituită din
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Grefier - E. C.
Curtea dispune efectuarea cuvenitelor rectificări și în sistemul de evidență informatizată al instanței, după care părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe.
Constatând că părțile au fost legal citate, că apelantul-pârât a solicitat judecarea apelului și în lipsă și că nu se solicită administrarea de probe în această fază procesuală, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Intimații-reclamanți S. N., S. A. și S. C. V., prin avocat, solicită respingerea apelului, ca nefondat; arată că deși Ministerul Finanțelor Publice susține că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul litigiului de față, așa cum prima instanță, a reținut în mod corect, potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr.10/2001, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, calitatea procesuală pasivă pentru acordarea de despăgubiri aparținea Ministerului Finanțelor Public, în calitate de reprezentant al Statului Român sau unității deținătoare; în conformitate cu dispozițiile art. 48 alin. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, creditorul are dreptul de opțiune cu privire la instituția împotriva căreia se îndreaptă cu această din urmă cerere, iar reclamanții și-au manifestat opțiunea, înțelegând să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice.
Solicită obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii fiscale și chitanței pe care le depune la dosar.
Intimatul-pârât M. București, prin reprezentant, solicită respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală; solicită menținerea sentinței apelate și sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părții căzute în pretenții.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de apel de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 februarie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._, reclamanții S. N. și S. N. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și M. București, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să le restituie prețul plătit pentru imobilul situat în București, . nr. 72, ., actualizat, iar pe pârâtul M. București, reprezentat prin Primarul General, la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului menționat mai sus.
La data de 01 iunie 2009, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață pentru imobilul situat în București, . nr. 72, .; la termenul de judecată din data de 03 iunie 2009, ca urmare a decesului reclamantei S. N., s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, S. C. V. și S. A..
Prin sentința civilă nr. 4800/03 iunie 2009, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr._ la data de 17 iulie 2009.
La termenul de judecată din data de 14 decembrie 2009, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că solicită, în principal, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață pentru imobilul situat în București, . nr. 72, ., iar, în subsidiar, obligarea aceluiași pârât la plata prețului actualizat.
Prin aceeași precizare, în subsidiar, au solicitat, în baza răspunderii pentru evicțiune, obligarea pârâtului M. București prin Primarul General, la plata sporului de valoare dobândit de imobil, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul în care li s-a anulat contractul de vânzare – cumpărare; de asemenea, reclamanții au arătat că nu mai insistă în soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General, la plata contravalorii cheltuielilor necesare și utile.
Prin sentința civilă nr. 403 din 23 martie 2010, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile prescripției și lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție S.C. Apolodor S.A.; a admis, în parte, acțiunea precizată; l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 29.239,08 lei cu titlu de preț actualizat în funcție de rata inflației achitat de reclamanți pentru imobilul situat în București, . nr. 72, .; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la plata sporului de valoare adus imobiluluiși a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr._/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 București și în căile de atac; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție; a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pe fond, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2232/1997, reclamanții S. N. și S. N. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, reprezentată prin S.C. Apolodor S.A., imobilul situat în București, . nr. 72, ..
Prin certificatul de moștenitor nr. 49/2009 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați „R. D., M. P., A. G. S. și A. P.” s-a constatat că de pe urma defunctei S. N., decedată la data de 04 mai 2009, au rămas ca moștenitori legali reclamanții S. C. V. și S. A..
Prin sentința civilă nr. 2002/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 160/2005 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.2232/1997.
În considerentele hotărârilor menționate mai sus s-a reținut că reclamanții S. N. și S. N. au încălcat dispozițiile art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, în sensul că nu au efectuat minime diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului; prin raportul de expertiză specialitatea evaluări bunuri imobiliare efectuat de expert N. E. s-a concluzionat că valoarea de piață a imobilului situat în București, . nr. 72, ., este de 1.019.430 lei.
Potrivit art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „Proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Prin art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat, se înțelege atât situația în care contractul de vânzare – cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.
Tribunalul a constatat că în speță nu au fost îndeplinite dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus s-a cerut ca încheierea contractelor de vânzare – cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995; or, în speță, așa cum s-a stabilit irevocabil prin sentința civilă nr.2002/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții au încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr. 2232/1997 cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate mai sus reiese că, în situația în care contractele de vânzare – cumpărare s-au încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit de ei, iar în situația în care contractele de vânzare - cumpărare s-au încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că legiuitorul a definit noțiunea de „contract desființat” prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 este necesar pe de o parte ca acest contractul de vânzare – cumpărare să se fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte contractul să fi fost desființat ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare și nu ca urmare a constatării nulității contractului.
Astfel, în situația în care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare s-a constatat implicit că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării contractului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat, preț care a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expert A. C. A. la suma de 29.239,08 lei.
În privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București prin Primar General la plata sporului de valoare adus imobilului și a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul în care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr.2232/1997, tribunalul a constatat că este neîntemeiat, deoarece pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o tulburare de drept din partea terțului, tulburarea din partea terțului să aibă o cauză anterioară vânzării și cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.
Tribunalul a constatat că, în speță, nu este îndeplinită condiția privind necunoașterea de către cumpărător a cauzei evicțiunii, aspect care a fost reținut prin sentința civilă nr. 2002/2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 2232/1997.
Astfel, în considerentele sentinței s-a reținut că atât vânzătorul, cât și cei doi reclamanți au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare – cumpărare întrucât prin minime diligențe ar fi putut afla situația juridică a imobilului. Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții au cunoscut cauza evicțiunii, motiv pentru care nu se mai poate angaja răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
Pentru aceste considerente a fost găsit neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata cheltuielilor efectuate în dosarul în care s-a anulat contractul de vânzare – cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 30A/17.01.2011, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul formulat de apelanții – reclamanți S. N., S. A. și S. C. V., a desființat, în parte, sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare, cu privire la cererea vizând îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de apelanții-reclamanți S. N., S. A. și S. C. V., că este fondată critica privitoare la soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat valoarea îmbunătățirilor necesare și utile.
În acest sens, Curtea a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M. București la plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001. Prin cererea modificatoare și completatoare din 23 aprilie 2008, au arătat, referitor la despăgubirea pentru îmbunătățirile necesare și utile pe care le-au adus apartamentului, că solicită să fie obligați la plată în solidar pârâții M. Economiei și Finanțelor și M. București.
S-a reținut, de asemenea, că deși prin cererea precizatoare depusă la solicitarea tribunalului la 14 decembrie 2009, reclamanții au solicitat ca, întrucât prin Legea nr. 1/2009 a fost modificat alin. 2 al art. 48 din Legea nr.10/2001, iar alin. 3 a fost abrogat,(cu consecința că, pentru îmbunătățirile necesare și utile, calitatea de debitor o are numai persoana îndreptățită), să se constate lipsa calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și M. București pe această cerere, urmând ca, pe cale separată, să se îndrepte împotriva persoanei îndreptățite pentru recuperarea acestor cheltuieli, această manifestare de voință nu reprezintă o renunțare la judecată în sensul art. 246 Cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât la termenul din 02 martie 2010, reclamanții au arătat că, dacă se apreciază că se aplică legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii, să se acorde valoarea îmbunătățirilor necesare și utile stabilite distinct de expert; prin urmare, prima instanță avea obligația de a soluționa și capătul de cerere cu acest obiect.
În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.1701/21.09.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S. N., S. A. și S. C.-V., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și M. București, reprezentat prin Primarul General, l-a obligat pe pârâtul M. de Finanțe să plătească reclamanților suma de 15.107 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului și suma de 3000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, analizând cererea de chemare în judecată, în limitele desființării, a constatat că la data formulării acesteia, art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevedea dreptul chiriașilor la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile; în cazul în care imobilele care au fost preluate fără titlu valabil, obligația de despăgubire era instituită în sarcina statului sau unității deținătoare.
În același sens, art. 48.3. din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prevedea că, dacă imobilul respectiv a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire către chiriaș revine statului sau unității deținătoare, opțiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire aparține creditorului obligației de despăgubire. Dacă îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, debitorul obligației de restituire a despăgubirilor este unitatea deținătoare.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că, pe acest capăt de cerere, atât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului cât și pârâtul M. București au calitate procesuală pasivă, aceasta fiind justificată de dispozițiile legale în vigoare la momentul sesizării instanței.
De asemenea, potrivit celor reținute anterior cu putere de lucru judecat, preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, iar îmbunătățirile necesare și utile aduse de reclamanți imobilului au fost evaluate la suma de 15.107 euro, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții și evaluare imobiliară, depus la filele 32-42 din dosar.
Pentru aceste motive, constatând și manifestarea de voință a reclamanților în sensul obligării Ministerului de Finanțe, în calitate de reprezentant al statului, la plata îmbunătățirilor necesare și utile, Tribunalul a admis cererea și a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 15.107 euro în echivalent în lei la data plății.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, acest pârât a fost obligat să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei din care 2.000 lei reprezentând onorariu de avocat și 1.000 lei onorariu de expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod de procedură civilă, apelantul – pârât Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia și, pe cale de consecință, respingerea cererii ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.282 și următoarele și ale Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, apelantul – pârât a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă este netemeinică și nelegală, atât în ceea ce privește obligarea sa la contravaloarea îmbunătățirilor, cât și în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, apelantul-pârât a arătat că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 48 alin.(2) din Legea nr.10/2001 și că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.
Astfel, art. 48 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001 instituia reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, în sensul că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revenea statului sau unității deținătoare.
Or, în acest caz unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, este obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât ea a fost parte la încheierea contractului de închiriere, iar nu Ministerul Finanțelor Publice care este terț în acest raport juridic.
A susținut apelantul-pârât că, din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din Legea nr.10/2001 rămâne o răspundere contractuală și se deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din același act normativ și că, dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor să fie suportată de Ministerul Finanțelor Publice, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în același text de lege și nu într-unul diferit.
În opinia apelantului, este firesc ca, în speță, contravaloarea îmbunătățirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare și nu de către un terț care nu are nici o legătură cu părțile raportului juridic dedus judecații; prin urmare, numai Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător (respectiv unitate deținătoare), poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, în temeiul dispozițiilor art. 48 din Legea nr.10/2001.
A mai arătat apelantul că, deși acțiunea a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare, sunt aplicabile dispozițiile de drept substanțial ale acestui act normativ.
Astfel, potrivit modificărilor aduse Legii nr.10/2001, prin Legea nr.1/2009, alin. 2 din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor, prevăzând că: "Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite". Prin urmare, numai persoana îndreptățită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât îmbunătățirile profită actualilor proprietari.
Printr-o altă critică, apelantul-pârât a arătat că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei, având în vedere că nu a dat dovadă de rea-credință ori neglijență,nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată; a mai arătat acesta că principiul consacrat de art. 274 Cod procedură civilă este culpa procesuală, care în speță nu poate fi reținută.
Pentru considerentele expuse, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997, iar potrivit art.1 alin.2 din OG nr.32/1995 este scutită și de timbru judiciar.
Intimații – reclamanți și intimatul – pârât, legal citați, nu au formulat întâmpinare la cererea de apel, dar prin concluziile puse cu prilejul dezbaterilor au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
În faza procesuală a apelului nu s-au administrat probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea constată că apelul nu este fondat și urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
Apelantul-pârât a susținut că nu are legitimare procesuală pasivă întrucât, potrivit dispozițiilor art.48 alin.1 și 3 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată(01.02.2008), obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile revenea unității deținătoare, respectiv Primăriei Municipiului București, în considerarea regulilor speciale instituite în materia garanției pentru evicțiune, iar potrivit acelorași dispoziții, în forma în vigoare la momentul soluționării cererii (în măsura în care s-ar considera că sunt aplicabile speței), obligația revine persoanei îndreptățite.
Curtea reține, din perspectiva aplicării în timp a dispozițiilor art.48 din Legea nr.10/2001, că acestea sunt dispoziții de drept substanțial care se aplică în forma în care erau în vigoare la data sesizării instanței, în considerarea caracterului previzibil pe care legea trebuie să îl aibă.
Art. 48 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare, la data de 01.02.2008 (data sesizării instanței), avea următorul conținut: „(1) Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. (2) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. (3) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. (4) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe bază de expertiză. (5) Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași.”
Conform dispozițiilor art.48.3. din H.G.nr.250/2007, care reglementează normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, creditorul obligației de despăgubire are dreptul de opțiune în ceea ce privește alegerea debitorului (statul sau unitatea deținătoare), cu excepția situației în care îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, caz în care debitorul obligației de restituire a despăgubirilor este unitatea deținătoare (ipoteză care nu se regăsește în speță).
Față de aceste dispoziții legale și de împrejurarea că, în cauză, preluarea fără titlu valabil a imobilului a fost dovedită și reținută cu putere de lucru judecat, rezultă că intimații-reclamanți aveau posibilitatea de a chema în judecată, pentru plata contravalorii îmbunătățirilor cu caracter necesar și util, la alegere, fie Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fie M. București.
Aceștia au optat a se îndrepta împotriva Statului Român, astfel că sentința apelată este legală și temeinică sub aspectul stabilirii titularului obligației de plată; în consecință, criticile prin care apelantul a susținut că nu are legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății nu sunt întemeiate.
Ca o consecință a caracterului neîntemeiat al criticilor care au vizat obligația principală, Curtea reține caracterul nefondat și al criticilor care vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru lipsa culpei procesuale.
Astfel, de vreme ce s-a reținut că apelantul-pârât are legitimare procesuală pasivă și a fost obligat la plata unei sume de bani pe care a contestat-o, Curtea reține că acesta a căzut în pretenții la judecat în primă instanță, astfel că este în culpă procesuală și în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, la cererea acestora din urmă.
Curtea reține că, deși prin cererea de apel, apelantul-pârât a solicitat „respingerea cauzei pe fond, ca neîntemeiată”, acesta nu a formulat critici care să pună în discuție însăși temeinicia cererii de obligarea la plata sumei de 15.107 Euro și care să necesite o examinare distinctă.
În temeiul dispozițiilor art.298 și 274 alin.1 și 3 Cod procedură civilă, Curtea îl va obliga pe apelant (care prin respingerea apelului a căzut în pretenții) la plata către intimații-reclamanți a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanței nr.161/26.02.2013 eliberate de Cabinetul de avocat D. – Louise M., reduse de la 3500 lei, în considerarea muncii depuse de avocat și a complexității relativ scăzute a cauzei, din perspectiva problemei de drept supuse dezbaterii. Curtea are în vedere împrejurarea că intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare în această fază procesuală și nu au formulat alte apărări decât concluziile orale de respingere a apelului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales în București, . Gerota nr.13, sector2, împotriva sentinței civile nr. 1701 din 21.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. N., S. A. și S. C. V., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de avocat D. Louise M., din București, ., .. 2, ., sector 4 și cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, ca nefondat.
Obligă pe apelantul-pârât la plata sumei de 1.000 lei către intimații – reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
L. D. S.-G. P.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehdact.R.L./S.G.P.
7ex./07.06.2013
TB-S.4 – A.I.T.
| ← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1937/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1929/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
