Pretenţii. Decizia nr. 1333/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1333/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2013 în dosarul nr. 11736/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1333 R
Ședința publică de la 04 Iunie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE M. LAMÂIȚA C. LL.M.
Judecător A. P.
Judecător L.-C. DOBRANIȘTE
Grefier C. S.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror M. B.
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta-reclamantă B. G. E. cu dom .ales la Cabinet av. A. G. T., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 2048/19.11.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pentru acest termen de judecată procedura de citare cu părțile a fost legal îndeplinită, fiind comunicate motivele de recurs și solicitată judecata cauzei în lipsă.
Curtea, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor acestuia.
Reprezentantul parchetului având cuvântul, solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă și respingerii cererii de daune materiale, recursul formulat vizează critici aduse instanțe de fond sub aspectul deportării mamei sale. Recurenta critică sentința instanței de fond și invocă incidența reglementărilor Legii nr. 221/2010, O.U.G. nr. 214/1999, precum și prevederile constituționale. De asemenea, se invocă și dispozițiile art. 4 și 5 din N. C. pr. civ. Consideră că sunt nefondate criticile recurentei, acestea nu pot face obiectul cercetărilor în temeiul Legii nr. 221/2010, nu există o decizie deja pronunțată în interesul legii în sensul celor solicitate de aceasta. Solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere dispozițiile art. 330/7 alin. 4 C. pr. civ. ce obligă instanțele să aplice cele dispuse prin decizia pronunțată în interesul legii pe problema etnicilor germani deportați. Toate aceste lucruri au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei invocate anterior. Consideră, de asemenea, că spețele și practica invocată de recurenta-reclamantă nu se încadrează în această situație. Solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât nu poate fi vorba despre acordarea unor daune morale. În ceea ce privește Decizia nr. 15 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precizează instanței că mai există și decizia Curții Constituționale nr. 839 ce analizează că aceste măsuri nu se încadrează în Legea nr. 221/2010, întrucât majoritatea măsurilor au fost luate în ianuarie 1945, iar deportarea a fost aplicată ca urmare a măsurilor luate de regimul comunist, fiind o consecință a celui de-al doilea război mondial.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanta B. E. G. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând să se constate caracterul politic al măsurii cu caracter administrativ luată împotriva mamei reclamantei prin deportarea la muncă forțată în perioada 14.01.1945 – 09.12.1949 în U.R.S.S; obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că la data de 14.01.1945, mama sa a fost luată și deportată împreună cu alți cetățeni, având în vedere că făcea parte din minoritatea germană din România.
Reclamanta a invocat faptul că a fost obligată la muncă forțată, a avut de suferit fizic și psihic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului, a trebuit să execute forțat munci deosebit de grele, a fost lipsită de tratament medical fără să i se acorde nicio despăgubire, astfel că măsura cade sub incidența Legii nr. 221/2009 și se impune plata sumei de bani pentru prejudiciul moral suferit.
În ceea ce privește fondul litigiului, tribunalul reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
De asemenea, conform art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speța dedusă judecății, reclamanta invocă faptul că mama sa a fost deportată în ianuarie 1945, astfel încât, chiar dacă susținerile sale ar fi reale, măsura luată împotriva sa nu poate avea un caracter politic întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 (la data pretinsei deportări regimul comunist nici nu era instalat).
Așadar, eventuala deportare, dacă a avut loc, nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii mamei reclamantei față de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării, ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial, mama reclamantei fiind eventual prizonier de război.
În orice caz, în ceea ce privește primul capăt de cerere, acesta este nefondat întrucât prin Decizia nr.15 în dosarul nr.12/2012, Înalta Curte de casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale, aceasta este neîntemeiată, având în vedere în primul rând faptul că măsura invocată nu are caracter politic și prin urmare nu dă posibilitatea obținerii de despăgubiri.
În al doilea rând, tribunalul reține că prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr.221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr.47/1992, tribunalul constată că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr.221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Mai mult decât atât, prin decizia nr.12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent să judece recursul în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că reclamanta nu mai are posibilitatea să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Toate susținerile reclamantei în sensul că a invocat ca temei de drept și dispozițiile din Constituția României, rezoluția nr.1096/1996 a Consiliului Europei, Legea nr. 48/2002, articole din CEDO, etc. sunt irelevante, întrucât pe de o parte actele normative indicate nu reprezintă un temei de drept material în virtutea căreia instanța să admită acțiunea, iar pe de altă parte acestea au fost analizate în decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale.
Prin sentința civilă nr. 2048/19.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B. E. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile pronunțate a declarat recurs reclamanta – B. E. G. invocând criticile ce urmează:
Sentința primei instanțe este cu totul incorecta, nefondata, nejustificata, cu reminiscențe tipic comuniste. pe de altă parte nu reflectă realitatea istorica din perioada ianuarie 1945, dupa cum voi arăta în cele ce urmează:
Este regretabil că se încearcă Mistificarea Istoriei Romanilor din acea perioadă, începând cu ianuarie 1945, și-mi creează convingerea că aceste reminiscențe tipic comuniste se păstrează cu mare putere și în prezent.
Nu se poate nega de absolut nimeni faptul că Guvernul României din acea vreme a dispus întocmirea de liste cu bărbați si femei apți de muncă forțată, iar CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte,vagoane de vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând, s-a constatat că deportările etnicilor germani fuseseră pregătite minuțios încă din 19 decembrie 1944, iar biroul primului ministru roman a transmis ordine telefonice inspectoratelor de politie pentru a înregistra populația germana apta de munca. În România, aceasta misiune cu caracter politic, a fost îndeplinita din ordinul autorităților romane, sprijinite de unități ale Armatei Roșii si de agenți ai GRU - Serviciul De Informații Ale Armatei Roșii Sovietice.
Se pune problema autorităților care au dispus deportarea etnicilor romani de origine etnica germana din România, în U.R.S.S. De altfel toate deportările in URSS au fost făcute de reprezentanții autorităților romane din acea vreme, începând cu ianuarie 1945, fapt care nu poate fi contestat de nimeni, cu atât mai mult cu cât exista înscrisuri care reprezintă probe concludente, cu puternica forța juridica. Pentru a clarifica și acest aspect rog să aveți în vedere inclusiv actele emise de CNSAS București, care atesta fără nici o putință de tăgadă predarea cetățenilor romani de origine etnica germana, de către reprezentații autorităților romane, autorităților sovietice .
În acest sens recurenta-reclamantă invocă următoarele acte depuse la dosar - procesul verbal încheiat la data de 21.01.1945 orele 22.00, «de B. G., Comisar, Șeful Detașamentului de Politie L., asistat de Comisarul ajutor S. E. si agentul N. I., ambii de la Detașamentul de Politie, din partea autorităților romane si căpitan Vanin N. Alexievici, din partea Comisiei Aliate R., primii - reprezentații autorităților romane - procedând la predarea, iar «secundul la primirea cetățenilor români de origine etnica germana ...conform ordinului Chesturei Politiei Municipiului Timișoara nr.255 conf. Din 12 ianuarie 1945...» precum și Tabelul nominal emis de Detașamentul de Politie L. - Biroul Siguranței, cuprinzând cetățenii romani de origine etnica germana din orașul L., mobilizați, care au fost predați comisiei aliate sovietice...».
În susținerea potrivit căreia Autoritățile Romane din acea vreme au dispus deportarea cetățenilor romani de naționalitate germana, în URSS, sunt și următoarele înscrisuri de asemenea depuse de noi la dosarul primei instanțe: - Adresa emisa de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc către Forumul Democrat al Germanilor din Petroșani, cu privire Ia Ordinul nr._ al Ministerului de Interne din 31.12.1944, prin care se cererea ridicarea de acasă a etnicilor germani și deportarea acestora in URSS, declarație din martor din data de 06.10.2010 data de d-nul Ulrich Ernest - participant în lagărele din URSS în perioada 1945-1949, instrucțiuni pentru internarea unor categorii de cetățeni de origine etnică germana conform dispozițiunilor președenției Consiliului de Miniștri - transmise prin Ministerul Afacerilor Interne din data de 22.12.1944. Situația descrisa mai sus a fost identica si pentru mama mea, ea fiind predata autorităților ruse de reprezentații Autorităților Romane din acea vreme.
Un alt aspect important care confirma susținerile si care dovedește caracterul nefondat, subiectiv al concluziilor primei instanțe, este si cel potrivit căruia la acea data Rusia era aliata României împotriva Germaniei, situație in care S. R. nu poate fi exonerat de obligațiile sale față de Cetățenii Români.
Aceste obligații ale Statului R., colaterale unor drepturi cetățenești elementare, printre care dreptul la viata, integritate corporală și siguranța persoana, față de tatăl meu, au fost încălcate în mod grav și iremediabil. De altfel S. R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați într-un alt stat pe teritoriul acestuia, fără să întreprindă absolut nimic, respectiv nici o măsura de împiedicare a acestei măsuri abuzive cu caracter politic, mai mult, prin reprezentații săi a efectuat toate demersurile necesare pentru a-i deporta în URSS în mod forțat.
Cu certitudine ca odată cu luarea acestei măsuri de deportare, S. R. a avut o contribuție importantă și esențială în deportarea cetățenilor români de naționalitate germană, culpa Statului R. fiind evidenta. În consecință, trebuie să fie angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi și implicit pentru prejudiciile ce mi-au fost cauzate.
Pe de altă parte, culpa Statului R. rezultă și din împrejurarea că după luna martie 1945 acesta nu a depus nici un fel de diligente pentru recuperarea cetățenilor săi, pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Toate aceste aspecte au fost trecute sub tăcere de instanța de fond, care de altfel s-a transformat într-un real apărător al părții adverse.
Justețea celor invocate mai sus, este confirmată inclusiv prin proces verbal încheiat astăzi 22 ianuarie 1945, orele 21.30 și tabelul cu persoanele deportate în U.R.S.S. - la nr. crt. 119 se afla numele mamei mele H. M..
Astfel, persecuțiile de natura politica la care a fost supusa mama mea, s-au concretizat in deportarea ei in U.R.S.S, pe criterii etnice, în perioada 14.01._49, întrucât era cetățean roman de origine etnica germana.
Cu certitudine aceasta este o măsura cu caracter politic si implicit administrativ, care se încadrează în cerințele dispoz. art. 4 pct. 2 din Legea nr.221/2009,coroborat cu art.3 lit.e) si art.2 alin.1 lit.e.) din O.U.G. 214/1999 cu modificările si completările ulterioare.
Deosebit de important este ca prima instanța a ignorat faptul ca pentru cazul în speța, sunt întrunite toate condițiile pretinse cu privire la încadrarea măsurii administrative cu caracter politic în Legea nr.221/2009. Deși aceste cerințe nu sunt menționate în mod distinct în conținutul Legii nr.221/2009, ele sunt îndeplinite în cea mai mare parte, pentru situația de față după cum urmează:
1. ) Măsura a fost luată de statul român, prin reprezentanții săi, respectiv prin organele fostei miliții sau securități, dovada în acest sens fiind înscrisurile la care m-am referit pe parcursul procesului si care sunt depuse la dosarul de fond. Cu certitudine așa cum reiese din analiza acestor acte cu forța probanta, conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri și transmise prin Ministerul Afacerilor Interne din tara noastră, s-a dispus ridicarea cetățenilor de origine etnica germană și deportarea lor în URSS.
2. ) Obiectul acestei măsuri a fost dislocarea, deportarea persoanei fizice din localitatea sa de domiciliu împotriva voinței sale.
3. ) Cu privire la cea de-a treia condiție, apreciez că aceasta se întrepătrunde cu cerințele art.2 (1, art.3 din O.U.G. nr.214/1999 cu modificările ulterioare :» Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop :... lit. e.) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate, sau de origine etnica, de limba, ori de religie, de apartatenta sau opinie politica, de avere, sau de origine sociala. » De altfel in cuprinsul sentinței pe care o recurez se recunoaște acest aspect si anume ca deportarea tatălui meu cetățean roman a fost pe criteriu etnic - apartenența la etnica germana.
Articolului 3 din O.U.G nr.214/1999, cu modificările ulterioare prevede: „ Prin masuri administrative abuzive, se înțelege orice masuri luate de organele fostei miliții sau securități, ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte in scopurile menționate la art.2 aii. (l),in baza cărora s-a dispus:...
E). Deportarea in străinătate, după 23 august 1944, din motive politice: „
Conform prevederilor legale invocate, in tangenta cu starea reala de fapt din cazul in speța, cu certitudine se poate retine ca au fost îndeplinite condițiile menționate in mod distinct în cuprinsul hotărârii pe care o recurez. Astfel, deportarea mamei reclamantei în URSS, in perioada 14.01._49 a reprezentat o măsura administrativa abuziva luata împotriva ei, cu caracter politic, pe criteriu etnic, fiind astfel incidente dispozițiile prevăzute de art. 4 (2) din Legea nr.221/2009,coroborate cu art. 2 (1) lit. e.), art. 3 lit. e.) din O.U.G. 214/1999, aprobata prin Legea nr. 567/2001 și modificată prin Legea nr. 173/2006.
Astfel se apreciază că primul capăt al cererii privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantei - deportarea cu domiciliu obligatoriu - este o măsură administrativă cu caracter politic, în acest sens pronunțându-se atât Curtea de Apel Timișoara cât și Instanța Suprema - Înalta Curte De Casație și Justiție într-o speța identică, în discuție fiind acordarea unor despăgubiri cu caracter moral pentru deportarea cu domiciliu obligatoriu în U.R.S.S., reclamantului acordându-i-se despăgubiri cu caracter moral pentru deportarea părinților săi în U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - 1949.
Important este ca așa cum rezultă din explicațiile privind aplicarea Decretului-lege nr.118/1990 - la momentul în care acesta a intrat în vigoare în anul 1990 -, atât timp cât persoanelor deportate In URSS pe criteriu etnic si implicit politic - respectiv cetățenilor romani de origine etnica germana - li s-au acordat drepturile în temeiul DL. 118/1990, indiferent dacă deportarea lor în URSS a fost făcuta înainte sau după 6 martie 1945, consider corect, obiectiv si legal ca acestora- sau descendenților - sa li se aplice si prevederile Legii nr.221/2009. De altfel in cuprinsul art.5 (4) din Legea nr.221/2009, se face referire in mod expres la faptul ca aceasta lege se aplica si persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990, republicat, cu modificările ulterioare.
Trebuie menționat ca Legea nr.221/2009 are un caracter de complinire si nu înlătura drepturile stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea in drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, daca reparațiile obținute prin efectul D.L. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Se impune să precizez faptul că inclusiv Decretul-lege nr.118/1990 prevedea acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, pentru masurile luate după 6 martie 1945, sau înainte de 6 martie 1945. Ori atât timp cit au fost acordate drepturile în temeiul D.L.l18/1990 si persoanelor deportate in URSS începând cu ianuarie 1945, consider ca aceste persoane deportate in URSS de la începutul anului 1945 - mama reclamantei fiind una dintre ele - se încadrează in dispozițiile prevăzute de legea nr.221/2009.
Din analiza prevederilor legale, coroborate cu starea reală de fapt din cazul în speța, cu certitudine se poate reține că deportarea mamei reclamantei în URSS, în perioada 14.01._49 reprezintă o măsura administrativa abuziva cu caracter politic luata împotriva ei pe criterii etnice si implicit politice, fiind astfel incidente dispozițiile prevăzute de art. 1 (3), art.4 (2) din Legea nr.221/2009, coroborate cu art. 2 (1) lit. e.) art. 3 lit. e.) din O.U.G. 214/1999, aprobată prin Legea nr.568/2001 și modificată prin Legea nr.173/2006.
Din păcate o asemenea motivare nu face altceva decât să-i întărească convingerea că . și persecuțiilor, nu s-a încheiat nici în prezent. Apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale oricărui cetățean roman, care are dreptul la un proces echitabil, precum și interpretarea, aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, sunt simple afirmații care nu sunt luate în considerare de instanța de judecată, deși acestea sunt prevăzute expres în art. 20, 21 din Constituția României. În modalitatea reținută de Tribunalul A., Decizia CC. 1358/2010 poate avea caracter retroactiv, dar Tratatele Internaționale privind drepturile omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Nu. De altfel nu este o aplicare retroactivă ci o aplicare în concordanță cu aceste tratate.
Așa cum se menționează în hotărârea C.E.D.O. - Broniowski - Polonia nr._/1996 din 22.06.2004 și așa cum este citată în decizia I.C.C.J. nr. 5216/21.09.2004 «legiuitorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând în mod efectiv, un nudum jus, adică un drept patrimonial vidat de substanța sa și care, în practica, nu are nici o valoare materiala. Necesitatea de a respecta principiul protecției încrederii în Stat implica interdicția de a adopta legi care introduc instituții juridice fictive si cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedica pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele. »
Se face trimitere și la dispozițiile menționate în mod expres în Decizia CC. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directă a dispozițiilor constituției atunci când nu exista reglementare legala, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementarii legale existente”, aplicându-se direct dispozițiile art.21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. în caz contrar fără nici o reținere se poate pretinde ca sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art.16 (1) din Constituția României, conform cărora „cetățenii sunt egali in fata legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.
Deosebit de important este ca de situația creata prin apariția deciziei C.C. 1358/2010 nu se fac vinovați cei care au suferit, si implicit eu iar art.21 din Constituția României confirma fără nici o posibilitate de tăgada, accesul liber Ia justiție. Ori, prin limitarea, mai precis prin golirea de conținut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât s-a îngrădit accesul liber la justiție si implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare intre cetățeni.
Ori atât timp cât prin alin.1 din art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte, în nici un caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai exista nici un temei de drept, iar acțiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar, cert și fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic - unul dintre ei fiind si tatăl meu - si creează convingerea ca . instituite înainte de anul 1989, se continua si in prezent, ., într-o altă manieră, existând o discriminare incredibila intre cetățeni, in funcție de momentul in care aceștia au promovat acțiune in temeiul Legii nr.221/2009. Situația descrisa mai sus este confirmata prin mai multe hotărâri judecătorești definitive si irevocabile obținute in temeiul legii nr.221/2009, prin care au fost admise acțiunile de chemare in judecata intentate de reclamanții care au introdus cererile in cursul lunii iunie-iulie 2009.
Prin sentința nu au fost respectate cerințele art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform cărora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, . a cauzei sale, de către o instanță independenta si imparțiala instituita de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil.
Pe de altă parte, în art.1 (1) (2) lit.a.) din legea nr.48/2002 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare se reține: «În România, stat de drept, democratic si social, demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme si SUNT GARANTATE DE LEGE. Principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: a.) dreptul Ia un tratament egal in fata instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional;...»
Art.6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu,
Principiul egalității in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In consecința, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, in acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa, ca situațiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie să difere în esența pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art.14 al Convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care Convenția le reglementează si impune sa se cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva si rezonabila, adică urmărește un scop legitim si respecta un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În susținerea acestui drept garantat de Constituție vin și prevederile legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr.137/2000 privind prevenirea si sancționarea formelor de discriminare, care la art.1 (1) (2) menționează: „ În România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme si sunt garantate de lege. (2) Principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării, sunt garantate în special in exercitarea următoarelor drepturi: a.) dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțional;”
Articolul 1 al protocolului nr. 12 adițional la convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nicio discriminare bazata, în special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau oricare alta situație”, impune o sfera suplimentara de protecție, in cazul in care o persoana este discriminata in exercitarea unui drept specific acordat in temeiul legislație naționale, precum si in exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice, in conformitate cu legislația naționala, adică in cazul in care autoritatea publica, in temeiul legislației naționale are obligația de a se comporta . (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidențiat ca, pe baza art.14 din Convenție, o distincție este discriminatorie daca „ nu are o justificare obiectivă si rezonabila”, adică dacă nu urmărește un „ scop legitim”sau nu exista un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si scopul vizat”(cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr.31,pag.16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicita despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționata cererea de către instanțele de judecata, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia.
Însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, ca, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări intre persoanele care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezulta, in considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifica extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu si mai multa tărie în cazul dat), ca, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciara, s-ar crea o discriminare intre persoane care, desi se găsesc in situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Curtea Europeana a atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influenta soluționarea judiciara a unui litigiu, in care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul . câștigat (Cauza Satka și alții C. Greciei, hotărârea din 27.03.2003, cauza Crisanc României, hotărârea din 27 mai 2003).
Pe de altă parte art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează in esența dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „ bunurile actuale” având o valoare patrimoniala (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983) cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranța legitima” ca ar putea sa se bucure efectiv de dreptul sau de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. si alții împotriva Belgiei;cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger si Gratzinger împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației).
Despre noțiunea de „ speranța legitima”, Curtea a statuat ca, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimoniala”, în sensul art.1 din Primul Protocol, decât atunci când are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilita a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par.52).
În cauza Broniomki împotriva Poloniei, Curtea a reținut ca dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat in orice categorie juridicul, insa este evident ca are o valoare patrimoniala, iar situația reclamantului a fost agravata de faptul ca dreptul sau legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existenta dreptului la despăgubire. Curtea a constatat ca, in fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficienta drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le satisface. In aceste condiții, chiar daca s-a admis existenta unor circumstanțe excepționale s-a apreciat ca exista o violare a art. 1 din Protocolul nr.1.
Mai mult,. data recenta ( 10.02.2010), pronunțata in cauza Klaus si Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut ca existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranța legitima chiar daca la momentul sesizării primei instanțe, respective in anul 1998 „art.9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care sa detalieze condițiile in care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptata de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat ca la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, in baza art.9 din „legea din 11.11.1997” o creanța suficient de clara pentru a fi considerate exigibila.
Câta vreme voința Statului R. a fost de a despăgubi persoanele beneficiare ale Legii nr.221/2009, adoptând in acest sens actul normativ menționat, in acord cu Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind „ masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” si Declarația asupra principiilor de baza ale justiției privind victimele infracțiunilor si ale abuzului de putere, adoptata de Adunarea generala a O.N.U. prin Rezoluția nr.40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia ca acestea aveau o baza suficienta in dreptul intern, pentru a putea spera in mod legitim la acordarea despăgubirilor. Ori aceste persoane care se încadrează in cerințele Legii nr.221/2009 - una dintre ele fiind si mama mea -puteau pretinde”o speranța legitima” cu privire la dreptul de a solicita si de a obține daune morale. Mai mult, aceste daune morale aveau o baza suficienta in dreptul intern, recunoscut printr-o jurisprudența previzibila a instanțelor interne, anterioara intervenirii deciziei CC. nr. 1358/2010 si ulterioară acesteia, aparținând I.C.C.J. - decizia nr.6564/03.12.2010, decizia nr.140/14.01.2011, decizia nr.1603/23.02.2011, pronunțate de instanța suprema.
O asemenea atitudine a fost condamnata constant de Curtea Europeana A Drepturilor Omului, reținându-se ca incertitudinea - indiferent ca este de natura legislativa, administrativa sau ca tine de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului. Atunci când exista o chestiune de interes general -(cum este si situația din cazul in speța, existând mai multe persoane care au fost supuse pe criterii politice atât închisorii comuniste cit si unor masuri administrative cu caracter politic) - autoritățile publice sunt obligate sa reacționeze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (cu titlu de exemplu cauza Broniomki împotriva Poloniei).
Toate aceste argumente cu forța juridica au fost ignorate de instanța de fond, cu toate ca au fost invocate si la prima instanță
Incidența prevederilor legale din constituție, din Convenția Europeana A Drepturilor Omului Si Protocoalele Adiționale.
Prima instanța nu a mai analizat aspectele de fond importante cu privire la deportarea mamei reclamantei pe criterii etnice si la toate nedreptățile, chinurile la care a fost supusa. Toate acestea, i-au cauzat prejudicii materiale si morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum si atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare si reputație. De asemenea lipsirea ei de libertate - pentru ca deportarea a reprezentant o lipsire de libertate, a produs consecințe si in planul vieții sale private si profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viata de familie, imaginea si sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului.
Pe de altă parte, așa cum se reține de instanțele de judecată, prin obligarea persoanei - respectiv a mamei reclamantei - la domiciliu forțat, . cu alte condiții geografice si climaterice, departe de comunitatea in care a trăit până atunci, s-a adus o grava restrângere satisfacțiilor vieții deportatului, constând in pierderea posibilităților de îmbogățire spirituala, divertisment, destindere pe o lunga perioada de timp. Astfel a fost pierduta si apartenența religioasa, apartenența la familie, la comunitatea locala, originara, au fost afectate integritatea fizica si psihica a persoanei deportate. Aceasta măsura, prin condițiile concrete in care s-a desfășurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de libertate, pe care a suportat-o mama reclamantei în condiții inumane.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea, care vine sa compenseze prejudiciul, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Din analiza probelor existente la dosarul cauzei, coroborat cu situația din cazul in speța si cu prevederile legale aplicabile, se solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul ca instanța de fond a ignorat aspecte importante pentru soluționarea corecta si pertinenta a dosarului, la care se referă în continuare după cum urmează:
Astfel mamei reclamantei i-au fost afectate totodată in mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum si cele care se situează in domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipica in durerea morala încercata de persoana in cauza. Lipsirea ei de libertate a produs consecințe in planul vieții sale private si profesionale, fiind deportat din motive politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul întoarcerii mamei mele acasă, fiindu-i afectate viata familiala, imaginea si sursele de venit. Conform art. 52 alin.3 din Constituție, si art. 5 lit.a din Legea nr.221/2009, se impune repararea integrala de către stat a pagubelor suferite. Cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamantă se justifica, raportat la cele invocate pe parcursul procesului, susținute inclusiv prin practica judiciara depusă pe parcursul procesului.
Important este ca Instanța Suprema a statuat următoarele: «Natura nepatrimoniala a prejudiciilor face imposibila echivalarea băneasca a acestora. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrala, instanța puțind fixa o suma de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similara aceleia avuta anterior, cit pentru a-i procura satisfacții de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat. Cuantumul prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele materiale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de instanța de judecata a criteriilor referitoare Ia consecințele negative suferite de cei in cauza...»» înalta Curte de Casație si Justiție - Secția civila si de proprietate intelectuala - decizia nr. 297 din 21.01.2009.
În concluzie se solicită admiterea recursului și în consecință să se dispună modificarea în totalitate a sentinței atacate pronunțată de Tribunalul București, în sensul admiterii acțiunii.
În drept: dispoz. art. 299 si urmat, art.304 pct. 3 pct.7, 8, 9, art. 312 (2), (5) Cod pr. civ, art.274 Cod pr.civ., dispoz. Legii nr.221/2009, O.U.G. 214/1999 cu modificările si completările ulterioare, art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 6,14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art.3 Cod civil, Legea nr.30/1994, art.1, 4 din Legea nr.303/2004, art.1 (1), (2) lit.a.) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Criticile sunt nefondate pentru cele ce urmează:
Asupra recursului declarat Curtea constată:
în ce privește solicitarea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a deportării mamei reclamantei în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949 în URSS, în cuantum de 300.000 Euro Curtea are în vedere că prin decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a stabilit că dispozițiile art.1 pct.1 și art.11 din OUG nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a reținut că prevederile art.5 alin.1 lit.a Teza 1 din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale.
În același timp prin Decizia nr.12/12.09..2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cu privire la același aspect Curtea Constituțională a reținut că scopul
acordării de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele
persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci
scopul instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de
ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare
dreptului omului.
Întrucât nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamanta și-a întemeiat acțiunea, dispărând temeiul de drept menționat în domeniul acordării de despăgubirii pentru daunele morale Curtea constată că acest capăt de cerere este nefondat.
Relativ la petitul acțiunii vizând constatarea caracterului politic al măsurii deportării mamei reclamantei în URSS în perioada 14.01.1945 – 09.12.1949 Curtea constată că, în fapt, conform adeverinței nr._/30.07.1960 emisă de Ministerul Afacerilor Interne mama reclamantei a participat la munca de reconstrucție în URSS în perioada enunțată .
În drept, însă, mama reclamantei nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009 având în vedere că măsura deportării nu se circumscrie cerințelor art.2 alin.1 și art.3 din OG nr.214/1999 la care fac trimitere prevederile art.4 din Legea nr.221/2009.
Prin Decizia nr.839/2011 Curtea Constituțională a statuat că „...legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice”.
Sfera de aplicare a Legii nr.221/2009 nu vizează și situația etnicilor germani ce au fost deportați în URSS începând cu luna ianuarie 1945, considerente pentru care capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al deportării în URSS va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul aplicării cu prioritate a CEDO, conform art.20 din Constituție, Curtea reține că legiuitorul a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist în perioada 06.03._89, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.
Astfel că având în vedere deciziile Curții Constituționale Curtea retine că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost lipsite de efecte juridice astfel că ținând seama și de jurisprudența instanței europene urmează ca în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă B. G. E. cu dom .ales la Cabinet av. A. G. T., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 2048/19.11.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Iunie 2013.
Președinte, M. LAMÂIȚA C. | Judecător, A. P. | Judecător, L.-C. DOBRANIȘTE |
Grefier, C. S. |
Red. PA
Tehnored. .> 2 ex. / 18.10.2013
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă
Judecător: I. Târțău
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1929/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reprezentativitate sindicat. Decizia nr. 679/2013. Curtea de... → |
|---|
