Legea 10/2001. Decizia nr. 933/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 933/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 347/2/2013
Dosar nr._
(101/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 933
Ședința publică de la 23.05.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurenta – reclamantă D. A. M., împotriva sentinței civile nr.2043 din data de 26.11.2012, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul cauzei – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă numitul P. C. – V., în calitate de mandatar al recurentei – reclamante D. A. M., în baza procurii speciale autentificate sub nr. 522 din data de 28.06.2002 de Biroul Notarului Public „V. P. – L.” – Iași (fila 72 dosar fond) asistat de avocat și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului– pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la fila 10.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură au fost depuse următoarele înscrisuri:
- la data de 16.04.2013, adresa nr._ din 15.04.2013, emisă de Primăria Sectorului 2 București;
- la data de 22.04.2013, adresa nr. 1178 C din 18.04.2013, emisă de Arhivele Naționale – Serviciul Municipiului București.
Curtea, în urma deliberării, față de relațiile deja furnizate la acest termen de judecată, apreciază că nu se mai impune comunicarea și a celorlalte relații, fiind clarificată situația juridică a imobilului – teren situat în București, ., sector 2 (fostă . Afumați, nr. 71 A).
Recurenta – reclamantă, prin apărător, având cuvântul, consideră că se impune amânarea cauzei pentru a continua demersurile întreprinse la celelalte sectoare și la Institutul Național de Evidență Informatizată a Persoanei pentru a fi comunicate relații și de la celelalte sectoare privind decesul celorlalți doi moștenitori. În dovedirea celor susținute depune adresa nr._ din 14.05.2013, emisă de Consiliul General al Municipiului București – Direcția Generală de Evidență a Persoanelor a Municipiului București, precum și adresa nr._ din 04.04.2013, emisă de Consiliul Local Sector 2 – Direcția Publică de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă Sector 2 – Serviciul Stare Civilă.
Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, susține că nu se opune cererii de amânare față de motivul invocat de reprezentantul părții adverse.
Curtea, în urma deliberării, față de cererea de amânare pentru completarea probatoriilor, față de acest moment procesual și față de criticile invocate, respinge cererea ca nefiind utilă și pertinentă soluționării recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă D. A. M., prin apărător, având cuvântul,solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la restituirea în natură a întregii suprafețe de teren, teren potrivit concluziilor raportului de expertiză.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii de fond, sub ambele aspecte, atât al calității de persoană îndreptățită, cu privire la cota de 1/10 din imobil cât și al dreptului la măsuri echivalente prin echivalent.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 21.12.2010 sub nr._/3/2010 reclamanta D. A.-M., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren situat în București, ., sector 2 (fostă R. de la Afumați nr.71A) și la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile demolate situate la aceeași adresă, ce fac obiectul notificării nr.398/05.11.2001.
Prin sentința civilă nr.207/3.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosar nr._/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta D. A. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, respingându-se totodată ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că a fost învestită de reclamantă cu soluționarea unei acțiuni de contestare a refuzului nejustificat al Municipiului București de a soluționa notificarea nr.398/5.11.2001, recomunicată pârâtului la 15.02.2010, solicitându-se obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului din București, ., sector 2 (fostă R. de la Afumați nr.71A) și la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile demolate situate la aceeași adresă.
Analizând cererea, judecătorul fondului a reținut că prin notificarea nr.398/5.11.2001, a cărei soluționare se cere în prezenta cauză, reclamanta a cerut restituirea în natură a imobilului menționat și că anterior, între aceleași părți, s-a mai purtat un litigiu privitor la același imobil, dar cu referire la notificarea nr.251/29.01.2003, ce a fost respinsă de către entitatea învestită cu soluționarea ei (Primarul Municipiului București), ca fiind tardiv formulată. Acest litigiu a fost soluționat prin sentința civilă nr.525/14.03.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosar nr._/3/2006, prin respingerea contestației ca neîntemeiată, soluție ce a fost păstrată în cele două grade de jurisdicție, apel și recurs, pe care pricina le-a cunoscut la momentul soluționării ei.
În cazul acelui litigiu, instanțele au făcut referire la notificarea nr.398/5.11.2001, despre care prima instanță a arătat că aceasta nu a fost însoțită și de procesul verbal de comunicare ce trebuia întocmit de executorul judecătoresc și care are menirea de a face dovada comunicării efective a notificării, aspect de fapt ce nu poate fi dedus din simpla sa întocmire și înregistrare la executor, cu atât mai mult cu cât aceasta nu poartă nici viza de primire a unității deținătoare.
Instanța ce a soluționat calea de atac a apelului în respectivul dosar a reținut că voința contestatoarei, manifestată prin notificarea nr.398/5.11.2001, făcută cu nerespectarea cerințelor de formă rămâne fără efecte juridice, de vreme ce unitatea deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea sa, iar notificarea nr.251/29.01.2003 a fost făcută cu nerespectarea cerințelor de ordin formal prevăzute de art.21 alin.3 și 5 din Legea nr.10/2001, observându-se și că aceasta din urmă nu face nici o referire la cea dintâi notificare.
Soluționând recursul împotriva acestei din urmă decizii de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr.8808/29.10.2009, reținând la rândul său că nu s-a făcut dovada faptului că notificarea înregistrată la 5.11.2001 ar fi fost transmisă Municipiului București, iar contestatoarea nu a făcut dovada că a formulat vreun demers pe lângă biroul executorului judecătoresc pentru a clarifica data expedierii notificării către M. București sau motivul neexpedierii.
Raportându-se la conținutul tuturor acestor hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul nr._/3/2006, prima instanță a apreciat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de față, apreciind că notificarea nr.398/5.11.2001 a fost analizată de instanțe cu putere de lucru judecat, astfel că pretențiile reclamantei sub acest aspect nu mai pot fi puse în discuție.
Prin decizia civilă nr.1094/12.06.2012 Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă a admis recursul formulat împotriva acestei sentințe, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele:
Prin cererea sa de chemare în judecată cu care s-a adresat instanțelor judecătorești la 4.03.2011, contestatoarea D. A.-M. a arătat că înțelege să supună cercetării judecătorești soluționarea cererii sale de restituire în natură a imobilului – teren situat în București, ., sector 2 (fostă . Afumați nr.71A) și de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile demolate de la aceeași adresă, cerere ce a făcut obiectul notificării nr. 398/5.11.2001, nesoluționată de către Primarul Municipiului București, ce a fost recomunicată acestuia la 15 februarie 2010 și care a rămas nesoluționată chiar și în urma acestei recomunicări, expirând termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor pentru soluționarea acesteia.
În alte cuvinte, contestatoarea a înțeles să supună cenzurii instanțelor refuzul nejustificat al entității învestite, de a soluționa notificarea și a cerut instanțelor ca, în aplicarea deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să îi soluționeze în fond cererea formulată în condițiile Legii nr.10/2001.
Făcând trimitere la conținutul hotărârilor judecătorești ce au fost pronunțate în litigiul înregistrat sub nr._/3/2006 pe rolul Tribunalului București – ce a avut ca obiect contestația formulată de aceeași parte împotriva Dispoziției nr.5335/1.03.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins ca tardivă notificarea sa nr.251/2003 vizând aplicarea măsurilor reparatorii ale Legii nr.10/2001 pentru același imobil din București, ., sector 2 – prima instanță a refuzat să dea curs cererii de chemare în judecată apreciind că notificarea nr.398/5.11.2001 a fost analizată de instanțe cu putere de lucru judecat, astfel că pretențiile reclamantei nu ar mai putea fi puse în discuție.
Curtea observă că argumentul invocat de prima instanță în motivarea hotărârii sale este vădit eronat și, totodată, că reținerea acestuia a condus la o necercetare în fond a pretențiilor contestatoarei.
În primul rând, este de reținut că niciodată până în prezent, nici în actuala procedură, dar nici în aceea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2006 al Tribunalului București, cererea recurentei de a-i fi acordate măsurile reparatorii ale Legii nr.10/2001 (prin restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent) pentru imobilul situat în București, ., sector 2 (fostă . Afumați, nr.71A), nu a beneficiat de o analiză pe fondul său și de o soluționare în consecință, nici în faza administrativă a procedurii Legii nr.10/2001, dar nici în aceea judiciară.
Această solicitare a recurentei, conținută în cuprinsul notificării înregistrată sub nr.398/5.11.2001 la B.E.J. B. C., a rămas – pentru motive neelucidate de parte – neexpediată unității deținătoare căreia îi era destinată, respectiv Primăria Municipiului București, astfel după cum, într-adevăr, s-a reținut prin hotărârile judecătorești ce au fost pronunțate în dosarul nr._/3/2006, și, drept urmare, nefiind învestită cu soluționarea acesteia, Primăria Municipiului București nu a putut în mod obiectiv să pășească la analiza și soluționarea ei.
Cea de-a doua solicitare a contestatoarei, având același conținut, respectiv acordarea măsurilor reparatorii ale Legii nr.10/2001 pentru imobilul din București, ., sector 2, conținută în cuprinsul notificării înregistrată sub nr.251/29.01.2003 la B.E.J. V. P. a fost respinsă ca tardiv formulată prin Dispoziția nr.5335/1.03.2006 a Primarului Municipiului București, soluție păstrată și în faza judiciară a procedurii Legii nr.10/2001.
Instanțele ce au soluționat contestația notificatoarei la această dispoziție au reținut, pe de o parte, că în mod corect a fost respinsă ca tardivă notificarea nr.251/2003 formulată cu mult după expirarea termenului prevăzut de dispozițiile art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001, iar pe de altă parte că această notificare tardivă nu poate fi considerată ca o revenirea la notificarea nr.398/5.11.2001, în cuprinsul său făcându-se referire la o notificare cu un alt număr, respectiv 903/2001.
Pe de altă parte, și astfel fiind, s-a observat că notificarea nr.398/2001 rămâne fără relevanță față de soluția adoptată în acea cauză, dat fiind că unitatea deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea sa, astfel că singura notificare făcută cu respectarea cerințelor de ordin formal imperativ prevăzute de art.21 alin.3 și 5 din Legea nr.10/2001, este cea din 29.01.2003, adică aceea făcută peste termenul legal.
Rezultă, așadar, cu evidență că niciodată notificarea nr.398/5.11.2001 nu a fost analizată în conținutul său, altfel decât în corelare cu notificarea tardivă nr.251/2003, despre care s-a reținut atât faptul că nu constituie o revenire la cea dintâi notificare, dar și că a fost singura notificare cu soluționarea căreia reclamanta a învestit unitatea deținătoare, notificarea nr.398/5.11.2001, deși înregistrată la B.E.J. B. C., rămânând neexpediată Primăriei Municipiului București.
Ulterior soluționării litigiului nr._/3/2006, respectiv la 15.02.2010 contestatoarea a „recomunicat” (în realitate a comunicat pentru întâia oară) notificarea nr.398/5.11.2001 înregistrată sub acest număr la B.E.J. B. C. Primăriei Municipiului București, fără a primi vreo soluție din partea unității deținătoare.
Curtea a apreciat că în soluționarea prezentei contestații venită din partea notificatoarei, în nici un caz prima instanță nu ar fi putut reține vreun impediment de a trece la judecată pus pe seama celor statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr._/3/2006, ci ar fi trebuit să observe că, potrivit dispozițiilor art.22 alin.4 din Legea nr.10/2001, republicată, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități (deci, și a sa), a respectării termenului prevăzut la alin.1, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul.
Este adevărat că textul legal enunțat nu reglementează ipoteza notificării înregistrate neurmatăde „adresarea” ei oricărei unități, cea care deține imobilul ori una necompetentă, dar rațiunea reglementării nu justifică un tratament diferit în acest din urmă caz.
Pe cale de consecință și având în vedere că recurenta a făcut dovada unei notificări înregistrate sub nr.318/5.11.2001 la B.E.J. B. C., pe care a probat și că a trimis-o unității deținătoare la 15.02.2010, unde a fost înregistrată sub nr.3793, Tribunalul era dator să se pronunțe asupra cererii cu soluționarea căreia a fost învestit, iar nu să refuze aceasta sub argumentul eronat, nelegal, al unei puteri de lucru judecat inexistente, în condițiile în care litigiul nr._/3/2006 a dezlegat exclusiv problema formulării tardive a cererii aceleiași părți, vizând același imobil, dar prin raportare la momentul înregistrării sale la B.E.J. V. P., respectiv la 29.01.2003.
Chiar dacă cererile recurentei ce au îmbrăcat forma notificării nr.398/5.11.2001 și cea a notificării nr.251/29.01.2003 sunt identice în conținut, aspectul de neregularitate a formulării celei de-a doua dintre ele – doar acesta reținut cu putere de lucru judecat în litigiul nr._/3/2006 al Tribunalului București – nu poate radia și asupra primeia, care apare ca fiind înregistrată (doar asupra acestei condiții formale punând greutate norma legală a art.22 alin.4 din Legea nr.10/2001, deci nu și asupra expedierii sale tot în termenul defipt de alin.1 al aceluiași articol) în termen legal la executorul judecătoresc, respectiv la 5.11.2001.
În fine, dacă era nelămurită asupra împrejurărilor care au atras faptul neexpedierii notificării nr.398/5.11.2001 de către executorul judecătoresc la care s-a înregistrat unității deținătoare destinatară, prima instanță putea cere lămuriri și ordona administrarea de probe, însă în nici un caz nu putea lăsa cererea nesoluționată sub pretextul unei puteri a lucrului judecat inexistentă.
În vederea rejudecării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._/3/2010.
Prin sentința civilă nr. 2043/16.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta D. A. M., constatând că aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/3 din imobilul situat în ., sector 2 compus din teren în suprafață de 846 mp. și construcția demolată de pe acest teren, astfel cum a fost descrisă în fișa tehnică a imobilului de la fila 41 din dosar, mai puțin corpurile C și D și a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr.398/05.11.2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . (fostă . Afumați nr.71A), sector 2, imobil ce a fost preluat abuziv.
În acest sens, Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția notariat la data de 29.05.1909 S. D. a vândut fiului său, A. S. imobilul situat în București, Șoseaua Ș. cel M. nr.168 cu toate construcțiile și dependințele aflate pe acesta (filele 48-50 din dosarul inițial).
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, de-a lungul timpului imobilul a purtat mai multe adrese poștale, respectiv . nr.184, fost 110, fost 168, fost 170, fost 192 (fila 16), . Afumați nr. 71 (filele 35 și 53, 58)
Potrivit înscrisurilor aflate la filele 23, 24, 25, prin Decretul nr.92/1950, poz. 381 din Anexă, imobilul situat în București, ., pe care se aflau 9 apartamente a fost naționalizat de la A. St. D..
Tribunalul a constatat însă că la data naționalizării imobilului, acesta era decedat, de pe urma sa rămânând ca moștenitori cei 3 copii – M., N. și M. (filele 19 și 51).
Prin urmare, la momentul preluării imobilului de către stat, imobilul se afla, de fapt, în patrimoniul celor 3 moștenitori, iar preluarea s-a făcut de la aceștia, astfel cum rezultă de altfel și din Jurnalul nr._/11.09.1943 al Tribunalului Ilfov – Secția a IV-a C.C. în dosarul nr. 1443/1943 (fila 66 din dosar).
Astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.81/2002 eliberat de BNPA G. – I., de pe urma lui D. M. au rămas ca moștenitori reclamanta, în calitate de fiică, P. G. L., în calitate de fiică, și D. M. A., în calitate de soție, aceasta din urmă având ca moștenitori pe primele două, în calitate de fiice, potrivit certificatului de moștenitor nr. 381/1996 eliberat de BNPA C.-I.-Suceava (fila 21).
Cum prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma unui singur proprietar din cei trei proprietari ai imobilului la momentul preluării, Tribunalul a apreciat că aceasta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire doar pentru cota de 1/3 din imobil.
În acest sens, reclamanta beneficiază de dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001 numai în raport de drepturile cuvenite lui D. M..
În privința celorlalți doi coproprietari nu sunt aplicabile dispozițiile art.4 alin. 3 din Legea nr.10/2001 întrucât reclamanta nu este succesibil direct al acestora, ci doar al tatălui său, care, în lipsa altor moștenitori, avea vocație concretă la moștenirea fraților săi. Or, în cauză, fiind vorba de moștenire prin retransmitere, nu s-a făcut dovada că tatăl reclamantei a acceptat moștenirea fraților săi, așa încât să poată transmite acest drept către reclamantă. În același timp, dispozițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 ar fi fost aplicabile numai dacă notificarea ar fi fost formulată de tatăl reclamantei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Cât privește posibilitatea de restituire în natură a imobilului, Tribunalul a reținut că potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate invocat de reclamantă este în suprafață de 846 mp, situat în fosta . Afumați nr.71A, în prezent . și compus din suprafața de 87 mp. pe care este amplasată o construcție atelier și suprafața de 638, liberă de elemente de sistematizare, cu excepția parcărilor pentru imobilele din jur.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10.3 din Norma metodologică de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, potrivit cărora „în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Analizând și fotografiile depuse de expert la filele 111-1115 din dosar, Tribunalul a constatat că pe terenul în cauză este amenajată o parcare ce deservește blocurile din imediata apropriere, fiind asigurat astfel și accesul pietonal în zona delimitată de aceste blocuri. Prin urmare, în opinia Tribunalului terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, el fiind destinat să deservească nevoile comunității.
Cât privește construcția edificată de autorul reclamantei și preluată abuziv de stat, Tribunalul a constatat că, potrivit înscrisurilor de la filele 23 și 24 din dosarul inițial, aceasta a fost demolată în temeiul Decretului de expropriere nr.55/1975. În vederea identificării acesteia, Tribunalul a avut în vedere fișa tehnică a imobilului depusă la fila 41 din dosarul inițial, din care se vor înlătura construcțiile corp C și D, construite în 1968, așadar ulterior preluării imobilului de către Stat.
Pentru toate aceste motive, văzând și dispozițiile art.1 alin.2, art.10 și art.26 din Legea nr.10/2001, Tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/3 din imobilul situat în ., sector 2 compus din teren în suprafață de 846 mp. și construcția demolată de pe acest teren, astfel cum a fost descrisă în fișa tehnică a imobilului, mai puțin corpurile C și D.
Împotriva acestei sentințe, la data de 18.12.2012 a declarat recurs reclamanta D. A. M., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 16.01.2013.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că prin sentința civilă atacată cu recurs, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 1/3 din imobilul situat în ., sector 2, compus din teren în suprafață de 846 mp. și construcția demolată de pe acest teren și a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin Notificarea nr.398/05.11.2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . (fostă R. de la Afumați nr.71 A), sector 2.
Se mai reține că, imobilul a fost naționalizat de la A. St. D. prin Decretul nr.92/19S0, poziția 381.
Instanța de fond a constatat că la data naționalizării A. St. D. era decedat, de pe urma sa rămânând ca moștenitori cei trei copii M., N. și. M..
Prin urmare, la momentul preluării imobilului de către stat, imobilul se afla în patrimoniul celor trei moștenitori, iar preluarea s-a făcut de la aceștia.
A reținut instanța că din înscrisurile depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma unui singur proprietar din cei trei astfel încât are calitatea de persoană îndreptățită la restituire doar pentru cota de 1/3 din imobil.
În ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a imobilului, se reține că sunt aplicabile dispozițiile art.10.3 din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr.10/2001 întrucât pe terenul în cauză este amenajată o parcare ce deservește blocurile din imediata apropiere, fiind asigurat astfel și accesul pietonal în zona delimitată de aceste blocuri.
În concluzie se reține faptul că terenul nu poate fi restituit în natură.
Consideră că soluția instanței de fond este greșită având în vedere următoarele considerente:
1. În ceea ce privește cota parte din imobil la care avea dreptul recurenta – reclamantă precizează că potrivit dispozițiilor art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 " Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."
Iar, la alin.4 al aceluiași articol se prevede că "De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire."
Așadar, dacă imobilul la momentul preluării aparținea celor trei copii ai defunctului A. St. D., autorul său D. M. avea calitatea de succesibil al celor doi frați ai săi, întrucât aceștia au decedat anterior respectiv în anii 1965 și 1982.
Potrivit dispozițiilor legale, autorul recurentei era repus în dreptul de acceptare a succesiunii fraților săi, acesta transmițându-i acest drept conform certificatului de moștenitor nr.381/1996 eliberat de BNPA C.-I. - Suceava.
Prin urmare, consideră că avea calitatea de persoană îndreptățită la restituirea întregului imobil și nu doar a cotei de 1/3.
Referitor la posibilitatea restituirii în natură, instanța de fond aplică în mod greșit dispozițiile normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr.10/2001.
Potrivit raportului de expertiză, terenul poate fi restituit în natură întrucât pe el se află o construcție neautorizată în suprafață de 87 mp. și o parcare.
Norma metodologică precizează în mod clar că parcările trebuie să fie amenajate, iar din pozele anexă la raportul de expertiză rezultă că acea parcare nu este amenajată de către unitatea administrativ-teritorială ci terenul este folosit ca parcare de către cei care locuiesc în . concluziile Completării raportului de expertiză se arată că suprafața liberă de elemente de sistematizare are 638 mp., iar dacă se adaugă și suprafața atelierului neautorizat, suprafața ce poate fi restituită în natură este de 725 mp.
Prin urmare, consideră că în mod greșit instanța a stabilit dreptul său la măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru aceste considerente recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr.2043 din data de 16.11.2012 și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost precizată cu obligarea intimatului-pârât la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 725 mp. și la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor pentru diferența de teren imposibil de restituit în natură și pentru construcțiile demolate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele Cod procedură civilă, art.3041 Cod procedură civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că sentința atacată nu este susceptibilă de apel, devin incidente prevederile art 304 indice 1 cod procedură civilă, potrivit cărora recursul exercitat în aceste condiții nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. Pe cale de consecință, în ipoteza în care în materia respectivă legiuitorul a exclus calea de atac a apelului, recursul nu mai constituie o cale de ataca de reformare a hotărârii exclusiv sub aspectul legalități, ci oferă cadrul procesual pentru examinarea cauzei, evident, în limitele criticilor formulate prin cererea de recurs, atât din punct de vedere al chestiunilor de fapt cât și de drept.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamanta a criticat sentința primei instanței sub aspectul constatării dreptului la măsuri reparatorii în cotă de 1/3 din imobil, cât și sub aspectul modalității de acordare a măsurilor reparatorii, susținând că este incidentă în cauză restituirea în natură a terenului și că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Normelor Metodologice de aplicare a legii 10/2001.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, Curtea constată, în acord cu cele reținute de instanța de fond și cu cele susținute de reclamantă, că, la momentul preluării abuzive, în temeiul dispozițiilor decretului 92/1950, imobilul era deținut în proprietate de moștenitorii lui A. S. D.( care îl dobândise prin cumpărare în anul 1909), decedat în anul 1943. Din actele dosarului de fond, rezultă că reclamanta a făcut dovada calității de succesor doar după unul din cei trei moștenitori ai cumpărătorului inițial, astfel că, tribunalul, dând eficiență prevederilor art 4 alin 2 din legea 10/2001, a reținut că îndreptățirea reclamantei la măsurile reparatorii recunoscute de legea 10/2001 se limitează la partea care i-ar fi revenit autorului acesteia, adică 1/3 din imobil.
Din această perspectivă, Curtea constată că îndreptățirea reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii este limitată la cota de proprietate ce revenea autorului său din imobilul în litigiu, ceea ce semnifică doar 1/3 din imobil, aceasta fiind cota ce i s-a transmis potrivit regulilor devoluțiunii succesorale.
În susținerea acestei critici, reclamanta a invocat dispozițiile art 4 alin 4 din legea 10/2001, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
Din această perspectivă, Curtea consideră necesar să facă precizarea relativă la inaplicabilitatea prevederilor art 4 alin final din legea 10/2001, care reglementează un drept de acrescământ special în favoarea succesorilor care au formulat notificare în temeiul legii speciale, cu privire la cotele de moștenire ale celor care nu au uzat de procedura legii 10/2001.
Ipoteza avută în vedere de legiuitor și care a condus la această soluție, de altfel compatibilă cu principiile dreptului comun, este aceea în care decesul fostului proprietar, de la care s-a preluat imobilul, survine momentului deposedării abuzive, astfel că, în cazul unei pluralități de succesori, care optează diferit în privința demarării procedurilor administrative reglementate de legea 10/2001, în sensul că doar o parte din aceștia înțeleg să se conformeze prescripțiilor legale și depun notificare în condiții de regularitate procedurală, aceștia au beneficiul cotelor succesorale ale succesibililor nenotificatori, în temeiul dispozițiilor legale anterior menționate.
Situația din speța de față este fundamental diferită de cea pe care o regăsim în ipoteza normei juridice, deoarece imobilul în litigiu, la momentul preluării abuzive, forma obiectul unui drept de coproprietate între cei 3 frați moștenitori ai dobânditorului inițial, care era tatăl lor, potrivit contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1909, din care, reclamanta și-au dovedit calitatea de moștenitor doar pentru unul( ai cărui descendent este), iar pentru restul de 2, nerezultând in probatoriul administrat până la acest moment că reclamanta i-ar moșteni.
În același sens sunt și dispozițiile art 4.7 din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, care stabilesc că în cazul în care nu toate persoanele care au calitatea de moștenitor al persoanei fizice îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita ceilalți moștenitori care au depus în termen cerere de restituire.
Se mai arată că soluția prevăzută la art. 4 alin. (4) din lege este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 din Codul civil, potrivit căruia "Partea renunțătorului profită coerezilor săi" ...). Prin urmare, comoștenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota comoștenitorului care nu a acceptat succesiunea în termenul legal (care nu a depus notificarea până la data de 14 februarie 2002 și care astfel a devenit străin de succesiune prin neacceptare). În cazul în care, după adoptarea deciziei/dispoziției de soluționare și până la intabularea acesteia, apar alte persoane cu vocație succesorală care au depus în termen cerere de restituire, se va dispune revocarea actului administrativ și emiterea unei decizii/dispoziții conforme cu legea.
În detalierea acestui prim motiv de critică, reclamanta învederează că ceilalți doi frați ai autorului său au decedat anterior acestuia, astfel că, întrucât autorul său avea calitatea de moștenitor al fraților săi, ea este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul în litigiu. Din examinarea materialului probator administrat până la acest moment această aserțiune nu pare a fi dovedită. Pentru remedierea acestor lipsuri, reclamanta a depus la dosarul cauzei, la ultimul termen de judecată, înscrisuri prin care tinde să dovedească calitatea autorului său de succesor al fraților predecedați ai acestuia. Aceste probe își dovedesc utilitatea în cauză, fiind de natură să conducă la clarificarea situației de fapt și de drept și implicit la justa soluționare a litigiului, dar instanța a considerat că administrarea lor în faza procesuală a recursului apare ca inutilă, din perspectiva soluției ce se impune a se da în cauză față de cea de-a doua critică formulată prin cererea de recurs.
Cu privire la cel de-al doilea motiv, Curtea pornește în analiza sa de la faptul că prima instanță a reținut imposibilitatea restituirii în natură a terenului revendicat în condițiile legii speciale, justificat de faptul că pe terenul respectiv se află amenajată o parcare ce deservește blocurile din imediata apropriere, fiind asigurat totodată și accesul pietonal în zona delimitată de aceste blocuri.
În fața primei instanței s-a administrat proba cu expertiză topografică, prin care terenul a fost identificat din punct de vedere al amplasamentului, suprafeței și vecinătăților, expertul concluzionând în sensul că terenul este ocupat de o parcare și de o construcție, denumită de expert atelier în suprafață de 87 mp, situată din punct de vedere al adresei poștale pe .. S-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, pe care instanța le-a încuviințat, dispunând efectuarea unui supliment la raportul de expertiză. Potrivit acestui supliment, expertul a stabilit că suprafața totală a terenului în litigiu este de 846 mp, iar suprafața liberă de elemente de sistematizare, reprezentând o parcare betonată are o suprafață de 638 mp. Din examinarea comparativă a obiectivelor fixate de instanță și a răspunsurilor date de expert, Curtea constată că, prin lucrarea de specialitate dispusă în cauză, nu s-a stabilit dacă terenul respectiv este sau nu succeptibil de a fi retrocedat în natură, prin raportare la dispozițiile art 10 alin 2 și 3 din legea 10/2001, în condițiile în care, potrivit relațiilor obținute, în faza de recurs, de la Primăria Sectorului 2, Direcția Urbanism, cadastru și Gestionare Teritoriu, Serviciul Autorizare și Documentații Urbanism nici parcarea și nici construcția, identificată de expert ca fiind atelier, nu au fost autorizate. Potrivit prevederilor legale anterior menționate, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În alineatul al 3 –lea, legiuitorul a statuat în sensul că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.
Din această perspectivă, Curtea constată că expertiza, deși formal arată că terenul poate fi restituit în natură, în realitate nu a examinat în concret această posibilitate a retrocedării în natură, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de dispozițiile legale incidente și anume identificarea existenței unor servituțile legale( având în vedere că terenul respectiv este limitrof unui . accesul pietonal și auto se face pe acest teren) și a amenajărilor de utilitate publică, din această perspectivă, Curtea reținând că nu s-a stabilit regimul juridic al terenului, sub aspectul formei de proprietate (publică sau privată) și nici al apartenenței terenului la domeniul public. În egală măsură, Curtea constată că nu s-au analizat de către expert nici aspectele legate de existența amenajărilor de utilitate publică aflate în subsolul terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât, potrivit relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, se face referire la o notă de constatare întocmită de Serviciu Cadastru la data de 29 03 2012, potrivit căreia terenul respectiv este reprezentat de o platformă betonată folosită ca parcare auto amenajată, construcție metalică, trotuar pietonal, spațiu verde, aferent blocului de locuințe și alee de circulație auto, străbătute de rețele edilitare subterane.
Pentru elucidarea tuturor aceste chestiuni de fapt, care au relevanță în ceea ce privește regimul juridic al terenului, Curtea apreciază că se impune efectuarea unui supliment la raportul de expertiză administrat deja la fond, probă care, fiind incompatibilă cu structura recursului, potrivit prevederilor art 305 cod procedură civilă, atrage casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare la prima instanță. Cu ocazia rejudecării, tribunalul, pe lângă chestiunea restituirii în natură a imobilului, asupra căreia se va pronunța în urma evaluării întregului material probator, astfel completat, va avea în vedere și primul motiv de critică, relativ la mărimea cotei din imobil la care reclamanta este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii, aspect care se va tranșa în urma administrării tuturor probatoriile pertinente, așa cum s-a învederat în cele ce preced.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul reclamantei și va casa sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă D. A. M., împotriva sentinței civile nr.2043 din data de 26.11.2012, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored. C.S./IS
Ex.2
T.B.Secția a IV-a Civilă – A.I.T.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 184/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 279/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
