Legea 10/2001. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1429/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 52576/3/2011

Dosar nr._

(545/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 1429

Ședința publică de la 26.09.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursurilor promovate de recurenții – reclamanți N. M., N. Ș., R. LUCREȚIA și de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., S. R. PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr. 1251 din 12.06.20.12, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Obiectul cauzei – Legea nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți NCIULESCU M., N. Ș., R. LUCREȚIA, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (fila 47) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și al intimatului – pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentanții recurentului – pârât S. R. PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și a intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-au depus note de ședință din partea recurentului – pârât S. R. prin Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor, la data de 25.09.2013 și la 09.10.2013.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurenții – reclamanți N. M., N. Ș., R. LUCREȚIA, prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii și a capătului de cerere prin care a solicitat ca dosarul administrativ să fie înaintat Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, pentru continuarea procedurii prevăzute de Legea nr.165/2013, având în vedere că dispozițiile art. 16 alin. 2¹ care prevedeau trimiterea dosarelor centralizate au fost abrogate.

În ceea ce privește controlul de legalitate pe care-l menține această nouă lege, apreciază că nu se impune atâta timp cât controlul a fost efectuat de instanța de recurs.

Depune concluzii scrise.

Solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit chitanței nr. 744 din data de 12.06.2013, pe care o depune.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurenții – reclamanți, menținerea soluției pronunțate de Tribunalul București în ceea ce privește înaintarea dosarului administrativ în condițiile prevăzute de Legea nr. 247/2005 menținută și în actuala Lege nr. 165/2013.

Solicită admiterea recursului declarat de M. București prin P. G. astfel cum a fost formulat și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Recurenții – reclamanți N. M., N. Ș., R. LUCREȚIA, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de recurentul –pârât M. București prin P. G., ca nefondat, întrucât sunt invocate dispoziții ale Legii nr. 10/2001, imperative privind termenele de soluționare a notificărilor, de asemenea și motivul ce vizează cheltuielile de judecată, este neîntemeiat solicitând a fi respins, întrucât cheltuielile respective au fost necesare în soluționarea pe fond a litigiului.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită instanței a lua act că nu mai insistă în motivul referitor la cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de expert.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr._, la data de 06.07.2011, reclamanții N. M., N. Ș. și R. Lucreția au chemat în judecată pârâții M. București, prin Primar G., și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul - teren, în suprafață de 284 mp., situat în București, ..251, sector 4, să oblige pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a terenului, potrivit standardelor internaționale de evaluare, iar, în subsidiarul celui de-al doilea capăt de cerere, obligarea pârâtului M. București la emiterea dispoziție: cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, precum și la transmiterea dosarului de notificare direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, întrucât suprafața de 240 mp. din imobilul menționat anterior a aparținut autorilor lor, N. C. și N. M., în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/28.05.1932 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, iar o porțiune de 44 mp. a fost dobândită de numita N. M. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.07.1943 de către același tribunal. De asemenea, reclamanții au precizat că au solicitat acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 prin notificarea nr.3212/06.11.2001, imobilul fiind preluat abuziv prin Decretul nr.205/1977, iar o suprafață de 14 mp. fără titlu.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 998-999, 1073-1075 Cod civil, Decizia nr.33/2008, Convenția europeană, jurisprudența CEDO.

În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a celei cu expertiză tehnică imobiliară în specialitatea topografie și în specialitatea construcții, ce au fost admise în parte de tribunalul, fiind încuviințate probele cu înscrisuri și cu expertiză topografică, ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, și respinsă proba cu expertiză în specialitatea construcții.

In cadrul probei cu înscrisuri, reclamanții au anexat la dosar în fotocopii conforme cu originalul notificare, titlu de proprietate, acte de stare civilă, decret, precum și alte acte.

Raportul de expertiză tehnică imobiliară a fost întocmit de expertul judiciar B. C. G., în concluziile acestuia menționându-se faptul că imobilul este afectat de elemente de sistematizare, astfel încât nu poate fi restituit În natură.

În ședința publică din data de 05.12.2011, reclamanții și-au completat cererea, solicitând constatarea calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare, obligarea pârâților M. București în solidar cu P. G. la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, egală cu prejudiciul efectiv reprezentat de diferența dintre valoarea de piață la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 3212/06.11._09 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării, precum și cu câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aferentă primei sume, obligarea pârâtului M. București, prin P. G., să transmită imediat și direct dosarul administrativ imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să înregistreze dosarul transmis de M. București.

Pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că acest subiect nu are calitatea de unitate deținătoare și nici nu sunt incidente dispozițiile art.28 alin.3 din Legea nr. 10/2001 în speță, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea capătului de cerere vizând plata valorii de circulație a imobilului ca neîntemeiată, În considerarea obligativității urmăririi procedurii speciale.

De asemenea, pârâtul M. București a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primarului G., ce a fost respinsă de tribunal ca lipsită de temei în ședința publică din data de 28.02.2012, pentru considerentele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată, reclamantul precizând că se referă la P. G. S. O.. În ședința publică din data de 29.05.2012, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. G., prin raportare la art.21 din Legea nr.74/2012, pe care tribunalul a unit-o cu fondul cauzei.

De asemenea, pârâtul S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului București și excepția prematurității cererii de înregistrare a dosarului administrativ, ambele excepții fiind respinse de tribunal ca lipsite de temei în ședința publică din data de 28.02.2012, pentru motivele arătate în încheierea de ședință respectivă.

În aceeași ședință de judecată - 28.02.2012, tribunalul a invocat din oficiu excepția inadmisibilității promovării capătului al doilea de cerere modificatoare vizând plata valorii de circulație a imobilului, pe care a admis-o pentru rațiunile inserate în încheierea de ședință de la acea dată.

Statuând cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. G. S. O., invocată de pârâtul M. București, tribunalul a admis această excepție, având în vedere că între P. G. și M. București nu se stabilește un raport juridic de prepușenie invocat de reclamanți, primarul fiind reprezentantul unității administrativ teritoriale, autoritate a administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, între primar și unitatea administrativă neîncheindu-se un contract individual de muncă. P. reprezintă o autoritate executivă, fiind conducătorul serviciilor publice locale.

De altfel, potrivit dispozițiilor art.6 alin.2 din Legea nr.215/2001, în relațiile dintre autoritățile administrației publice loca le și consiliul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare, care ar fi fost caracteristice relației de prepușenie.

Pe cale de consecință, tribunalul a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului P. G. S. O. la plata despăgubirilor, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.1251/12.06.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. G. S. O., a admis, în parte cererea astfel cum a fost modificată de reclamanții N. M., N. Ș. și R. Lucreția, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru imobilul situat în București, .. 251, sector 4, compus din teren în suprafață de 270 mp., a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri stabilite în condițiile prevederilor speciale ale Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru imobilul menționat anterior precum și să preda Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe bază de proces-verbal de predare-primire, dispoziția vizând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul menționat anterior, precum și întreaga documentație aferentă acesteia, cu respectarea dispozițiilor specia le ale Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pârâtul S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să înregistreze dosarul transmis de M. București, menționat anterior, cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, ca inadmisibil, a respins cererea reclamanților de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtului P. G. S. O. la plata despăgubirilor, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins capătul de cerere modificatoare vizând obligarea pârâtului M. București la plata despăgubirilor, ca neîntemeiat și pe cale de consecință a obligat pârâtul M. București la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu d cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, comunicată prin intermediul B.E.J.A. D., I. și Crafcenco sub nr. 3212/06.11.2001, reclamanții N. M., R. Lucreția și N. Ș. au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul - teren, situat în București, sectorul 4, .. 251, în suprafață de 240 mp. prin aceeași notificare, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii și pentru terenul în suprafață de 271 mp., situat în București, ., însă acesta nu face obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce privește dovada calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, tribunalul constată că prin actul de vânzare autentificat sub nr._/28.05.1932 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, numiții C. N. și M. N. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 240 mp., situat în București, ..

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/10.07.1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, numita M. N. a dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei nr.6, în suprafață de 44 mp., lângă terenul menționat anterior, aspect ce rezultă și din schița anexă a actului juridic (fila nr. 232).

Moștenitorii legali ai numitei N. M. sunt numiții N. I.,

N. G. și T. L., având o cotă de 1/3 din masa succesorală, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 389/1964, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului T. V..

Persoanele menționate în precedent sunt fiii numitei N. M., rezultați din căsătoria cu numitul C. N., aspect ce reiese din mențiunile certificatelor de naștere depuse la dosar.

În cuprinsul certificatului de moștenitor se precizează faptul că din suprafața de 240 mp. s-au luat pentru aliniamentul stradal 22 mp., rămânând ca atare în patrimoniul succesoral suprafața de 218 mp.

De pe urma numitului N. G., decedat la data de 13.05.1994, au rămas ca moștenitori numita N. F., având o cotă de ¼ din masa succesorală, și reclamantul N. M., având o cotă de ¾ din masa succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr.364/23.02.1995, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București.

Moștenitorii numitei T. L. sunt numiții C. M., T. D., T. I. și reclamanta R. Lucreția, fiecare având o cotă de ¼ din masa succesorală, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr.21/24.08.2006, eliberat de B.N.P. R. I. D..

Numitul N. I. a decedat în data de 14.01.1987, moștenitorii acestuia fiind numita N. M. și reclamantul N. Ș., fiecare având o cotă de ½ din masa succesorală, aspect ce rezultă din mențiunile certificatului de calitate de moștenitor nr.238/04.09.2008, eliberat de B.N.P. M. D..

În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, tribunalul a reținut că acesta a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului nr.250/26.07.1977, fiind evidențiat în anexa 14, foști proprietari T. L. și N. G., cu suprafața de 270 mp. de teren.

În concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul judiciar B. C. G. se menționează faptul că imobilul este afectat de elemente de sistematizare, astfel încât nu poate fi restituit în natură. Suprafața imobilului propusă de expert este de 262 mp., aceasta rezultând din însumarea suprafeței de 44 mp. (. cea de 218 mp. (240 mp. - 22 mp. luați pentru aliniamentul stradal). Tribunalul a apreciat însă că suprafața ce trebuie luată în considerare la pronunțarea soluției este aceea de 270 mp., expusă în fișa tehnică a imobilului din anul 1971, în care terenul a fost măsurat cu exactitate pe fiecare latură, aceeași suprafață fiind și cea inserată în decretul de expropriere ca fiind preluată în patrimoniul statului.

Potrivit dispozițiilor art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În conformitate cu dispozițiile art.25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată.

Prin Decizia nr. XX_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea nr.10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin.1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamanții au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr.10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a acestuia.

În conformitate cu art.26 alin.1 din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.25 alin.1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În ceea ce privește capătul de cerere modificatoare vizând obligarea pârâtului M. București la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, compus din prejudiciul efectiv reprezentat de diferența de valoare a imobilului între data la care trebuia soluționată notificarea și valoarea de piață actuală, la momentul emiterii dispoziției, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la data plății prejudiciului efectiv, tribunalul l-a respins ca neîntemeiat, având în vedere că daunele pretinse au caracter de daune materiale, iar nu morale, astfel încât proba acestora nu este lăsată la aprecierea instanțelor judecătorești, ci dimpotrivă trebuie să reiasă în mod cert din mijloacele de probă administrate în cauză.

Deși cele două momente (11.07.2009 și data expertizei), la care reclamanții și-au raportat pretențiile sunt clar determinate și evident că diferența de valoare a imobilului ar putea fi stabilită prin expertiză de specialitate, acest prejudiciu nu are caracter cert, prin această condiție înțelegându-se siguranța existenței prejudiciului și posibilitatea evaluării sale.

Prejudiciul material invocat de reclamanți are caracter eventual, putându-se determina existența și cuantificarea sa numai la momentul plății efective a despăgubirilor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reprezentând diferența dintre despăgubirile efectiv încasate la data respectivă și cele ce ar fi putut fi oferite la data la care pârâtul avea obligația să emită dispoziția.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, la cererea reclamanților, potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtului M. București, tribunalul l-a obligat la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanții N. M., N. Ș., R. Lucreția, cât și pârâții M. București prin P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 18.03.2013.

În motivarea recursului lor, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții – reclamanți au arătat că instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii, a luat măsura de a respinge cererea de obligare a Municipiului București de a înainta dosarul administrativ aferent notificărilor direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind nelegală, pentru următoarele motive:

Este adevărat că art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr.81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care ÎI Înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.

- În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurenților-reclamanți, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, care a soluționat pe fond notificarea formulata, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că recurenții – reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze control de legalitate cu privire la aceste aspecte.

Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului

București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi În mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai mult, instanța de recurs, în calitate de instanță de control judiciar, va analiza încă odată toate aspectele privind drepturile solicitate prin notificarea formulată de recurenții - reclamanți, inclusiv măsurile dispuse de instanța de fond, pe aspectele ce privesc fondul cauzei, astfel că măsura luată de această instanță, de a dispune obliga rea pârâtului M. București prin P. G., de a trimite dosarul administrativ aferent notificării, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor speciale din Titlul VII al Legii nr.247/2005, o apreciez ca fiind greșită.

Solicită instanței de recurs să aibă în vedere că, prin solicitarea formulată de reclamanți, nu este încălcată nici o dispoziție imperativă a legii specia le privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natură, instanța de fond apreciind in mod greșit că se impune Înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru verificarea modului În care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, deși o asemenea măsură nu ar fi de natură să scurteze termenul de soluționare a notificării noastre, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării, stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea mai mult de 3 ani și jumătate, perioadă socotită de la data la care dosarul administrativ era complet.

De asemenea, solicită instanței de recurs să aibă în vedere că măsura dispusă de instanța de fond, care a respins cererea de obligare a Municipiului București de a înainta dosarul aferent notificării formulată de reclamanți direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi prejudiciază efectiv, întrucât prelungește și mai mult termenul de soluționare definitivă a notificării, soluționare care include în mod obligatoriu și procedura de stabilire efectivă a despăgubirilor pentru un imobil care nu poate să fie restituit în natură, cât și plata acestor despăgubiri, procedură care se află în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în interesul legii, atunci când este încălcat art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea efectivă a acestei notificări, poate să aprecieze și asupra faptului că unele dispoziții ale legii speciale, cum este cazul cu dispozițiile art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, în dosarul prezent, care dispun că dosarul aferent notificării și dispoziția/decizia emisă de unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv, se înaintează Instituției Prefectului, în vederea efectuării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse de primar, pot să nu fie aplicate, dacă această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită, urmare întârzierii nejustificate de soluționare efectivă a notificării.

Atâta timp cât recurenții reclamanți s-au adresat instanței judecătorești cu cererea de soluționare pe fond a notificării, această instanță a verificat toate aspectele privind legalitatea măsurilor reparatorii solicitate, pentru imobilul preluat abuziv, astfel că nu se mai impune trimiterea dosarului către prefect, în vederea efectuării controlului de legalitate, fie și în forma simplificată apreciată ca fiind necesară de către instanța de fond, dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătorească pronunțată de instanță, putând să fie înaintat direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilului și emiterii titlului de despăgubiri.

Solicită să se aibă în vedere că în situația dosarelor soluționate de alte unități deținătoare (ministere, alte instituții centrale) sau de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dosarele aferente notificărilor, însoțite de deciziile emise, sunt înaintate direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor care nu pot să fie restituite în natură și emiterii titlurilor de despăgubire.

În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr.1251/12.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul admiterii capătului de cerere ce face obiectul recursului prezent și obligării pârâtului M. București prin P. G. de a trimite dosarul administrativ aferent notificării nr. 3212/2001, împreună cu hotărârea irevocabilă pronunțată în prezenta cauză, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

In drept, au fost invocate dispozițiile art.299, art.304 pct.9 și art.304¹Cod procedură civilă.

În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin P. G. a arătat că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a constatat că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ..251, sector 4 și a obligat M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, precum și obligarea instituției de a transmite dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru următoarele argumente:

În motivarea cererii, s-a arătat de reclamanții că au formulat notificare transmisă instituției recurente prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ..251, sector 4, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.205 /1977.

Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.

Apreciază că, potrivit art.23 alin.1 și 2 "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf.art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționata cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățita face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.

În alta ordine de idei, conf.art.22 din Legea nr.10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede ca" Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În ceea ce privește obligarea M. București să transmită dosarul de notificare direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor învederează următoarele:

Recurentul – pârât arată că nu poate să înainteze direct dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deoarece, potrivit art.24 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se prevede că „Procesele-verbale încheiate de prefect prin care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri vor fi reanalizate și În situația În care potrivit Legii nr.1 0/2001 dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația juridică actuală a imobilului și de Ordinul Prefectului, acesta conținând propunerea motivată a prefectului de acordare de despăgubiri.

În consecință, rezultă că, instituția recurentă după emiterea dispoziției prin care a soluționat notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001, Înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmiri ordinului, astfel cum prevăd dispozițiile art.16 al.2 ind.1 din OUG nr.81/2007.

Având în vedere cele de mai sus, recurentul – pârât solicită să se constate imposibilitatea sa de a înainta direct dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci de punere în executare a sentinței civile nr.1251/12.06.2012.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, învederează că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală aparții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării, acestea trebuind să dovedească pretențiile solicitate.

În cazul în care se va respinge motivarea Municipiului București, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.274 allin.3. Cod procedură civilă.

Având în vedere cele de mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului său, recurenta –pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că, potrivit dispozițiilor art.299 și următoarele, art.304 pct.3 și 304¹ Cod de procedură civilă, Sentința civilă nr.1251/12.06.2012 pronunțată de către Tribunalul București, este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

Sentința a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe-motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă

Astfel, instanța de fond nu a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în privința petitului referitor la capetele de cerere ce vizau obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului de despăgubire.

În aceste condiții, menționează că solicitarea reclamanților privind obligarea CCSD la înregistrarea dosarului de despăgubire are corespondent în procedura specială instituită de Titlul VII din Legea nr._.

Prin actul normativ amintit, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.

Potrivit art.20 alin.1 Cap. VI Titlul VII din Legea nr.247/2005 "competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul."

În același context, menționează și prevederile art.3 pct.1 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Potrivit art.13 Titlul VII din Legea nr.247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.

Potrivit art.13 alin.5 din H.G. nr.34/2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere cele menționate mai sus, apreciază că cererile îndreptate împotriva Comisiei Centrale sunt de competența Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art.19 Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Prin urmare, solicită instanței să admită recurs și să dispună trimiterea petitului privind înregistrarea dosarului de despăgubiri de către Comisia Centrală, spre soluționare Curții de Apel București.

Recurenta – pârâtă arată că instanța de fond, în mod greșit, a obligat-o la înregistrarea dosarului transmis de M. București.

Față de considerentele reținute de Tribunalul București, prin sentința recurată, menționează că în speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamanților nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București.

Potrivit art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr.247/2005, "notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin.(1) la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubiri/or, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de Întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor. "

De asemenea, potrivit art.16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr.247/2005 „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Or, față de aceste dispoziții legale mai sus amintite, instanța de fond a instituit în sarcina Comisiei Centrale obligația de a înregistra dosarul aferent unei dispoziții, în condițiile în care, la momentul pronunțării sentinței, o astfel de dispoziție nu există. De altfel, prin aceeași sentință, Tribunalul București obligă pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților.

Nu putem să nu întrebăm onorata instanța cum va putea Comisia Centrală să își îndeplinească obligația instituită, în condițiile în care pârâtul M. București nu a emis o dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001, existând posibilitatea ca emiterea unei astfel de dispoziții să dureze, fără a adaugă și procedura de emitere a avizului de legalitate de către Instituția Prefectului M. București.

După cum este cunoscut, obligații instituite prin hotărâri judecătorești sunt de imediată executare, în caz de neîndeplinire a acestora, fiind reglementată o procedură de executare silită.

Or, în speță, Comisia Centrală se află în situația de a fi executată silită, în cazul în care pârâtul M. București nu își îndeplinește obligațiile legale, care coincid cu cele stabilite prin sentința recurată.

Apreciază că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București.

Astfel, Comisia Centrală nu poate proceda la înregistrarea dosarului privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, atât timp cât Primăria Municipiului București nu transmite Secretariatului Comisiei Centrale dosarul aferent notificării formulate de reclamant, care să conțină, în special, dispoziția emisă în temeiul Legii nr.10/2001.

Împrejurarea că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligații rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, deși au trecut 11 ani de la formulare notificării de către reclamanți, nu poate justifica instituirea în sarcina Comisei Centrale a unei obligații imposibil de executat, în situația de fapt existentă în prezenta cauză.

De asemenea, faptul că Tribunalul București a obligat Comisia Centrală la înregistrarea dosarului reclamantului, chiar în lipsa unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii, denotă un exces de zel din partea instanței de fond, care nu poate fi calificat decât ca fiind o critică adusă variantei găsite de legiuitor pentru păgubirea celor, ale căror imobile au fost preluate abuziv.

Or, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, ne referim aici la Titlului VII din Legea nr.247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.

De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice

care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "Iegislator pozitiv".(A se vedea cauza Broniowski contra Poloniei)

Pentru toate aceste considerente, solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea recursului, așa cum a fost formulat, și casarea Sentinței Civile nr._.06.2012 a Tribunalului București în privința petitului legat de obligarea Comisiei Central la înregistrarea dosarului de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanților și trimiterea acestui petit spre soluționare Curții de Apel București, iar în măsura în care se va trece peste motivul de recurs privind competența materială a Tribunalului București, modificarea sentinței recurate in sensul respingerii petitului privind înregistrarea de către Comisia Centrală a dosarului de acordare a despăgubirilor in favoarea reclamanților, ca fiind prematur: formulat.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, ale Legii nr.247/2005, ale H.G nr.1095/2005 și ale art.299 din Codul de Procedura Civilă.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:

Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul M. București prin P. G., din examinarea cererii de declarare a căii de atac, rezultă că au criticat sentința primei instanțe, sub aspectul constatării calității reclamanților de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, sub aspectul obligării recurentei de a trimite dosarul administrativ de lege direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și din punct de vedere al cuantumului cheltuielilor de judecată. În susținerea căii de atac promovate, recurentul pârât a mai făcut referire și la termenul de 60 de zile instituit de legiuitor pentru soluționarea notificării, precum și la dispozițiile art 22 din legea 10/2001, referitor la modalitățile de probațiune a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.

Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

În ceea ce privește dovedirea calității reclamanților de persoană îndreptățită, Curtea, din examinarea materialului probator administrat în fața instanței de fond, reține că imobilul notificat a fost dobândit prin două contracte de vânzare cumpărare încheiate în anul 1937, respectiv 1943, de autorii reclamanților: N. C. și M., având o suprafață totală de 270 mp terenul și 129 mp construcția. Imobilul a fost preluat în baza decretului 205/1977, la poziția 14 din anexa nr 9, figurând cu suprafețele anterior menționate, ca proprietari deposedați, autorii reclamanților: N. I., N. G. și T. L., în calitate de descendenți de gradul întăi al dobânditorilor inițiali.

Din certificatele de moștenitor și actele de stare de civilă depuse la dosar, reclamanții au dovedit faptul că sunt nepoții de fii ai cumpărătorilor imobilului, prin cele două contracte de vânzare cumpărare, astfel că, în virtutea prevederilor art 4 din legea 10/2001, își justifică legitimitatea de a solicita măsuri reparatorii în temeiul legii speciale. În cauza s-a efectuat de către prima instanță un raport de expertiză specialitatea topografie, prin care s-a individualizat terenul și s-a stabilit situația actuală a acestuia. Potrivit concluziilor lucrării de specialitate, terenul are o suprafață de 262 mp, fiind ocupat integral de elemente de sistematizare, care, prin raportare la modalitatea de trecere în proprietatea statului și anume acea a exproprierii atrage incidența dispozițiilor art 11 alin 3 coroborat cu prevederile art 10 din legea 10/2001. Pe cale de consecință, Curtea reține că în mod corect prima instanță a verificat și constatat îndeplinirea cumulativă a cerințelor legale relative la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, iar în ceea ce privește individualizarea acestora, în mod corect s-a reținut că restituirea în natură nu este posibilă, astfel că se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii 247/2005, titlul VII, act normativ în vigoare la momentul pronunțării tribunalului asupra acțiunii reclamanților. Actualmente, a intrat în vigoare legea 165/2013, care prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă( situație care se regăsește în prezenta cauză), în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată,precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A..

Recurentul pârât a mai făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării,

Prevederile pct 23.1 din HG 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.

Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns și celeilalte susțineri a recurentului pârât, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.

De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.

Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.

Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se contestă implicit posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale.

Această îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanțelor de judecată prin decizia civilă nr XX/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, statuându-se că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă reține faptul că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În ceea ce privește imposibilitatea trimiterii dosarului administrativ direct la Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, justificată de necesitatea obținerii avizului de legalitate al Prefectului, Curtea constată că această cerință vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.

În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.

Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă. Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, relativ la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți, precum și la cuantumul acestor, Curtea subliniază faptul că, din moment ce unitatea deținătoare nu a respectat termenul de soluționare a notificării, se află în culpă procesuală, astfel că, datorează cheltuieli de judecată în virtutea prevederilor art 274 cod procedură civilă.

Așa cum s-a învederat și în cele ce preced, faptul că materialul probator depus de reclamanți, în susținerea notificării, nu era complet nu constituie o împrejurare scuzabilă pentru recurenta pârâtă, care putea și trebuia să emită dispoziție de soluționare a notificării în temeiul dovezilor de care dispune sau putea solicita completarea mijloacelor de probă, acest aspect nefiind dovedit de către pârâtă. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță în sarcina recurentei, Curtea apreciază că nu se impune aplicarea prevederilor art 274 alin 3 cod procedură civilă, care permite instanței să cenzureze mărimea onorariului de avocat, în raport de munca depusă, de complexitatea cauzei și valoarea obiectului, deoarece, prin aplicarea acestor criterii, Curtea constată că nu se impunea reducerea cuantumului, luând în considerare și durata procesului, volumul înscrisurilor folosite în probațiune și faptul că s-a realizat și o expertiză în fața primei instanțe.

În ceea ce privește recursul formulat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Curtea constată, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, că sentința primei instanțe este criticată sub aspectul competenței secției civile a tribunalului de a judeca litigiul, cât și sub aspectul obligației stabilite în sarcina recurentei de a înregistra dosarul administrativ al reclamanților.

În referire la primul motiv de recurs, referitor la necompetența tribunalului, secția civilă, Curtea pornește de la faptul că la momentul introducerii acțiunii, ca de altfel și la momentul pronunțării sentinței recurate, era în vigoare legea 247/2005, titlul VII, care în art 20 stabilea competența de soluționarea a contestației împotriva deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel. Sentința atacată este pronunțată la data de 12 06 2012, iar începând cu data de 15 02 2013, acest text de lege a fost modificat, în sensul că atât contestația cât și refuzul de a emite decizie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt date în competența tribunalului, secția de contencios administrativ și fiscal. Indiferent la care formă a acestei dispoziții legale ne-am raporta, concluzia este aceeași, în sensul că legiuitorul a recunoscut competența secției de contencios administrativ( inițial de la nivelul curții de apel și apoi, în urma modificărilor legislative intervenite, de la nivelul tribunalului pentru judecata în primă instanță), doar în cadrul procedurii reglementate de prevederile titlului VII al legii 247/2005. Pe cale de consecință, Curtea constată în prezenta cauză, notificarea se află într-o etapă premergătoare de soluționare, care își găsește sediul materiei, sub aspectul instanței competentă, în dispozițiile art 26 din legea 10/2001, cu precizarea că și acțiunea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării promovată de persoanele îndreptățite, promovată în condițiile deciziei civile nr 20/2007, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, se supune acelorași reguli de competență.

Având în vedere că dispozițiile art 20 din legea 247/2005, titlul VII, conferă secției de contencios administrativ a instanței de judecată, competența de a cenzura exclusiv legalitatea procedurii desfășurate în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și faptul că normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând, ca pe calea unei interpretări extensive, să fie aplicate și altor situații, Curtea consideră ca nefondată excepția de necompetență, invocată de recurentă, în cadrul motivelor de recurs. Apare ca lipsit de relevanță faptul că în noua reglementare a legii 165/2013, legiuitorul nu și-a păstrat opțiunea legislativă, consacrată prin dispozițiile art 20 din legea 247/2005, titlul VII, în sensul că, potrivit prevederilor art 35 din legea 165/2013, acordă în competența secției civile a tribunalului( în primă instanță) atât deciziile pronunțate în soluționarea dosarelor administrative înregistrate deja pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii 165/2013, cât și deciziile pronunțate în dosarele care urmează a fi trimise Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

O interpretare contrară a acestor dispoziții legale ar fi de natură să aducă atingere principiului neretroactivității legii înscris în dispozițiile art 15 alin 2 din Constituție și implicit dreptului la un proces echitabil, consacrat de art 6 din CEDO, care nu autorizează autoritățile legiuitoare să aducă modificări legislative, cu aplicabilitate imediată proceselor în curs de judecată și începute sub imperiul legii în forma anterioară modificării survenite.

Cu privire la ce de-a doua critică referitoare la obligația stabilită în sarcina recurentei de către instanța de fond de a înregistra dosarul administrativ de lege 10, Curtea, din examinarea dispozitivului sentinței atacate, constată că această obligație este subsecventă emiterii dispoziției de către unitatea deținătoare și înaintării dosarului împreună cu dispoziția emisă, astfel că problema executări acestei obligații se pune la momentul la care procedura legii se finalizează prin emiterea dispoziției, în conformitate cu cele stabilite de organul judiciar. De asemenea, Curtea notează faptul că dispozițiile art 16 din legea 247/2005, titlul VII sunt respectate în prezenta cauză, dispozițiile primei instanțe pe această chestiune fiind în deplină concordanță cu exigențele impuse de textul de lege invocat de recurentă, în sensul că predarea dispoziției( pe care Primăria Mun București o va emite în temeiul hotărârii judecătorești) către Secretariatul CCSD, se face pe bază de proces verbal, însoțită fiind de întreaga documentației aferentă, în speța de față, soluția purtând și girul organul judiciar, sub aspectul legalității și al temeiniciei. Din această perspectivă, Curtea apreciază că avizul de legalitate al prefectului apare ca inutil în aceste condiții, astfel cum s-a învederat în cele ce preced iar centralizarea la nivelul instituției prefectului, prevăzută de dispozițiile art 16 alin 2 indice 1 din legea 247/2005, titlul VII, constituie o cerință legală care poate fi și trebuie să fie respectată, soluția primei instanței neinterferând în nici un fel cu celelalte obligații legale ale unității deținătoare și neconstituind un impediment în calea îndeplinirii acestora.

În ceea ce privește executabilitatea obligației impuse recurentei de sentința atacată, precum interdependența obligațiilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu cele ale Primăriei Mun București, în procedura legii 10/2001 și a legii 247/2005, Curtea, așa cum s-a evidențiat deja, obligația stabilită în sarcina recurentei are caracter subsecvent, urmând a fi executată după ce sunt îndeplinite obligațiile ce revin unității deținătoare și anume emiterea dispoziției și trimiterea dosarului administrativ însoțit de dispoziție, scopul acestor dispoziții ale hotărârii atacate fiind acela de a sigura rapiditatea și fluiditatea procedurii de reparație, necesitatea lor fiind reclamată de dificultățile practice cu care s-au confruntat persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent și de imperativul respectării unui termen rezonabil de finalizare a procedurii reparatorii, element esențial în funcție de care această procedura își dovedește eficacitatea și implicit compatibilitatea cu normele convenționale.

Pe cale de consecință, apreciind că tribunalul nu a stabilit în sarcina recurentei o obligație imposibil de executat și nici nu a invalidat un act normativ adoptat de puterea legiuitoare, hotărârea fiind pronunțată în temeiul, în aplicarea și cu respectarea legii, Curtea consideră că recursul este nefondat.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanți, Curtea constată că aceștia au formulat un unic motiv de critică, întemeiat pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, legat de respingerea trimiterii directe a dosarului administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, susținând în esență că nu mai este necesară temporizarea acestei procedurii pentru obținerea avizului de legalitate al prefectului.

Constatând că această critică se regăsește și în cererea de recurs formulată de M. București și că s-a răspuns deja acestei chestiuni prin considerentele ce preced, Curtea consideră nu este necesară reluarea argumentației, limitându-se să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutil.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și M. București și va admite recursul formulat de reclamanți, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate, în sensul că, admițând capătul de cerere corespunzător, va fi obligat M. București să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dosarul administrativ fără exercitarea controlului de legalitate. Având în vedere că în temeiul dispozițiilor art 4, prevederile legii 165/2013, se aplică și proceselor în curs de judecată din materia restituirii proprietăților, se va înlătura sintagma "cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr.247/2005" din alineatul 5 și 6 din dispozitiv. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Făcând aplicarea prevederilor art 274 cod procedură civilă, va obliga intimatul - pârât M. București să plătească recurenților - reclamanți suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții - pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și S. R. PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr.1251/12.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți N. M., N. Ș. și R. LUCREȚIA împotriva sentinței civile nr.1251/12.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în sensul că:

Admite capătul de cerere corespunzător și obligă M. București să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, dosarul administrativ fără exercitarea controlului de legalitate.

Înlătură sintagma "cu respectarea dispozițiilor speciale ale Titlului VII din Legea nr.247/2005" din alineatul 5 și 6 din dispozitiv.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă intimatul - pârât M. București să plătească recurenților - reclamanți suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 26.09.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. G. S.

GREFIER

S. R.

Red. I.S.

Tehnored. C.S./IS

Ex.2/04.10.2013

T.B.Secția a iv-a Civilă – D.N.T.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 234/2013. Curtea de Apel...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1434/2013. Curtea de Apel... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI