Pretenţii. Decizia nr. 911/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 911/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2013 în dosarul nr. 16453/3/2011

Dosar nr._

(631/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.911

Ședința publică de la 22.05.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - A. D. T.

JUDECĂTOR - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - E. V.

GREFIER - C. I.

* * * * * * * * * *

MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.719 din 28.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .

P. are ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic C. A., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației ce o depune la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Consilierul juridic C. A., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinței 719/28.03.2012, respingerea primului capăt de cerere ca nefondat, având în vedere că, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că s-ar fi luat vreo măsură privativă de libertate împotriva autorului reclamantei. În ce privește soluția instanței de fond, de obligare a pârâtului S. R. prin M. Finanțelor la plata daunelor morale, apreciază că nu mai pot fi acordate daune morale având în vedere atât decizia Curții Constituționale cât și decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de cele arătate solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii ambelor capete de cerere ca neîntemeiate.

Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, arată că hotărârea criticată este nelegală pentru următoarele motive: instanța de fond, în mod greșit, a acordat despăgubiri pentru daunele morale, având în vedere în primul rând că nu s-a demonstrat caracterul politic al măsurii administrative suferite de tatăl reclamanților, iar în al doilea rând având în vedere efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, prin care, temeiul prevăzut la art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituțional. Arată că potrivit art.330 ind.7 alin 4 C.pr.civ., instanța era obligată să țină cont de efectele deciziei nr.12/2011, prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, în această problemă de drept. Pe de altă parte reclamanții nici nu au solicitatat constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de tatăl lor. În consecință solicită admiterea recursului formulat de M. P., modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pentru aceleași motive solicită a fi admis și recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reprezentantul Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având cuvântul asupra cererii formulate de M. P., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civila înregistrată la data de 26 iulie 2010, pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamanții S. K., S. W., S. H., S. G. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin decizia MAI nr. 1013 din 12 noiembrie 1952, tatăl lor S. I. a fost privat de libertate fără nicio judecată în timpul regimului comunist, considerând că măsura administrativă a arestării a avut un caracter politic, motiv pentru care a fost privat de libertate nejustificat în perioada 16 august 1952 – 16 august 1956, perioadă în care a beneficiat de un regim de detenție înfiorător, inuman, fiind bătut zilnic, lipsit de hrană, supus la diferite torturi și tratamente inumane, considerând că pentru toate aceste suferințe au dreptul la încasarea unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Reclamanții au arătat că autorul lor, cetățean român de etnie germană, a absolvit în anul 1926 Academia de Agricultură din Cluj, având profesia de inginer zootehnist.

După absolvire, a fost profesor la Reuniunea Agricolă a sașilor din Transilvania, director școlar, șef de fermă, inginer specialist și profesor la Grupul școlar agricol din Sibiu, fiind o personalitate recunoscută în acest domeniu și contribuind la dezvoltarea agriculturii săsești și a agriculturii în general, din Transilvania.

Au considerat că datorită prestigiului său profesional și popularității de care se bucura, tatăl lor nu a fost văzut cu ochi buni de regimul comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în ziua de 16 august 1952, împreună cu alte personalități de etnie germană, a fost arestat fără nicio explicație și închis la Cetățuia din B..

Din 02 decembrie 1952 a fost dus la Centrul de triere G. din București, din 29 aprilie 1953, la UM 0775 Popești-Leordeni, iar din toamna anului 1953, a fost dus la Penitenciarul din Caransebeș, fiind pus în libertate conform Biletului de Liberare nr. 1929 din 18 iunie 1954.

Autorul lor a executat un an, unsprezece luni și două zile de închisoare, fără să fie vreodată judecat și condamnat, a fost supus unui regim discriminator, ulterior eliberării nu a mai ocupat funcțiile pe care le-a deținut înainte, deși era inginer zootehnist specialist în domeniu, regimul din închisoare marcându-l pentru tot restul vieții.

La 07 noiembrie 1983 a decedat la Sibiu, astfel că nu a beneficiat de nicio reparație materială sau morală privind privarea ilegală de libertate.

Tribunalul București – Secția a V a Civilă, prin sentința civilă nr. 719 din 28 martie 2012 a admis în parte cererea.

A constatat caracterul politic al măsurii de privare de libertate luată împotriva autorului reclamanților S. I. în perioada 18 august 1952 – 18 iunie 1954, prin decizia MAI nr. 1013 din 12 noiembrie 1952.

A obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 50.000 euro, către reclamanți, cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:

Autorul reclamanților S. I. a executat pedeapsa închisorii de la 16 august 1952, până la 16 august 1956, în total 48 de luni de închisoare, în baza deciziei MAI nr. 1013 din 12 noiembrie 1952, fără să fie vreodată judecat și condamnat.

În timpul detenției nelegale, executată fără să fie vreodată judecat sau condamnat, acesta a fost supus unor condiții inumane, degradante din punct de vedere fizic și psihic, în măsură să-i creeze grave suferințe fizice și psihice.

Cum nu s-a dat nici-o explicație privind măsura privării de libertate, tribunalul a constatat că autoritățile administrative ale regimului comunist au luat această măsură pe considerentul că autorul reclamanților S. I., cetățean român de etnie germană, era o personalitate recunoscută în domeniul academic agricol în special din Transilvania, iar datorită prestigiului său profesional se bucura și de o anumită popularitate în zonă, situație care nu a fost apreciată pozitiv de regimul comunist instaurat, fiind una dintre personalitățile „incomode” pentru acest regim, care trebuia pedepsită într-o anumită formă.

Astfel, tribunalul a reținut că prejudiciul moral suferit de către autor este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat prin acordarea unor compensații materiale către moștenitori.

Nici autorul în timpul vieții, până în 1983 și nici reclamanții-moștenitori, nu au beneficiat de măsuri reparatorii din partea Statului și nici de drepturile prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că nu au primit nicio satisfacție sau reparație morală sau materială.

Legiuitorul român, după trecerea unei perioade de circa 19 ani de la înlăturarea regimului comunist, a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii.

Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative” prevăzute expres la lit. a – f fiind menționate, printre altele și o . Decizii ale fostului Minister al Afacerilor Interne.

În cauză s-a dovedit faptul că în perioada 18 august 1952 – 18 august 1956, tatăl reclamanților a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, privativă de libertate, care i-a adus prejudicii morale, fizice și psihice, atât acestuia, cât și întregii familii, fără nicio justificare legitimă.

Conform art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, puteau solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare”.

Legiuitorul a mai prevăzut aspectul că, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Totodată, conform art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, s-a prevăzut că „legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. 1 lit. a, b sau c”.

Raportând aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile legale menționate, ar fi putut beneficia și reclamanții, care au formulat cererea în baza acestor dispoziții legale, la data de 26 iulie 2010.

Tribunalul constată însă, că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate ca neconstituționale, dispozițiile art. I pct.1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a României, a declarat prevederile art. 5 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituționale, astfel că în prezent, dispozițiile legale pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea, au rămas fără efecte juridice.

În concluzie, a fost în ipoteza în care, reclamanții au formulat acțiunea sub imperiul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, invocând expres acest temei de drept, iar pe parcursul judecății a intervenit declararea neconstituționalității și pierderea efectelor juridice, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, instanța având, în primul rând, sarcina de a stabili dacă acțiunea cu care a fost sesizată, mai este sau nu admisibilă, iar în caz afirmativ, care este legea aplicabilă?

Rămâne instanței judecătorești de drept comun, competența ca, din oficiu sau la cererea părții, să rezolve conflictul dintre normele de drept intern și normele, respectiv principiile dreptului internațional, care ar trebui să aibă prioritate, potrivit chiar dispozițiilor cuprinse în art. 20 alin. 1 din Constituția României, chiar și prin procedura formulării unei întrebări preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În consecință, tribunalul a apreciat că pentru o justă, legală și echitabilă soluționare a cauzei, trebuie cercetate și dispozițiile internaționale relevante pentru cauză, astfel încât, prin comparare cu dreptul intern, să poată fi determinată legea aplicabilă, în funcție de care să se decidă, dacă cererea reclamanților mai este admisibilă sau nu, precum și dacă este întemeiată.

Dintr-o interpretare sistematică și corelativă a acestor norme de drept internațional, cu o rezonanță deosebită privind cauza de față, rezultă că:

1. statele au obligația să acționeze și să-și îndeplinească, cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei O. (art. 2 pct. 2 din acest document);

2. trebuie să asigure, prin măsurile pe care le iau, respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertățile fundamentale ale omului;

3. „toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecție din partea legii (art. 7 DUDO);

4. „orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau lege” (art. 7 DUDO);

5. potrivit art. 2 pct. 3 lit. a, b și c din „Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice”, Statele părți, inclusiv România, s-au angajat:

- „a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute de Pact, au fost violate, va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiunilor lor oficiale;

- b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate competentă potrivit legislației statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care folosește calea de recurs și să dezvolte posibilitățile de recurs jurisdicțional;

- c) să garanteze că autoritățile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat”; în același sens sunt și dispozițiile art. 13, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vizând „dreptul la un recurs efectiv”, potrivit cărora, „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”;

6. „orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are drept la o despăgubire”, potrivit art. 9 pct. 5 din „Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice”, act internațional care devine aplicabil, chiar și în condițiile în care, prin declararea neconstituționalității, art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 a rămas fără efecte juridice;

7. exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de normele de drept internațional citate, trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, pe criteriile enumerate exemplificativ (sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere), dar discriminarea nu poate fi justificată de nicio altă situație (art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului); astfel, în cazul în speță, nu se poate stabili o situație discriminatorie între persoanele care, în virtutea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009, înainte sau după plafonarea despăgubirilor, au obținut satisfacția unor daune morale și persoanele aflate în aceeași situație, care au acționat în termenul și condițiile prevăzute de lege, însă, dintr-un motiv sau altul, până la rămânerea fără efecte juridice a acestei dispoziții legale, nu au putut să obțină această satisfacție;

8. „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii Europene, sunt încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești și la un proces echitabil”(art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).

Aceasta înseamnă, că atunci când acțiunea solicitantului nu-și mai găsește un suport juridic în dreptul intern, sau dreptul intern este incompatibil cu normele de drept internațional, judecătorul național nu-i poate refuza analizarea drepturilor reclamate, ci, este obligat să lase neaplicată această normă internă și să aplice regulile și principiile dreptului internațional în materie.

Prin jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în mod constant ca în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției referitor la privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale, astfel că abrogarea implicită a normei interne nu poate lipsi cererea reclamantului de efectele juridice urmărite.

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste, în speță foștilor condamnați politici și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul totalitar comunist.

Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimurile comuniste totalitare, recunoaște de asemenea, expres, același regim de exterminare a foștilor condamnați politici, prin înfometare, tortură, deportări, muncă forțată, teroare fizică și psihică individuală sau colectivă, persecuție sau atacuri la libertatea de conștiință, metode care s-au aplicat și în cazul tatălui reclamanților în perioada executării în fapt a unei pedepse de 4 ani de închisoare, perioadă în care a fost privat nejustificat de libertate.

Declarația asupra Principiilor de baza ale Justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptata de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor, inclusiv privind foștii deținuți politici, pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații sau asistență.

Potrivit textului menționat, statele trebuie să asigure: accesul la justiție, tratament echitabil, iar victimele să fie tratate cu compasiune și respect pentru demnitatea lor. Mecanismele judiciare și administrative trebuie să fie stabilite și consolidate pentru a permite victimelor să obțină compensații prin proceduri formale sau informale, rapide, prompte, corecte, necostisitoare și accesibile.

Astfel, în spiritul normelor de drept internațional citate, tribunalul a considerat că reparațiile morale se impun, în condițiile în care, nici autorul și nici moștenitorii nu au primit reparații, indemnizații sau alte drepturi.

Prin însăși adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut abuzurile comise de autoritățile din perioada comunistă și dreptul la reparații morale, legiuitorul ajungând la concluzia că reparațiile anterioare nu au fost suficiente și adecvate.

Tribunalul a apreciat că intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern, constituie un real obstacol în analizarea și realizarea dreptului pretins și le violează solicitanților, dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor civile invocate.

Refuzul de acces la instanță prin invocarea încetării efectelor juridice ale normei care a edictat dreptul pretins de reclamanți, constituie o violare a principiilor egalității în fața legii și nediscriminării față de alte persoane aflate în aceeași situație, edictate de normele de drept internațional citate.

S-a constatat astfel, că dacă s-ar aplica normele de drept intern, respingând acțiunea reclamanților, se ajunge la aplicarea unui tratament diferențiat, unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, deși dreptul pretins de către aceștia își găsește o justificare în normele de drept internațional citate, conform cărora au dreptul de a primi o despăgubire echitabilă.

Potrivit acelorași norme de drept internațional, există o disproporție vădită între măsura ori inactivitatea autorității interne, care au condus la lipsirea art. 5 lit. a teza întâia din Legea nr. 221/2009 de efecte juridice și scopul urmărit prin tratamentul inegal, respectiv, mijloacele folosite de către autorități, astfel încât, cu atât mai mult, este admisibilă cererea reclamanților, pe temeiul normelor de drept internațional și în condițiile în care, aceștia au declanșat procedura judiciară în temeiul unei legi accesibile și permisibile.

Lentoarea instanței sau durata procedurilor, determinate de motive subiective sau obiective, independente de voința reclamanților, nu le pot fi imputate acestora.

Totodată, tribunalul a apreciat că instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru măsurile administrative abuzive, cu caracter politic la care au fost supuse, aflate în aceeași situație de fapt și juridică și care au acționat în termenul și condițiile stabilite de aceeași lege, în funcție de momentul în care instanța pronunță hotărârea, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, situație care, de asemenea, justifică și îndreaptă judecătorul spre aplicarea normelor de drept internațional.

Principiul de drept internațional al „așteptării legitime”, potrivit căruia, reclamanții și-au creat o speranță legitimă că vor obține din partea autorității, repararea și recunoașterea drepturilor încălcate, în temeiul unei legi existente la data promovării acțiunii, justifică de asemenea, aplicarea normelor dreptului internațional mai favorabile, de către judecătorul național.

Nu în ultimul rând, amintește că în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 05 decembrie 2007), se precizează fără echivoc, faptul că statutul conferit Convenției în dreptul intern, permite instanțelor naționale, să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

Astfel, normele dreptului internațional au preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, se aplică chiar și unor situații de fapt care nu-și găsesc reglementarea în dreptul intern, iar potrivit Recomandării 2004 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei, judecătorul național, ca organ al statului independent de puterea legiuitoare, trebuie să aplice în mod direct această recomandare și să verifice compatibilitatea legii interne și a practicilor administrative cu standardele impuse de CEDO, fără să aștepte abrogarea normelor contrarii de către legiuitor.

După valoarea vieții unui individ, valoarea libertății acestuia este inestimabilă. Orice ființă umană, izolată forțat, pe lângă umilințele suferite, pierde un atribut esențial al valorilor sale, respectul de sine, respectul celorlalți, onoarea și demnitatea, atribute esențiale ale ființei umane.

Orice arestare sau lipsire de libertate pe nedrept, produce atât celor în cauză, cât si familiilor acestora, în primul rând, suferințe morale, sociale și profesionale, astfel de masuri lezează demnitatea, onoarea și libertatea, fiind cu certitudine, pasibile de a produce un prejudiciu moral care, atunci când reparațiile morale se dovedesc inutile sau ineficiente, justifică acordarea unor despăgubiri materiale.

În raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supus autorul reclamanților personal, dar și întreaga lui familie și ținând cont de faptul că aceștia nu au beneficiat de nicio măsură reparatorie, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, sau altor acte normative, tribunalul apreciază că suma de 50.000 de euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 150.000 euro solicitată fiind excesivă.

Conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, „Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. 1 lit. a și b sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București”, ceea ce înseamnă că toate compensațiile materiale stabilite de instanță, chiar și în baza dispozițiilor de drept internațional citate, se vor acoperi din bugetul de stat.

Fără a nega dreptul la reparații morale al persoanelor supuse unor astfel de situații inumane, degradante, nu trebuie omis totuși, aspectul că aceste compensații cuantificate din punct de vedere material, pentru daunele morale suferite, constituie sarcini asupra bugetului de stat, iar repararea unor nedreptăți comise de autoritățile statului la un moment istoric dat, nu se poate face prin împovărarea excesivă a generațiilor următoare, care nu au nici-o vină pentru cele ce s-au întâmplat.

Trebuie menținut un echilibru între interesul individual al persoanei aflată într-o astfel de situație degradantă și interesul general al generației prezente și al generațiilor viitoare, care au deopotrivă dreptul de a fi folosite resursele bugetare ale statului la care contribuie personal, pentru progres și dezvoltare, astfel încât și aceste generații să poată beneficia de condiții de viață, de muncă, de sănătate și de educație, cel puțin la un nivel acceptabil în prezent.

O nedreptate nu poate fi reparată prin comiterea altei nedreptăți, în cazul în speță, împovărarea excesivă a bugetului de stat la consolidarea căruia participă întreaga generație activă din prezent, cu astfel de cheltuieli de care urmează să beneficieze doar o singură persoană și familia acesteia.

Totodată, nu trebuie pierdut din vedere aspectul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul nu a urmărit să creeze surse de îmbogățire fără justă cauză, nici chiar pentru persoane care, într-adevăr au avut de suferit datorită măsurilor luate împotriva lor de către autoritățile regimului comunist.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că suma de 150.000 euro solicitată de reclamanți este excesivă, a fost admisă în parte cererea acestora, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de privare de libertate și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamanților suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei, la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința pentru următoarele motive de nelegalitate:

- Art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, în sensul că prin sentința civilă nr. 719 din 28 martie 2012, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105a lin. 2 Cod de procedură civilă;

- Art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, în sensul că sentința civilă nr. 719 din 28 martie 2012 cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii;

- Art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, în sensul că prin sentința civilă nr. 719 din 28 martie 2012 instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Raportat la incidența și a dispozițiilor art. 3041 Cod de procedură civilă, apreciază că se impune examinarea cauzei sub toate aspectele.

Susține recurentul că dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd: „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă personalelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Trebuie reținut și faptul că din analiza înscrisurilor – singura probă administrată în cauză, nu rezultă că autorul intimaților-reclamanți ar fi fost condamnat pentru desfășurarea „activității profesionale” sau pentru „popularitate ...”, astfel cum se susține prin acțiune, expunerea sumară a împrejurărilor de fapt nefiind aptă a crea nici chiar simple prezumții.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită să se observe că noțiunea de „caracter politic” atribuită măsurii privative de libertate a autorului intimaților nu corespunde unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv dacă prin săvârșirea acesteia s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.

În acest sens, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Intimații-­reclamanți nu au făcut dovada că prin activitatea desfășurată anterior datei de 16 august 1956, autorul lor a săvârșit fapte pedepsite de legea penală în vigoare la acel moment, urmărind unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Concluzia care se impune este aceea că nici din perspectiva dispozițiilor art.1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, primul capăt de cerere admis nu se verifică sub aspectul temeiniciei și al legalității.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât solicită să se constate că măsura privativă de libertate nu poate fi apreciată ca fiind o „măsură administrativă cu caracter politic”, în sensul art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, „persoanele condamnate penal în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3”.

În condițiile în care a arătat în precedent faptul că nu sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 1 alin. 3, apreciază că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, nefiind administrate dovezi care să confirme existența unei condamnări penale a autorului intimaților-reclamanți.

De asemenea, recurentul-pârât solicită să se constate că nici dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile prezentei cauzei, întrucât legiuitorul a condiționat recunoașterea și a altor măsuri administrative ca fiind cu caracter politic, de aceeași cerință – se va ține seama dacă măsurile administrative au fost luate ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceste fapte s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de toate aceste considerente care se impun în sensul reevaluării temeiniciei și legalității celor dispuse de instanță prin admiterea primului capăt de cerere, solicită să se constate că, raportat la înscrisurile administrate, în cauză nu se poate concluziona că măsura privativă de libertate luată împotriva autorului reclamanților, S. I., în perioada 18 august 1952 – 18 iunie 1954, prin decizia MAI. nr. 1013 din 12 noiembrie 1952, este o măsură cu caracter politic, sens în care solicită să se constate că prin sentința recurată au fost încălcate de către instanța de fond dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 3 și art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009, și pe cale de consecință, se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro către reclamanți, cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plății efective, recurentul-pârât solicită să se constate că și în această privință instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Recurentul-pârât apreciază că de vreme ce, raportat la verificările expuse asupra situației de fapt, primul capăt de cerere nu este întemeiat pentru neîncadrarea în prevederile art. 1 alin. 3, art. 3 și art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 221/2009, se impune respingerea și a celui de-al doilea capăt de cerere ce vizează acordarea de despăgubiri morale.

În acest sens, solicită să se constate faptul că potrivit prevederilor Legii nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri în temeiul acestei legi este condiționată de legiuitor de constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative luată față de persoanele condamnate sau supuse unor măsuri administrative, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Câtă vreme în speță, acest caracter nu poate fi determinat și recunoscut împrejurărilor expuse de către intimații-reclamanți, apreciază că cererea pentru acordarea despăgubiri cu titlu de daune morale este neîntemeiată.

Mai mult decât atât, raportat la motivele de nelegalitate invocate, se impune casarea sentinței civile nr. 719 din 28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, pentru următoarele argumente:

Instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, în sensul că a încălcat dispozițiile de ordine publică ale art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, potrivit cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1”.

În acest sens, recurentul-pârât solicită să se constate că prin decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Față de data pronunțării sentinței civile nr. 719/2012, respectiv 28 martie 2012, de către Tribunalul București, ca instanță competentă să judece pe fond acțiunile având ca obiect Legea nr. 221/2009, solicită să se constate incidența deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 789, la data de 07 noiembrie 2011, având în vedere că până la această dată, în cauză nu era pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă.

Problema de drept care se impunea a fi dezlegată de instanța de fond nu era acea a îndreptățirii intimaților-reclamanți la anumit cuantum al daunelor morale în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci dacă respectivul text de lege mai putea fi aplicat cauzei supuse soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod nelegal că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a plăti suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plății, urmând să se constate că această sumă a fost acordată de Tribunalul București în temeiul unui text de lege declarat neconstituțional și cu ignorarea dispozițiilor obligatorii ale art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă.

Câtă vreme dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă nu au fost declarate neconstituționale, respectiv nu sunt în contradicție cu dispozițiile internaționale, apreciate de către instanța de fond, ca fiind relevante în cauză (art. 2 pct. 2 din Carta Națiunilor Unite, art. 7, 8, 9 și 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 3 lit. a, b și c, art. 9 pct. 5, art. 14 alin. 1 și art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5, art. 6 pct. 1, art. 13, 14 și 17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, art. 20, 7, 52 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), acestea se impun a fi respectate și aplicate, cu caracter absolut.

În caz contrar, așa cum a apreciat instanța de fond prin ignorarea dispozițiilor art. 3307 Cod de procedură civilă, recurentul-pârât consideră că devin incidente prevederile art. 3 Cod civil, care reglementează denegarea de dreptate, Tribunalul București constatând, fără temei, că „intervenția inopinată a autorității și schimbarea cadrului normativ intern constituie un real obstacol în analiza și realizarea dreptului pretins și le violează solicitanților dreptul efectiv la o instanță care să dispună asupra pretențiilor civile invocate”.

Cu o astfel de motivare invocă în sprijinul soluției pronunțate, apreciază că instanța de fond a încălcat mai multe dispoziții constituționale care se impun a fi invocate cu prioritate:

- Art. 16 alin. 2 din Constituția României, republicată prevede că „Nimeni nu e mai presus de lege”;

- Art. 147 alin. 1 din Constituția României, republicată prevede că dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept;

- Art. 147 alin. 2 din Constituția României prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 12/2011 s-a statuat că urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, astfel cum este și prezenta cauză, la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

S-a reținut că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire(facta pendentia), intrând sub incidenta efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avea de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful nr. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimare în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare – conform considerentelor Curții Constituționale.

Prin urmare, întrucât decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, inclusiv din perspectiva concluzii lor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituțional raportat la diferite texte din Convenția Europeană, recurentul-pârât apreciază că acest aspect nu mai poate fi rediscutat în cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care o oferă în motivare instanța de fond, în mod contradictoriu, ce invocă anumite principii desprinse din jurisprudența Curții Europene, fără însă a analiza și efectele ce se produc în cauză, din perspectiva existenței deja a unei decizii de unificare a practicii judiciare care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Chiar dacă intimații-reclamanți au solicitat instanței de fond aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, instanța trebuia să constate că nu se pot prevala de un drept câștigat, pentru a avea incidență principiul invocat al „așteptării legitime” atâta timp cât în cauză nu exista o hotărâre definitivă și prin urmare, nu aveau constituit în patrimoniul lor un drept de creanță (face trimitere la decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei).

Singura hotărâre existentă în cauză fiind însăși sentința recurată, ce a fost pronunțată la data de 28 martie 2012, după publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dar și după publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011 a Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se poate determina cu ușurință faptul că instanța de fond a acordat despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul unui text de lege declarat neconstituțional.

Nu în ultimul rând, raportat la dispozițiile art. 126 alin. 3 din Constituția României, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București prin motive de recurs critică:

1. Nelegalitatea sentinței atacate având în vedere că instanța a constatat carterul politic al măsurilor administrative suferite de către tatăl reclamanților, deși aceștia nu au avut un capăt de cerere în acest sens.

Prin acțiunea dedusă judecății,reclamanții au solicitat obligarea pârâtului S. român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale ca urmare a măsurilor suferite de către tatăl lor, S. I. în timpul regimului comunist. Deși măsura suferită de S. I. nu face parte dintre cele enumerare de dispozițiile Legii nr. 221/2009 ca fiind considerate de drept condamnările cu caracter politic, reclamanții nu au înțeles să solicite instanței și constatarea caracterului politic al privării de libertate a autorului lor, solicitând doar daune morale în cuantum de 150.000 euro.

Portivit dispozițiilor art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, dacă, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, hotărârea este susceptibilă de modificare.

În speță, instanța de judecată a dispus constatarea caracterului politic al măsurii de privare de libertate suferită de către autorul reclamanților S. I., deși aceștia nu au solicitat prin acțiune acest lucru, hotărârea fiind nelegală.

2. Nelegalitatea sentinței atacate având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională în dosarul nr. 1070/D/2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În motivarea deciziei, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală. Curtea a constatat totodată că trimiterile din OUG nr. 62/2010 la lit. a al alin. 1 din art. 5 al Legii nr. 221/2009 rămân fără obiect. Curtea a avut în vedere că acordarea de despăgubiri pentru daune morale foștilor deținuți politici, astfel cum a fost reglementată de Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. 3 din Constituție, privind statul de drept democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă și art. 5 din Legea fundamentală, potrivit căruia „în România respectarea (…) legilor este obligatorie”. Curtea a mai statuat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, existând în domeniu reglementări paralele (Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 și Legea nr. 221/2009) și prin lipsa de claritate și precizie a normei juridice, aspect ce duce la o aplicare excesivă și nerezonabilă.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție, „dispozițiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval de timp, Parlamentul (…), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Prin urmare, textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro reclamanților S. K., Scobel W., S. H. și S. G. nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 01 ianuarie 2011.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 304 pct. 6, art. 3041 și art. 312 alin. 5 Cod de procedură civilă, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței recurate, desființarea acesteia și pe fond pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanți au solicitat obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 euro daune morale (fila 2 dosar Tribunalul Prahova).

Deși măsura suferită de către S. I., tatăl reclamanților nu face parte dintre cele enumerate de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, ca fiind considerate de drept condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, reclamanții nu au formulat și un capăt de cerere distinct prin care să solicite constatarea caracterului politic al arestării suferite de autorul lor, ci doar au solicitat daune morale.

Ca atare, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, întrucât instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, hotărârea este susceptibilă de modificare, în speță instanța de fond constatând caracterul politic al măsurii de privare de libertate suferită de autorul reclamantei.

Chiar, dacă s-ar fi reținut în mod corect caracterul politic al acestei măsuri, Curtea constată că hotărârea este nelegală întrucât:

Problema juridică care se ridică în speța de față nu este cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci aceea daca respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusa analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de drept nu a fost dezlegată corect de către instanța de fond.

Criticile referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011.

Potrivit art. 329 Cod de procedură civilă (în prezent art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010), dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii anterior menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată.

Astfel, conform art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de aceasta reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În speță, sentința atacată a fost pronunțată la data de 28 martie 2012, împrejurare din care rezultă că la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv.

Este de necontestat că acțiunea reclamanților S. K., S. W., S. H. și S. Gubnter a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsa la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Prin urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul reclamanților anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauza nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care fac referire reclamanții.

În cauză, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu există o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Procesul nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminentei dreptului, al coerentei și al stabilității juridice.

Este adevărat că noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt însă sub condiție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerata ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României).

Respectarea principiului egalității în fața legii, principiul echității procesului sub aspectul „egalității armelor” pe care le reclamă recurenții în cauză, și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv principiul egalității în drepturi, ori principiul nediscriminării cum greșit pretind recurenții.

„Tratamentul distinct”, situația de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

De altfel, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, aspect reținut în mod corect și de instanța de control judiciar.

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Curtea constata că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, hotărârea fiind lipsită de temei legal.

În consecință, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă va admite ambele recursuri, va modifica sentința, în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 719 din 28 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. K., S. W., S. H. și S. G..

Modifică în tot sentința în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

A. D. T. I. A. H. P. E. V.

Grefier,

C. I.

Red.E.V.

Tehnodact.C.F.

2ex./04.07.2013

T.B.-S.5.-M.C.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1677/2013. Curtea de Apel...  Strămutare. Sentința nr. 15/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 911/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI