Legea 10/2001. Decizia nr. 1436/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1436/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 6088/3/2009
Dosar nr._ (113/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1436
Ședința publică de la 26.09.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurenta - intervenientă P. N. și de recurenții - contestatori S. G. L., M. D. M., M. N. G., M. A.-M., împotriva sentinței civile nr. 1287/24.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 12.09.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 19.09.2013 și apoi la 26.09.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 17.02.2009, contestatorii S. G. L., M. D. M., M. N. G. și M. A. M. au solicitat în contradictoriu cu intimatul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 5.505 mp situat în București, ..12-16, sector 5 și .-73, sector 5 și pentru construcțiile amplasate pe acesta, obligarea pârâtul să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren constând în compensare cu teren pe un alt amplasament, și de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru construcțiile amplasate pe acesta, în soluționarea notificărilor nr. 215/13.02.2002 și 205/29.06:2001 înregistrate la P. București sub nr._/14.02.2002, respectiv 1536/29.06.2001 și, în subsidiar, în măsura în care nu există teren disponibil să se acorde și pentru teren despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în baza Legii nr. 10/2001 au formulat două notificări (constituindu-se două dosare diferite) solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață totală de 5.505 mp situat în București, .. 12-16, sector 5 și .-73, sector 5 și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile amplasate pe acesta, demolate fără acordarea de despăgubiri.
Acest teren și construcțiile în care funcționa fabrica de boiangerie și spălătorie chimică „G.L. S. & Co”, conform procesului-verbal nr._ încheiat la data de 06.02.1947 de Comisiunea pentru înființarea Cărților funciare, au aparținut autorului G. Ludovig Adolf S., decedat la data 21.09.1971.
Construcțiile au fost demolate iar autoritățile statului comunist nu au plătit despăgubiri nici pentru teren nici pentru construcții.
În dosarul nr._/14.02.2002 și 1536/29.06.2001 constituite la P. M. București, în vederea soluționării notificării nr. 215/2002, respectiv 205/29.06.2001, am depus toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului nostru, procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, partea I-a și a II-a din cartea funciară, acte de stare civilă, situația juridică a imobilului emisă de P. municipiului București, Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății-Cadastru, și consideră că au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii în condițiile art. 1 alin. 2 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză astfel cum prevăd art. 3 și 4 alin. 2 din același act normativ.
Deși au depus toate actele necesare soluționării notificărilor, dosarele fiind complete din acest punct de vedere, nu a primit niciun răspuns de la P. M. București cu privire la soluția dată notificărilor contestatorilor.
Contestatorii apreciază că prin această atitudine se aduce atingere în continuare dreptului lor de proprietate legitim, drept care în opinia legii de reparație nu a ieșit din patrimoniul autorului acestora în condițiile în care preluarea terenului de către stat s-a realizat în mod abuziv, iară plata de despăgubiri.
Pe cale de consecință au formulat cerere în instanță pentru a se înlătura acest abuz al pârâtului, fiind depășit orice termen rezonabil de soluționare a notificării. Acest refuz de soluționare a cererii echivalează, ca efecte, cu un răspuns negativ, care ne deschide accesul la justiție, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constantă pe o asemenea interpretare, în caz contrar, noi, ca persoane îndreptățite s-ar afla într-o situație juridică imposibilă: li se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se puteau adresa nici justiției.
Prin soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată, în lipsa unei dispoziții emise potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate susține că instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, că s-ar substitui organelor administrative.
Contestatorii au solicitat a se avea în vedere scopul Legii nr. 10/2001, prevederile art. 44 din Constituție și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în materia proprietății și să admiteți cererea astfel cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1, art.2, art.3, art.4, art.10 alin.1, 2, art.21 alin. 4 din Legea nr.10/2001, art.44 din Constituție, art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr.XX/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 18.03.2009, P. N., a formulat cerere de intervenție in interes propriu, motivat de faptul că este moștenitoarea lui Raoul Heinrich Wilhelm S., care alături de autorul reclamanților a deținut în coproprietate imobilul situat în București, .-73, care corespundea și în .. 12-16.
Astfel, a solicitat Primăriei M. București, prin Notificarea nr. 334/04.02.2002, să dispună restituirea în natură în ceea ce privește imobilul din București, .-73 și A. O. nr. 12-16, compus din teren în suprafață de 5.500 mp și construcții în suprafață desfășurată de 10.719 mp.
Imobilul a fost dobândit în cote de ½ Raoul Heinrich Wilhelm S. și lui G. Ludvic S., prin cumpărare conform declarației anexate procesului verbal de carte funciară, actele autentice de dobândire a dreptului de proprietate fiind distruse de bombardament.
Întregul imobil a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 119/1948, Anexa nr.9/12.06.1948, ulterior conform Decretului Consiliului de Stat nr.134/1985, anexa nr.2, poziția 85/236, construcțiile fiind fost demolate, apărând înscris cu numărul 69-75, zona fiind sistematizată anterior anului 1989 fără să se încaseze despăgubiri.
La data de 28.02.1067, la notariatul din Baden - Baden, Germania, a fost încheiat testamentul comun în ceea ce-i privea pe soții Raoul Heinrich Wilhelm S. și N. S..
Prin acest testament soții și-au exprimat dorința ca, cel care supraviețuiește să moștenească nelimitat întreaga avere din țară și străinătate, lăsată moștenire de primul decedat, pentru ca la data de 02.03.1976 să decedeze Raoul Heinrich Wilhelm S., de pe urma acestuia rămânând ca unică moștenitoare N. S. atât în calitate de soție supraviețuitoare, dar și în calitate de legatară universală a acestuia, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 244/2001.
Ca urmare a dezbaterii succesiunii de pe urma defunctei N. S., decedată la data de 15.08.1996, prin eliberarea certificatului de moștenitor nr. 16/1997 s-a constatat că a rămas ca unică moștenitoare a acesteia, în calitate de legatar universal, intervenienta din prezenta cauză.
Pe de altă parte, s-a solicitat a se avea în vedere că prin adresa nr._/2007, P. M. București a comunicat faptul că dosarele 1536, nr._ și nr._, formate ca urmare a notificărilor înregistrate în temeiul Legii 10/2001 de către reclamanți și intervenienta P. N. au fost conexate și urmau a fi soluționate împreună.
Astfel, intervenienta a solicitat a se observa că a dovedit atât dreptul de proprietate, dar și calitatea de persoană îndreptățită în vederea obținerii de măsuri reparatorii, justificând un interes în prezenta cauză, motiv pentru care vă solicit admiterea cererii de intervenție, iar pe cale de consecință admiterea acțiunii si obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, .-73.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49 și urm. C.proc.civ.
În ședința publică din data de 16.04.2009, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție având în vedere că intervenienta invocă un drept propriu, iar în ce măsură este dovedit sau nu dreptul de proprietate și calitatea de succesor în patrimoniul său, tribunalul apreciază că acestea sunt chestiuni ce țin de fondul cererii de intervenție.
La data de 25.06.2009, contestatorii au depus la dosar cerere precizatoare a capătului de cerere prin care au solicitat compensarea, acordarea de teren pe alt amplasament, precizând că perimetrul în care solicită acordarea de teren, în compensare, este delimitat de . 13 Septembrie, ., Calea Rahovei din București, sectorul 5.
La data de 09.11.2009, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare și completatoare prin care au precizat cererea introductivă în sensul că înțeleg să formuleze contestație împotriva dispoziției nr._/30.09.2009, iar prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr._/30.09.2009, obligarea pârâtului să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent: 1. pentru terenurile situate în București, fosta .-73, sector 5 și fosta .. 12-16, sector 5, constând în acordarea de teren în compensare, pe un alt amplasament, 2. pentru construcțiile demolate amplasate pe terenurile menționate mai sus, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În motivare s-a arătat că dispoziția nr._/30.09.2009 prin care pentru cota de ½ din terenurile în suprafață totală de 5.505 mp și din construcțiile demolate în suprafață totală construită desfășurată de 10.719 mp situate în București, fosta .-73, sector 5 și fosta .. 12-16, sector 5 se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este nelegală întrucât nu se precizează de către autoritatea emitentă ce măsuri reparatorii prin echivalent se acordă.
Or, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 „(2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investita potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
(3) Masurile reparatorii prin echivalent constând in compensare cu alte bunuri sau servicii se acorda prin decizia sau, după caz, dispoziția motivata a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Masurile reparatorii in echivalent constând in despăgubiri acordate in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata despăgubiri aferente imobilelor preluate in mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivata a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”, autoritatea învestită cu soluționarea notificării avea obligația să individualizeze măsurile reparatorii acordate.
Mai mult art. 26 alin. 1 din aceeași lege stabilește expres că situația în care nu este posibilă restituirea în natură „deținătorul imobilul sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționa notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau daca nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
Contestatorii sunt de acord să primească în compensare teren pe un amplasament pe care îl pot identifica și anume în perimetrul . 13 Septembrie, ., Calea Rahovei din București, sector 5, amplasament în care există la dispoziția P. M. București suficient teren liber pentru a le fi acordat în compensare.
Prin faptul că în dispoziția a cărei anulare o solicită nu s-a precizat exact ce măsuri reparatorii prin echivalent se acordă se creează confuzie și instituțiile abilitate să pună în aplicare dispoziția respectivă nu vor putea soluționa dosarul într-un termen rezonabil.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 2, 3, art. 26 alin. 1 din Legea 10/2001.
La data de 11.02.2010, intervenienta P. N. a depus la dosar cerere prin care a arătat că, în situația imposibilități de acordare de măsuri reparatorii în compensare, în temeiul dispozițiilor art. 135 C.pr.civ., solicită introducerea în cauză a Statului R., prin Minsterul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu care înțelege să solicite ca acesta să fie obligat a acorda măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul - teren în suprafață de 5.500 mp, situat în București, .-73, corespondent în .. 12-16, sector 5.
Dreptul de proprietate, reglementat ca drept fundamental atât de Constituția României, cât și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România, presupune că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publica și n condițiile prevăzute de lege și de principiile generale al dreptului internațional”.
In acest sens, norma europeană precizează că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
In evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea Statului R. de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligate în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii fie legislativa, administrativă, ori judiciară pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.
Pe de altă parte, s-a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea imobilelor deținute de stat în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
In acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.
Privarea de bun combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 precizându-se că imposibilitatea restituirii imobilului în natură o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire.
Se impune precizarea că instanța de contencios european nu a pretins statului român reglementarea situației imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
In aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele românești soluționate Curtea a luat in calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, că privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absenta căreia, art. 1 din Protocolul nr.1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de mobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea” de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoarea ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raționamentul Curții Europenei, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pe care atât reclamanții, cât și intervenienta din cauză au inițiat-o prin depunerea notificărilor pentru care nu s-a făcut, fie și formal, o ofertă de despăgubire pentru ceea ce nu nai poate fi restituit în natură, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
Astfel, România, ca membră a Uniunii Europene și semnatară a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocoalelor sale este obligată să aplice legislația și jurisprudența Curții Europene, ori „orice dispoziție a convenției sau protocoalelor trebuie interpretata in așa fel încât să garanteze drepturi concrete șl efective, nu teoretice si iluzorii”.
Intervenienta a solicitat a se constata că S. R. a adoptat o conduită culpabilă prin care a afectat interesele lor și i-a lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce îi îndreptățește a se adresa instanței judecătorești pe calea prezentei cereri, pentru a cere obligarea Statului R. la acordarea de măsurii reparatorii în echivalent bănesc cu privire la imobilul-teren, în suprafață de 5.500 mp.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 135 C.proc.civ, art. 1 al Protocolului nr. 1 al CEDO.
La termenul din data de 05.11.2009, tribunalul a dispus citarea în cauză a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât pe cererea de intervenție.
Prin sentința civilă nr.1287/24.06.2011 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, contestația care face obiectul cererii principale formulate de contestatorii S. G. L., M. D. M., M. N. G. și M. A. MARJA, cererea de intervenție principală formulată de intervenienta P. N., precum și cererile pentru acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit cererii precizatoare depuse de către contestatori, aceștia au formulat contestație împotriva Dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de către M. București, prin Primarul General și au solicitat anularea în parte a dispoziției contestate, cu obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin atribuirea unui teren în compensare pe un alt amplasament pentru terenurile trecute în proprietatea statului în mod abuziv, iar pentru construcțiile demolate să se acorde despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin dispoziția contestată nr._/30.09.2001, P. M. București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ½ din imobilul situat în București, fosta .-73 și fosta .. 12-16, sector 5, format în totalitate din teren în suprafață de 5500 m.p. și, respectiv, suprafața de 2752,50 m.p. și din construcții demolate în suprafață de_ m.p., iar aceste măsuri reparatorii în echivalent au fost acordate pentru contestatorii din cererea principală.
Prin dispoziția contestată se observă, așadar, că s-a considerat calitatea contestatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, astfel că această analiză nu se mai impune a se face în cauză în raport de obiectul cererii precizatoare, urmând ca tribunalul să stabilească în ce măsură contestatorii sunt îndreptățiți sau nu la acordarea de măsuri reparatorii constând în teren în compensare.
Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Se observă că unitatea deținătoare nu a propus ca măsuri reparatorii prin echivalent, compensarea cu alt imobil, măsura reparatorie cu caracter principal față de dispozițiile art.1 și art.26 din Legea nr.10/2001, modalitatea propusă fiind aceea de despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Tribunalul a constatat că cererea contestatorilor privind obligarea unității deținătoare de a propune acordarea unui teren în compensare pe care aceștia l-au indicat prin cererea precizatoare este neîntemeiată, deoarece situația juridică a imobilului solicitat în compensare nu este pe deplin lămurită, astfel cum se va motiva de către tribunal, iar instanța nu poate stabili cu certitudine că terenul solicitat în compensare nu face obiectul unor cereri de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 sau obiectul unor acțiuni în revendicare formulate de către persoanele de la care acest teren a fost preluat de către stat.
Prin adresa nr._/19.03.2009, Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală comunică, referitor la terenul situat în perimetrul . Septembrie, ., sector 5, marcate pe planul anexat cererii pentru comunicarea situației juridice, că a făcut obiectul trecerii în proprietatea statului în baza Decretelor 152/1980 și nr. 353/1984, în vederea realizării unor obiective de investiții în zona Centrului Civic a M. București, că în prezent terenurile reprezintă fie parcele de teren redobândite în baza legilor în vigoare de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora sau parcele de teren notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin adresa nr._/8956/30.06.2009, Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală comunică, referitor la terenul situat în perimetrul . Septembrie, ., sector 5, marcate pe planul anexat cererii pentru comunicarea situației juridice, arată că își menține punctul de vedere transmis prin adresa anterioară și comunică și faptul că nu există o situație a terenurile rămase nerevendicate și neatribuite ce pot constituit domeniul privat al municipiului București, iar pentru situația urbanistică îndrumă a se obține răspuns de la Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei M. București și Primăriei Sectorului 5.
Expertul topograf T. A. a procedat la identificarea terenului astfel cum acesta a fost solicitat de către contestatori, însă susținerea acestuia că terenul nu face obiectul unor cereri de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001 nu este susținută de niciun element probatoriu și nici nu ține de competența profesională a acestuia.
Nici răspunsul Serviciului Instanțe Civile și C. Administrativ din cadrul Primăriei M. București, efectuat prin adresa nr._/07.07.2010, nu lămurește pe deplin situația juridică a imobilului solicitat în compensare, deoarece, pe de o parte, se afirmă că nu deține informații pentru perioada martie 2008 – octombrie 2008, întrucât baza de date a fost deteriorată și nu a putut fi restaurată, iar baza de date a Primăriei M. București nu certifică existența sau inexistența proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată și că există posibilitatea formulării unor notificări pentru vechile numere poștale ale imobilelor trecute în proprietatea statului în baza Legii nr.10/2001.
În acest sens, confirmă și adresa nr._/08.06.2011, emisă de către P. M. București – Serviciul Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr.10/2001.
Așadar cererea contestatorilor privind acordarea terenului indicat in compensare apare ca fiind neîntemeiata.
În cea ce privește solicitarea de indicare a masurilor reparatorii acordate contestatorilor, tribunalul retine ca masurile reparatorii prin echivalent acordate de către unitatea deținătoare sunt cele ce se acorda potrivit prevederilor Titlului VII din Legea 247/2005, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată și din perspectiva faptului ca nu se poate indica ca măsura reparatorie prin echivalent forma despăgubirilor bănești în aceasta procedură a contestării dispoziției.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a avut în vedere că, față de cadrul procesual determinat de contestatori prin cererea de chemare în judecată, soluționarea prezentei cauze se face prin raportare la dispozițiile Legii 10/2001 și la atribuțiile pe care unitatea deținătoare/entitatea investită cu soluționarea notificării le are conferite prin actul normativ respectiv.
Or, în cadrul procedurii Legii nr.10/2001 notificarea poate fi soluționată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr.10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești și cu atât mai puțin obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri și de asemenea nu este prevăzuta obligația pentru indicarea valorii imobilului corespunzător valorii masurilor reparatorii.
Procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate. Stabilirea în concret a despăgubiri și modalitatea în care va fi acordată face obiectul unei alte proceduri, respectiv cea prevăzută de legea 247/2005, cu căi de atac și competențe speciale.
Prin această soluție instanța nu neagă dreptul contestatorilor la o despăgubire efectivă în condițiile în care Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv (aspect constatat în mod repetat de CEDO, fără ca statul să ia măsuri eficiente de remediere a acestei deficiențe majore), insa la momentul de fata acțiunile la Fondul Proprietatea figurează listate, iar valorificarea acestor constatări nu poate fi făcută în cadrul procesual, astfel cum a fost stabilit in acest proces si in acțiunea de fata, ci printr-o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu lua măsuri eficiente pentru acorda despăgubiri efective, ceea ce ar echivala cu o încălcare a art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și în contradictoriu cu S. R. reprezentat în condițiile art.25 din Decretul nr.31/1994.
Pe de altă parte, intimatului din prezenta cauză nu i se poate imputa faptul că modul de stabilire a măsurilor reparatorii într-un astfel caz nu sunt efective, această culpă nu aparține decât legiuitorului și deci statului care în nici un caz nu este reprezentat de unitatea administrativ teritorială.
De asemenea este de menționat că o eventuala despăgubire în bani poate fi solicitată pentru lipsa de eficiență a procedurii prevăzute de Legea 247/2005, și nu pentru nesoluționarea în termen a notificării de către pârât, ceea ce ar putea atrage o eventuală răspundere civilă delictuală și deci încălcarea art.6 din CEDO.
În ceea ce privește cererea de intervenție principală formulată de către intervenienta P. N., tribunalul consideră că această cerere de intervenție principală este neîntemeiată, întrucât intervenienta nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit Legii nr.10/2001, în raport de dispozițiile art.23 și 4 din Legea nr.10/2001.
Tribunalul a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului de la autorii părților G. Ludovig Adolf S., decedat la data de 21.09.1971, și de la Raoul S., decedat la data de 02.03.1976, aceștia deținând imobilul trecut în proprietatea statului în cote de ½, însă nu s-a făcut dovada calității de moștenitoare a defunctului Raoul S. în favoarea soției sale supraviețuitoare, care a invocat și calitatea de legatară universală, respectiv S. N..
Pentru a dovedi calitatea de moștenitoare a autoarei reclamantei s-a depus „certificatul de calitate de moștenitor nr. 244/23.10.2001”, eliberat de către notarul public R. D.-O., însă tribunalul a considerat că acest înscris nu are valoarea juridică a unui certificat de calitate de moștenitor care să ateste calitatea de moștenitor legal și testamentar în favoarea autoarei intervenientei S. N..
Deși notarul certifică faptul că S. N. ar avea calitatea de moștenitor legal și testamentar al defunctului de la care imobilul a trecut în proprietatea statului, același notar public menționează că certificatul nu este unul de moștenitor, este doar un mijloc de probă care servește la dovedirea calității de moștenitor în baza căruia moștenitorii pot solicita retrocedarea bunurilor care au aparținut defunctului, instituția juridică invocată de către notarul public nefiind una care are acoperire legală potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995. Și chiar mai mult, se menționează că, urmând ca după obținerea dovezilor necesare, să se dezbată succesiunea, să se plătească taxele legale și să se emită certificat de moștenitor.
Așadar, tribunalul nu a putut reține că acest înscris invocat de către intervenientă face dovada calității de moștenitor legal sau testamentar al defunctei S. N., nu are valoarea juridică a unui certificat de calitate de moștenitor, deoarece acesta nu s-a emis în urma unei dezbateri succesorale, chiar notarul menționând expres că, după obținerea dovezilor necesare, urmează să se dezbată succesiunea defunctului S. Raoul și să se emită certificat de moștenitor, iar dispozițiile exprese ale Legii nr. 36/1995, ce reglementează procedura succesorală, prevăd că „și în situația emiterii unui certificat de calitate de moștenitor trebuie mai întâi dezbătută succesiunea defunctului”, iar potrivit art. 84 din lege, în cazul în care nu s-a făcut dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului, or determinarea acestora necesită operațiuni de durată, moștenitorii pot solicita să li se stabilească numai calitatea acestora și, în aceste condiții, se emite certificat de calitate de moștenitor.
Față de considerentele expuse, tribunalul a constatat că intervenienta nu și-a demonstrat calitatea de moștenitor a persoanei fizice de la care imobilul a trecut în proprietatea statului și, astfel, cererea acesteia de constatare a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, este neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul București, au declarat recurs intervenienta P. N. la data de 11.10.2011 și contestatorii S. G. L., M. D. M., M. N. G., M. la data de 17.05.2012, iar la data de 19.12.2011 împotriva încheierii de ședință din data de 11.11.2011.
În motivarea recursului său, recurenta – intervenientă a arătat că sentința civilă nr. 1287/2011 a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legii speciale ce reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, respectiva dispozițiilor art.4, 23 și art. 1 alineat 2 și 5, art. 26 din Legea nr.10/2001, dar și cu încălcarea dispozițiilor constituționale prevăzute în art.11 și 148, raportate la dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
1. Astfel, un prim aspect vizează respingerea cererii de intervenție ca neîntemeiată motivat de faptul că recurenta - intervenientă nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în raport de dispozițiile art. 4 și 23 din legea specială.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond, deși reține că imobilul a fost preluat în proprietatea statului de la autorii reclamanților și a intervenientei, în cote egale, în ceea ce îI privește pe defunctul Raoul S., prin certificatul de calitate de moștenitor nr.244/2001 nu se face dovada dobândirii calității de moștenitoare a soției supraviețuitoare, Schimdt N., autoarea intervenientei, apreciind că acesta nu ar avea valoarea juridică a unui act care să ateste o asemenea calitate.
Deși aceasta este concluzia la care ajunge instanța de fond, expunerea pe larg a argumentelor ce au stat la raționamentul descris creează ambiguitate, întrucât acestea sunt contradictorii.
Or, actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, pot fi, potrivit pct.22.1 lit.b din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.498/2003: certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Potrivit Legii nr.36/1995, dovada calității de moștenitor se face cu certificatul de, moștenitor sau cu certificatul de calitate de moștenitor.
Coroborând reglementările legii menționate cu cea înscrisă la pct. 22.1 lit.b din norme, rezultă preeminența puterii doveditoare a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor față de celelalte mijloace de probe: testament, acte de stare civilă, sau acea declarație notarială evocată de reclamantă, dar care nu se regăsește În materie succesorală în Legea nr.10/2001.
În prezența unui certificat de moștenitor, sau de calitate de moștenitor nu pot fi acceptate celelalte mijloace de probă pentru a ajunge la o constatare contrară mențiunilor certificatului, în sensul anulării sau modificării lui. În situația dată, actele de stare civilă nu sunt probe care să ateste vocația utilă, concretă a recurentei la moștenirea surorii sale, ci doar dovezi ale unei vocații succesorale generale, potențiale la moștenirea ei.
În sprijinul celor enunțate este dispoziția cuprinsă în art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995. Textul de lege prevede că până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor, implicit certificatul de calitate de moștenitor, face dovada deplină în privința calității de moștenitor.
Textul de lege evocat adaugă precizarea că cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.
În ce privește valoarea juridică a formulării notificării sub aspectul acceptării succesiunii titularului inițial al dreptului de proprietate, art.4 din Legea nr.10/2001 o recunoaște în aliniatul 3, legiuitorul înțelegând să scutească persoana îndreptățită de respectarea termenului și a formalităților de acceptare a moștenirii. Nu a înțeles însă să o scutească de respectarea celorlalte dispoziții legale privind recunoașterea calității de moștenitor, înscriind la pct. 4.4 din Normele de aplicare prevederea "în dotate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române", iar art.88 din Legea nr.36/1995 consacră regula dovezii depline a certificatului de moștenitor în privința calității de moștenitor, dovadă care poate fi înlăturată numai prin anularea (totală sau parțială) a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor printr-o hotărâre judecătorească, până la pronunțarea căreia, în prezenta cauză, numai soțul surorii recurentei are calitatea de moștenitor privind succesiunea proprietarei inițiale.
2. Pe de altă parte, o soluție nelegală ne este oferită și cu privire la solicitarea, în conformitate cu prevederile art.1, alineat 5 din Legea nr.10/2001, de acordare de bunuri în compensare pentru situația imposibilității de restituire în natură a vechiului amplasament.
Stabilind ordinea priorității măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptățite, vizate de textul legii speciale, legiuitorul a urmărit respectarea exigențelor impuse de norma art.1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, ce constituie de altfel principiul ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială, al cărei scop este, în acord cu aceste exigențe, o justă și echitabilă despăgubire a persoanelor îndreptățite.
În asigurarea îndeplinirii acestei cerințe, legea a impus, prin textul alin.(5) al art.1 din Legea nr.10/2001, obligația afișării lunar a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare, normă imperativă a cărei aplicare a fost nesocotită de autoritatea locală care, suplimentar, nu a contestat niciodată imposibilitatea acordării unei asemenea măsuri reparatorii, în condițiile în care a precizat că nu există cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr.10/2001, invocând doar existența unor proceduri în derulare de identificare, măsurare, lotizare și evaluare a unor atare bunuri, ceea ce semnifică, alăturat inexistenței unei documentații relevante în acest scop, că opțiunea persoanelor îndreptățite își găsește corespondent și în situația patrimoniului M. București, existentă în momentul de față.
Legea specială nu a lăsat la latitudinea entității administrative alegerea modalității de reparație, ci a impus, așa cum s-a arătat mai sus o ordine de prioritate, care în lipsa unui impediment legal, inexistent în speță, determină respectarea sa, astfel încât respingerea cererii privind compensarea cu bunurile imobile, identificate de expertul Ciudea V., este neîntemeiată, motiv pentru care solicită să se reanalizeze de către instanță situația constatată și expusă de expert, iar pe cale de consecință să se dispună obligarea M. București la restituirea în natură a suprafeței de 5.500 mp, pe amplasamentul imobilelor situate în ..71 -79 și Calea Rahovei nr.112 - 116, sector 5.
De altfel, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul admiterii unor astfel de cereri privind acordarea de bunuri în compensare în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care, în mod nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța putând astfel sancționa acest abuz și dispune, ea însăși, acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.
Or, dovada asupra existenței unor astfel de bunuri, libere, pentru care nu s-au înregistrat cereri de restituire, deci care pot fi acordate, și a refuzului de a le oferi rezultă din mai multe înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respectiv fila 428 - în sensul că nu există o situație cu terenurile rămase nerevendicate, fila 488 - nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a imobilelor (deși obligația constă în actualizarea acestei situații lunar), fila 545 - nu se pot oferi relații privind istoricul de rol fiscal pentru imobilele situate în .. 71 - 79 și Calea Rahovei nr.112 - 116, sector 5, întrucât nu există documente aferente, respectiv fila 606 - nu există evidențe clare privind existența unor cereri de restituire.
3. În situația în care instanța de recurs apreciază că solicitarea privind acordarea de bunuri în compensare nu este întemeiată, solicită obligarea Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata directă de despăgubiri, raportat la valoarea de circulație, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată de C. V..
Consideră soluția instanței de fond ca fiind eronată, în condițiile în care, prin cererea precizată a solicitat tocmai înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor legale interne neconvenționale, în baza art.11 și art.148 din Constituția României, raportat la dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, instanța alege să facă aplicarea dispozițiilor legii speciale, concluzionând că Statului R. nu îi revine obligația acordării de despăgubiri potrivit Legii nr. nr.10/2001.
Instanța de fond a ales să ignore faptul că recurenta a invocat expres dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând violarea dreptului de proprietate prin faptul neprimirii unei despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a imobilului de care autorii noștri au fost deposedați printr-un act normativ abuziv.
Prin hotărâri le Brumărescu c România și R. c. România, dar și în multe alte hotărâri, CEDO a statuat expres că orice ingerință în dreptul de proprietate trebuie să corespundă criteriilor de proporționalitate, trebuind astfel menținut un just echilibru între exigențele interesului general și imperativul apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Acest echilibru există numai atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate este în mod rezonabil și proporțional cu valoarea "venală - obținută în bani" a bunului. În acest context, obligarea intimatului S. R. la plata sumei reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului este singura modalitate de satisfacere a cerințelor Convenției Europene a Drepturilor Omului privind protecția proprietății.
Prin urmare, prin solicitarea adresată instanțelor de judecată s-a urmărit remedierea violării suferite pe plan intern, solicitând instanței interne repararea prejudiciului suferit.
Totodată, a considerat că prezenta acțiune constituie exercitarea dreptului la o cale efectivă de atac, garantat de art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și urmărește epuizarea căilor interne de atac, înainte de sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, violat prin ingerința în dreptul de proprietate, neurmată de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare valorii venale a bunului imobil.
Precizează că nu a fost negată posibilitatea Statului de a institui proceduri administrative prealabile, drept recunoscut de Curtea Europeană, însă acest drept al Statului trebuie să corespundă exigențelor art. 6 paragraf 1, respectiv să fie conforme unui proces echitabil, situație care nu este respectată de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001.
În numeroase hotărâri, Curtea Europeană a reamintit că nu există în dreptul intern român o cale eficientă care să poată oferi petenților o despăgubire pentru această privare de proprietate. În plus, Curtea a observat că în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri pus la punct prin Legea nr.247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, să obțină în baza unei proceduri și a unui calendar previzibil, o despăgubire egală cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați.
Simpla listare la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea nu acoperă lipsurile întregii procedurii administrative reglementată prin Legea nr.247/2005, care lipsește părțile de o despăgubire efectivă la valoarea de piață a bunurilor, despăgubire acordată într-un termen rezonabil.
Consideră că în mod greșit instanța de fond alege să nu facă aplicarea principiilor enunțate, în condițiile în care Curtea a concluzionat cu privire la aplicarea art. 46 din Convenție, că S. trebuie, înainte de toate, să adopte măsurile legislative necesare care se impun pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităților, în intervale rezonabile. S. trebuie de asemenea să ia măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autoritățile administrative sau judecătorești, cu privire la imobilele naționalizate, astfel încât vechii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare apte să garanteze un astfel de rezultat.
Mai mult decât atât, consideră că, în condițiile în care practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ( A., Porteanu, S.) potrivit cu care, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă pentru aceștia din urmă privarea de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, instanța de fond era îndreptățită să aprecieze că o astfel de privare combinată cu lipsa totală a despăgubirii reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art.1 din Protocolul 1.
Art.13 din Convenție statuează că "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".
Cum de lege lata, în dreptul intern nu există recunoscut părților o cale specifică care să permită repararea încălcării suferite de aceștia prin prisma dreptului protejat de art. 1 Protocolul 1, consideră că acțiunea de față se circumscrie art.13 din Convenție, reprezentând recursul efectiv al persoanelor îndreptățite, în dreptul intern pentru respectarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul l. Față de jurisprudența constantă a Curții Europene în această materie, pretențiile sale nu sunt simple doleanțe ci reprezintă o plângere care poate fi susținută în raport cu dispozițiile Convenției.
Prin instanțele naționale la care se referă art.13 trebuie să se înțeleagă nu numai o cale prin care să se analizeze concret fondul unei plângeri privind un drept din Convenție ci și prin care să se acorde o reparație pentru încălcarea la care a fost supusă partea.
Astfel, deși s-a adresat instanței cu o plângere privind un drept din Convenție, a cărui realizare trebuie garantată de înseși instanțele române conform art.148 alin.2 din Constituția României, prin hotărârea recurată se menține aplicarea procedurile speciale prevăzute de Legea nr.10/2001, proceduri în neconcordanță cu prevederile Convenției și cu practica Curții. Instanța de fond dă astfel girul pentru continuarea încălcării drepturilor convenționale și se pronunță încălcând prevederile art.13 din Convenție.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar pe cale de consecință să se dispună admiterea cererilor astfel cum au fost precizate.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9, art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului declarat împotriva sentinței civile, recurenții – contestatori au arătat că prin sentința recurată instanța de fond a respins cererea lor de obligare a unității deținătoare de a propune acordarea unui teren în compensare deoarece situația juridică a imobilului solicitat în compensare nu este pe deplin lămurită.
Consideră că instanța a greșit soluționând în acest mod solicitarea lor întrucât din actele emise de P. Mun. București, depuse de recurenți - situația juridică, istoric de adresă și nr. poștal, situația litigiilor și evidenta cererilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 - pentru terenul individualizat prin rapoartele de expertiză extrajudiciară, respectiv judiciară efectuate în cauză, reiese că acest teren îndeplinește condițiile pentru a putea fi dat în compensare.
P. Mun. București nu a inventariat terenurile disponibile pentru a se acorda în compensare și nici legea nu i-a impus efectuarea unei astfel de inventarieri însă această situație este convenabilă pentru această instituție pentru că practic, în condițiile în care nu s-au formulat notificări în baza Legii nr.10/2001 terenurile respective vor rămâne în domeniul al unității administrativ-teritoriale.
Instanța de fond și-a întemeiat soluția pe adresele nr._/19.03.2009 și nr._/8956/30.06.2009 emise de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală care se referă "la terenul situat în perimetrul . Septembrie, ., sector 5" însă acestea nu sunt relevante pentru terenul identificat în cele două rapoarte de expertiză întrucât au fost emise în anul 2009 pentru o suprafață de teren (perimetrul menționat mai sus) mult mai mare, identificată generică prin indicarea zonei fără a se menționa adresa poștală pentru a se putea stabili dacă s-au formulat notificări în baza Legii nr.10/2001.
După ce am primit aceste adrese, întrucât P. Mun. București nu are o situație a terenurilor rămase nerevendicate și neatribuite persoanelor îndreptățite, am procedat la identificarea exactă a unui teren din acel perimetru care să poată fi acordat în compensare, fiind efectuată o expertiză extrajudiciară.
După identificarea terenului solicitat, fiind stabilite adresele poștale, au făcut demersuri și a verificat dacă există formulate notificări pentru terenul în cauză ținând seama de planurile cadastrale 1: 500 și 1 :2000 vechi, din anul 1977 (aceste verificări pot fi făcute de orice persoană accesând baza de date a Primăriei Mun. București pentru notificările pe legea nr. 10/2001).
În baza acestor verificări expertul a putut exprima opinia că pentru respectivul teren nu au fost formulate notificări astfel că aprecierile instanței regăsite în paragraful 7 din pagina a patra a sentinței re curate nu sunt întemeiate, susținerile expertului fiind consecința verificărilor bazei de date.
Expertiza a identificat suprafața de 5.500 mp. situată pe amplasamentul fostelor imobile din . nr.71-79, Calea Rahovei nr.112-116 și Calea Rahovei nr.105, sector 5.
Pentru aceste adrese poștale au solicitat Primăriei Mun. București să ne comunice situația juridică, istoricul de adresă și nr. poștal, dacă există notificări în baza Legii nr.10/2001, dacă există litigii, adrese emise în anii 2010-2011 și de care instanța de fond nu a ținut cont.
Recurenții consideră că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă cu certitudine care este situația juridică a terenului solicitat în compensare motiv pentru care solicit admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, iar pe fond admiterea cererii astfel cum a fost precizată și obligarea unității deținătoare de a propune acordarea de teren în compensare, respectiv terenul identificat prin rapoartele de expertiză ca fiind situat pe amplasamentul fostelor imobile din . nr.71-79, Calea Rahovei nr.112-116 și Calea Rahovei nr.105, sector 5.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul intervenientei este fondat iar cel declarat de reclamanți este nefondat pentru următoarele motive:
Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
În ceea ce privește recursul declarat de intervenienta P. N., Curtea constată s-au formulat trei critici, întemeiate pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, relative la calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii 10/2001 și la acordarea în compensare a terenului identificat de expertul C. V., în suprafață de 5500 mp, situat în București . 71-79 și Calea Rahovei nr 112-116, sector 5. În subsidiar, recurenta a solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a imobilului.
Analizând fizionomia acestui motiv de nelegalitate, prevăzut de dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea reține că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea reține că primul motiv de critică este întemeiat, în sensul că prin materialul probator administrat în cauză, intervenienta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii 10/2001, în condițiile în care acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat prin alte hotărâri judecătorești, pronunțate în acțiuni specifice etapei judiciare a procedurii reglementate de legea de reparație, în care s-a examinat îndreptățirea sa la obținerea măsurilor reparatorii, prin prisma calității sale de succesor în drepturi după aceeași autori. Pentru a-și fundamenta această concluzie, Curtea pornește de obiectul prezentului dosar, reprezentat de o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr 20/2007 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, prin care intervenienta a solicitat, în esență, soluționarea pe fond a notificării formulate în baza legii 10/2001, referitoare la imobilele situate în . 12-16 și .-73, prin acordarea unui teren în compensare, astfel cum a fost indicat în dosarul de fond, iar în subsidiar, obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a imobilului. Având în vedere că recurenta intervenientă nu este beneficiara dispoziției emise de unitatea deținătoare în cursul procesului, ci doar reclamanții, care și-au precizat acțiunea introductivă, în sensul că este o contestație împotriva dispoziție, Curtea reține că în cazul intervenientei, acțiunea și-a păstrat aceeași natură, astfel cum s-a învederat anterior.
În dosarul civil nr_, intervenienta, în calitate de reclamantă a contestat dispoziția nr11239/2009, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Calea Victoriei nr 112, sector 1 București. Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr 255/25 02 2010, în considerentele acesteia reținându-se că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în condițiile în care din certificatul de calitate de moștenitor nr 244/2001, s-a certificat că reclamanta este succesor al lui Raoul S., în calitate de soție supraviețuitoare, iar potrivit certificatului de moștenitor nr 16/1997, de pe urma defunctei S. N. a rămas ca unic moștenitor P. N., în calitate de legatar universal. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr 473/2010 a Curții de Apel București, Secția a III a Civilă, P. M. București, renunțând la apelul declarat.
În dosarul civil nr_, recurenta din prezenta cauză, formulează cerere de intervenție principală, prin care solicită retrocedarea imobilului situat în București, ., sector 5 sau, dacă restituirea nu mai este posibilă, solicită acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. În motivarea cererii de intervenție, recurenta arătat că este moștenitoarea lui Raoul Heinrich Wilhelm S., coproprietarul imobilului, alături de autorul reclamanților( aceeași ca și în acțiunea de față): G. L. S.. Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr 2066/2011 de Tribunalul București, Secția a V a Civilă, în considerentele acestei hotărâri reținându-se că intervenienta justifică calitatea de persoană îndreptățită, fiind, potrivit certificatului de moștenitor nr 16/1997, moștenitoarea lui S. N., care la rândul său, a fost moștenitoarea defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, potrivit certificatului de moștenitor nr 244/2001. S-a mai reținut că, în ceea ce privește diferențele de nume între autorul intervenientei - S. Heinrich Wilhelm Raoul și titularul dreptului de proprietate - S. G. L. R., identitatea dintre aceste persoane este dovedită prin celelalte elemente ale stării civile, părinții fiind aceiași – S. G. (G., Jorg) Adolf Ludovig și S. G. Rosa, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 24.11.1942 de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare în București nr._/1940, și din testamentul întocmit la 28.02.1967 la Notariatul din Baden. Această hotărâre este definitivă și irevocabilă prin nerecurare, la data de 15 05 2012.
În dosarul civil nr_, recurenta a formulat cerere de intervenție principală, încuviințată în principiu prin încheierea din data de 18 06 2009, cerere care a fost disjunsă, după emiterea dispoziției de către unitatea deținătoarea în favoarea reclamanților, formând obiectul dosarului civil nr_/3/2010. Prin sentința civilă nr 984/2010, s-a constatat calitatea intervenientei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobil situat în București, . 10 sector 5, în considerente reținându-se că recurenta din dosarul de față a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru imobilul anterior menționat ce a aparținut lui Raoul Heinrich Wilhelm S., care adecdeat la data de 02 03 1976, de pe urma sa rămânând ca unică moștenitoare N. S., în calitate de soție supraviețuitoare cât și în calitate de legatar universal. În urma dezbaterii succesiunii de pe urma acesteia, prin certificatul de moștenitor nr 16/1997, s-a constatat că a rămas unică moștenitoare în calitate de legatar universal, intervenienta P. N..
Având în vedere că, și în prezenta cauză, intervenienta își justifică calitatea de persoană îndreptățită, în considerarea calității sale de succesor în drepturi a unui dintre coproprietarii imobilului notificat și anume Raoul Heinrich Wilhelm S., această ultimă chestiune fiind dovedită în prezentul dosar prin cele două certificate de moștenitor și testamentul lui S. N., Curtea consideră că hotărârile anterior menționate, prin care s-a tranșat în mod irevocabil acest aspect, au putere de lucru judecat în prezenta cauză, din această perspectivă. Prin urmare, Curtea reține că orice analiză a acestei chestiuni apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat, una din trăsăturile definitorii a autorității de lucru judecat fiind De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele decisive, care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată în dispozitiv cât și cele decizorii, prin care se tranșează un incident procedural sau un aspect dedus judecății, care a format obiectul dezbaterilor contradictorii a părților și doar din punct de vedere topografic se regăsește în considerente, fără a avea un corespondent în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate.
În privința mențiunilor din certificatul de calitate de moștenitor nr 244/2001, realizate de notar, Curtea le apreciază ca fiind în deplină concordanță cu semnificația și natura juridică a certificatului de calitate de moștenitor, care, așa cum arată și denumirea, dovedește doar calitatea de moștenitor (fiind, în mod evident, un mijloc de probă în acest sens), urmând ca celelalte elemente, cum ar fi compunerea masei succesorale, să poată fi stabilite ulterior, prin emiterea certificatului de moștenitor. Mențiunile notarului nu sunt de natură să diminueze forța probantă a certificatului de calitate de moștenitor, ci doar să-i expliciteze efectele juridice.
Pe cale de consecință, Curtea reține că este fondată prima critică, în sensul că recurenta intervenientă are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii 10/2001.
În ceea ce privește cea de-a doua critică, relativă la acordarea unui teren în compensare, Curtea pornește de la faptul că, actualmente, a intrat în vigoare legea 165/2013, care prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă( situație care se regăsește în prezenta cauză), în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată,precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A..
Chiar trecând peste acest aspect, curtea consideră că nu se poate proceda la acordarea în compensare a terenului solicitat de către intervenientă, deoarece situația juridică acestuia nu a putu fi clarificată pe deplin. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere în primul rând relațiile comunicate de P. M. București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidența Domeniu Public și Privat, prin adresa nr_/6650/23 05 2013, prin care se arată că, în urma analizei grafice a anexei 2 la raportul de expertiză întocmit de expertul C. V., suprafața de 5505 mp reprezintă secțiuni din fostele imobile având numerele poștale 71, 73, 75, 77, 79 din fosta ., 105, 107 și 114 din fosta . și secțiuni din fostul trotuar al . al Căii Rahovei, sectțiune din fostul carosabil și trotuar aflat la intersecția fostelor străzi Arionoaia cu Calea Rahovei și . se mai arată că după ultima actualizare din anul 1995, suprafața determinată de expert, nu figurează cu număr administrativ în vecinătatea casei științei, actuala Academia Română. Conform planului de rețele edilitare subterane, actualizat la nivelul anului 1984, o secțiune din suprafața determinată de expert este afectată de o rețea edilitară subterană. Precizările relative la completarea raportului de expertiză sunt similare, în sensul că suprafața de teren de 4923 mp, identificată de expert, conform planului din 1978, anterior sistematizării, reprezintă secțiuni din același foste imobile, ca cele anterior enumerate, mai puțin fostele imobile de la nr 103, 105, 107 Calea Rahovei, cu precizarea că această suprafață nu este afectat de rețele edilitare subterane.
Relevante sunt informațiile furnizate în cadrul aceleiași adrese referitoare la situația juridică a fostelor imobile, ale căror secțiuni formează terenul solicitat în compensare și identificat de expert. Astfel, absolut toate fostele imobile au format obiectul unei treceri abuzive în proprietatea statului în temeiul fie a decretului 92/1950, fie a decretului 133/1983, act de expropriere, prin care s-au preluat majoritatea acestor foste imobile în vedere realizării unor obiective de investiții constând în construirea a 1300 de apartamente și a dotărilor tehnico-edilitare aferente, în ansamblul de locuințe „ Artera I.- C.”. Aceste relații se coroborează cu cele comunicate instanței de fond, prin adresa_/2009 de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, conform căreia terenul cerut în compensarea făcut obiectul trecerii în proprietatea statului, în vederea realizării unor obiective de investiții în zona Centrului Civica M. București, iar în prezent, terenurile reprezintă parcele de teren redobândite în baza legilor speciale de reparație, de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora sau parcele de teren pentru care s-au formulat notificări în temeiul legii 10/2001. Din această perspectivă, Curtea consideră că în mod just prima instanță nu a dat relevanță susținerilor expertului topograf, în sensul că nu s-au formulat notificări în temeiul legii 10/2001, pentru suprafața de teren solicitată în compensare, în condițiile în care clarificarea acestui aspect ce ține de regimul juridic al terenului respectiv, nu intră în competența expertului, care nici nu poate stabili acest lucru pe baza simplelor constatări topografice realizate la fața locului, cu ocazia realizării expertizei. De altfel, trebuie observat că expertul nici nu justifică afirmația pe care o face și nici nu și-o fundamentează pe un material probator adecvat.
În egală măsură, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a avut în vedere răspunsul Direcției Evidență Imobiliară și Cadastrală, în sensul că își menține punctul de vedere deja comunicat în sensul că nu există o situație a terenurilor rămase nerevendicate în baza legilor de reparație și neatribuite, ce pot forma domeniul privat al M. București. De asemenea, Curtea constată că nici Direcția Juridic, C. ,Legislație, prin Serviciul Instanțe Civile și C. Administrativ nu poate clarifica pe deplin situația juridică a terenului solicitat în compensare, în sensul că deși arată că nu există înregistrat în baza lor de date niciun proces cu privire la fostele imobile situate în București, . nr 71-79, Calea Rahovei nr 105 și nr 112-116, sector 5, învederează faptul că nu deține informații pentru perioada martie 2008-octombrie 2008, deoarece baza de date a fost deteriorată și nu a putut fi reconstituită, precum și faptul că baza de date a Primăriei nu poate certifica existenta sau inexistența proceselor aflate pe rolul instanțelor, având doar caracter informativ. De asemenea, relevă că instituția nu răspunde de eventualele modificări de arteră sau număr poștal, în condițiile în care înregistrarea litigiilor în baza de date se realizează pe adresele poștale menționate de reclamanți în acțiunile lor.
Examinând materialul probator administrat în cele două faze procesuale, Curtea constată că la dosar există dovada certă că s-au formulat cereri de retrocedare în temeiul legilor speciale de reparație, pentru fostele imobile purtând adresa . nr 77-79 și Calea Rahovei nr 116-118, de către Baronide Polyhronie, precum și calea Rahovei nr 105, sector 4 și P-ța G C. nr 2, sector 4, de către M. J. și B. C. M., notificarea întemeiată pe legea 10/2001, fiind soluționată prin dispoziția nr_/2011, în sensul restituirii în natură( dispoziția fiind contestată în instanță,, care, admițând demersul judiciar al reclamantelor a obligat P. M. București la completarea dispoziției, în sensul acordării de măsuri reparatorii pentru imobilul din P-ța G C. nr 2, sector 4.
Pe cale de consecință, apreciind justă concluzia primei instanțe în sensul că nu este lămurită situația juridică a terenului cerut în compensare, în condițiile în care este format din mai multe secțiuni aparținând mai multor imobile, care au fost preluate abuziv de către stat, în vederea sistematizării zonei Centrului Civic, pentru care, cel puțin pentru o parte, din acestea, s-au formulat cereri de retrocedare în temeiul legii 10/2001, respectiv, în temeiul legii 18/1991, Curtea, având în vedere și prevederile art 21 alin 5 din legea 10/2001, consideră legală și temeinică soluția de respingere a cererii de acordare a terenului în compensare, prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, anterior intrării în vigoare a legii 165/2013.
Cu privire la ultima critică, referitoare la obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a imobilului, Curtea reține următoarele:
Din analiza susținerilor din cererea de recurs, relative la insuficiența legii 10/2001 și legii 247/2005 și constatând că intervenienta recurenta, prevalându-se de dispozițiile art 13 din CEDO și de prevederile art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, susține că se impune înlăturarea normelor legii speciale de reparație ca neconvențională și aplicarea directă a dispozițiilor convenționale în mod direct, în temeiul art 11 și art 148 din Constituție, Curtea reține că acest capăt de cerere, constând în obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor s-a formulat în cadrul procedurii legii 10/2001, fiind o consecință a constatării( în cadrul acestei proceduri și beneficiind de dispozițiile favorabile sub aspect probatoriu) a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Totodată, trebuie avut în vedere că recurenta s-a prevalat și de dispozițiile convenționale menționate anterior, pentru a-și justifica îndreptățirea la obținerea despăgubirilor pe această cale directă, precum și pentru a demonstra incompatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția.
Această chestiune a fost tranșată de către instanța supremă pe calea recursului în interesul legii, prin decizia civilă nr 27/2011, în sensul că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Dând eficiență celor statuate de Înalta Curte și constatând că acestea își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care organul judiciar a fost sesizat cu o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr 20/2007( numai în ipoteza unei contestații formulate potrivit prevederilor art 26 din legea 10/2001), precum și faptul că sentința recurată a fost pronunțată anterior pronunțării deciziei civile nr 27/2001, Curtea apreciază că soluția primei instanța este în spiritul celor statuate de instanța supremă, în sensul că stabilirea unei astfel de obligații în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu se poate face în actualul cadru procesual, soluționarea acțiunii introductive și a cererii de intervenție făcându-se prin raportare la prevederile legii 10/2001.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, Curtea constată că s-a formulat o singură critică, relativă la acordarea în compensare a terenului identificat de expert. Având în vedere că acest motiv de critică este comun ambelor recursuri, Curtea consideră că a răspuns deja acestei chestiuni prin argumentele prezentate pe larg în cele ce preced, astfel că nu este necesară reluarea argumentației.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamanților ca nefondat și va admite recursul intervenientei, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite în parte cererea de intervenție precizată și va constata calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii în condițiile legii 165/2013, pentru imobilele în litigiu, formate din teren și construcțiile demolate, în suprafață desfășurată de_ mp. Se va respinge capătul de cerere referitor la obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirii bănești și, potrivit dispozițiilor art 274 cod procedură civilă, va obliga pârâtul M. București la plata sumei de 2250 către intervenientă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții – reclamanți S. G. L., M. D. M., M. N. G., M. A.-M. împotriva sentinței civile nr.1287/24.06.2011 și încheierii de ședință din camera de consiliu din data de 11.11.2011 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Admite recursul declarat de recurenta intervenientă P. N. împotriva sentinței civile nr.1287/24.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că:
Admite, în parte, cererea de intervenție precizată formulată de intervenienta P. N..
Constată calitatea intervenientei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii în condițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilele situate în . - 73, sector 5 și ..12 - 16, sector 5, formate în totalitate din teren în suprafață de 5500 mp. și construcții demolate în suprafață construită, desfășurată de_ mp.
Respinge celelalte capete de cerere referitoare la obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri bănești.
Obligă pârâtul M. București la plata către intervenientă a sumei de 2250 lei reprezentând onorariu expert.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. G. S. I. S.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored. C.S.
Ex.2/01._
T.B. Secția a IV-a Civilă – D.G.N.
| ← Cereri. Decizia nr. 1109/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1966/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
