Pretenţii. Decizia nr. 1966/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1966/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2013 în dosarul nr. 13897/299/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1966 R
Ședința publică de la 19.11.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant B. C. I., împotriva deciziei civile nr. 1094A/04.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. Național pentru Combaterea Discriminării și S. R. prin Guvernul României, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către recurentul reclamant B. C. I. concluzii scrise, prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.03.2010, sub nr. 2323/_, reclamantul B. C. I. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Guvernul României, solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 10.000 lei, echivalente cu totalul drepturilor de natură salarială pe care le-ar fi obținut în perioada 01.01.2004 – 13.11.2009, prejudiciu ce derivă din discriminarea pe care a săvârșit-o prin manifestarea unui comportament pasiv, ce a favorizat un tratament injust, inechitabil, discriminatoriu față de alte persoane cu același statut socio-profesional.
În drept, a invocat art. 27 din OG nr. 137/2000, rep., art. 16 din constituția României, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 7 și 23 din Declarația universală a drepturilor omului.
În motivare, a susținut că pârâtul a manifestat un comportament pasiv, prin neemiterea, în toată perioada cuprinsă între 01.01.2004 – 13.11.2009 a unei hotărâri de guvern sau ordonanțe, de punere în aplicare a unor prevederi legale exprese, prin care se stabilesc drepturi de natură salarială, respectiv a dispozițiilor art. 31 alin. (3) din legea nr. 188/1999 ce reglementează acordarea suplimentului postului și suplimentului gradului. Conform reclamantului, el a fost lipsit de dreptul de natură salarială constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, pe perioada 01.01.2004 – 13.11.2009, drepturi salariale ce se ridică la suma de 100.000 lei RON..
Prin întâmpinare, Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la OG nr. 137/2000, inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 1349/22.02.2011, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, dosarul fiind înregistrat pe rolul instanței la data de 31.03.2011, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/13.12.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția inadmisibilității; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost motivată, că este neîntemeiată, întrucât art. 19 din OUG nr.75/2008 reglementează competența de soluționare a Consiliului Național pentru combaterea discriminării, iar acest articol nu poate împiedica promovarea unei acțiuni în instanță.
Susținerile pârâtului referitoare la Deciziile cu nr. 818/2008, 819/2008, 820/_, 821/2008 și nr. 1325/2008 ale Curții Constituționale, prin care aceasta a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din acest act normativ sunt neconstituționale, „ în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative” nu sunt relevante în speță, deoarece obiectul acțiunii vizează numai obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, aceste susțineri ale pârâtului fiind considerate apărări de fond, raportat la inexistența faptei ilicite.
De asemenea, instanța de fond a reținut că reclamantul a chemat în judecată S. R., reprezentat de Guvernul României iar susținerile pârâtului vizează situația în care ar fi fost chemat în judecată în nume propriu, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe fond, instanța a reținut că reclamantul, împreună cu alte persoane, a chemat în judecată pârâtul Ministerul pentru Relația cu Parlamentul, solicitând obligarea acestuia la plata suplimentului postului, în cuantum de 25% din salariul de bază și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de 25% din salariul de bază, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, 01.01.2004 - până la data plății efective. Cererea a fost respinsă de Curtea de apel București prin sentința civilă nr. 699/23.02.2009, irevocabilă prin respingerea recursului de ÎCCJ, prin decizia nr. 4208/09.10.2009 (f. 116-120), în condițiile în care cereri aparent similare au fost admise .
Judecătoria a constatat că, în speță, reclamantul nu a probat întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
Astfel, prejudiciul trebuie să fie cert, iar în cauză, nu rezultă că valoarea fixă de 100.000 lei reprezintă exact valoarea drepturilor salariale, pe care le-ar fi primit reclamantul, în cazul admiterii acțiunii, actualizate cu rata inflației.
De asemenea, nu reiese legătura de cauzalitate dintre pretinsul comportament ilicit al pârâtului și prejudiciul suferit.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B. C. I., ce a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1094 A din 04.12.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că art.156 din codul de procedură civilă prevede posibilitatea acordării unui termen de judecată, pentru lipsă de apărare, impunând condiția ca cererea să fie temeinic motivată.
Norma invocată nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza când partea formulează o cerere în acest sens, admiterea cererii depinzând de aprecierea exclusivă a instanței ce evaluează în mod concret circumstanțele cauzei.
În cauză, au fost acordate mai multe termene de judecată în fața Curții de Apel București – Secția a VIII a de C. Administrativ și Fiscal, până la pronunțarea soluției de declinare a competenței.
Astfel, la data de 28.09.2010, Curtea a admis cererea reclamantului B. C. pentru lipsă de apărare și a amânat judecarea cauzei dispunând comunicarea întâmpinării formulate de S. R..
După învestirea prin declinare a Judecătoriei sectorului 1 București a fost acordat un termen de judecată pentru citarea în condiții legale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Este real că pentru termenul de judecată din 13.12.2011, reclamantul a formulat o cerere de amânare în temeiul art. 156 Cod procedură civilă solicitând și comunicarea întâmpinării formulate de C. Național pentru Combaterea Discriminării.
Cererea de comunicare a întâmpinării apărea ca lipsită de obiect în condițiile în care acest pârât nu a depus nici un act procedural și nu a formulat apărări în cauză.
Prin urmare, susținerea apelantului în sensul că nu i-a fost respectat dreptul la apărare nefiindu-i comunicate toate actele procedurale și înscrisurile depuse nu poate fi primită, acesta cunoscând toate actele dosarului de la data de 28.09.2010.
Mai mult, la data de 13.12.2011, dată la care instanța a procedat la judecarea cauzei în lipsa părților, luând în considerare cererea reclamantului, acesta nu justificase în vreun fel cererea sa de amânare și nu depusese nici un act în susținerea acesteia.
Pe cale de consecință, tribunalul reține că judecarea cauzei în primă instanță a respectat dispozițiile procedurale, precum și exigențele impuse de CEDO în asigurarea dreptului la apărare înscris în art.6, astfel că se va dispune respingerea acestui motiv de apel.
Analizând motivele de apel relative la soluția pe fond, tribunalul a reținut că reclamantul solicită în prezenta cauză, repararea prejudiciului material pretins a fi cauzat prin neadoptarea de către S. R. a unui act normativ care prin prevederile sale să înlăture discriminările existente în materia salarizării funcționarilor publici.
Reclamantul invocă pasivitatea autorităților în adoptarea actelor normative precum și discriminări născute și din faptul că o parte din funcționari au obținut hotărâri judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi bănești, în timp ce alți funcționari nu dețin asemenea hotărâri.
În mod judicios prima instanța a analizat cererea prin prisma condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale, înscrise în art. 998-999 C.civil, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
In considerarea acestor texte legale, se reține că efectul răspunderii civile delictuale îl constituie nașterea unui raport obligațional în virtutea căruia, victima unei fapte ilicite, cauzate cu vinovăție, este beneficiara unei creanțe de despăgubire, obligația de reparare, respectiv dreptul de despăgubire născându-se în momentul în care sunt îndeplinite condițiile de angajare a acestei răspunderi.
Mai mult, în cauză se pretinde antrenarea răspunderii Statului R., ipoteză în care se pune în discuție răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie a acesteia, răspundere care pentru a fi antrenată e necesar a se face dovada că, autoritățile de stat cu prilejul exercitării funcțiilor ce le revin, vor fi săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii.
Or, în speță o asemenea dovadă nu a fost produsă, adoptarea unor acte normative, ale căror dispoziții au avut o interpretare neunitară în practica instanțelor de judecată, neducând automat la prezumția săvârșirii de către autoritățile de stat a unei fapte ilicite, și implicit la o prezumție de culpă în sarcina acestora, nefiind vorba nici de omisiunea îndeplinirii unor obligații de serviciu sau neglijența în exercitarea acestora,
Pe cale de consecință, verificând îndeplinirea cerințelor impuse de art. 998 – 999 Cod civil,, instanța reține că în cauză nu se poate vorbi de o faptă ilicită săvârșită de pârât prin organele, cu vinovăție, de altfel asemenea fapte în concret, nefiind indicate de reclamant.
Față de toate aceste considerente tribunalul a constatat inexistența cerințelor răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B. C., în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a înțeles care este obiectul acțiunii și mai mult, a schimbat natura pricinii. Or, obiectul acțiunii este acordarea de despăgubiri în vederea reparării/înlăturării unui tratament discriminatoriu al Statului R., tratament ce rezultă din neîndeplinirea de către Guvernul României a obligației de a emite o hotărâre de guvern sau ordonanță de punere în aplicare/de executare a unor prevederi legale exprese prin care se stabileau drepturi de natură salarială, păstrând în mod inadmisibil un vid de legislație în materia drepturilor salariale a funcționarilor publici din România.
Mai mult, pârâtul a adoptat o normă juridică cu caracter de lege (Legea nr. 330/2009, art. 50) prin care a instituit/păstrat/tolerat un tratament discriminatoriu, o inechitate între funcționarii publici care au obținut drepturile în baza unor hotărâri judecătorești și funcționarii publici care nu au primit aceste drepturi.
Hotărârea criticată este apreciată de recurent ca fiind nelegală și pentru faptul că instanța de apel nu face nicio referire la susținerile apelantului cu privire la îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Pornind de la petitul cererii de chemare în judecată, Curtea reține că recurentul reclamant a solicitat despăgubiri materiale pentru prejudiciul produs de intimatul pârât ca urmare a discriminării săvârșite prin comportamentul pasiv al acestuia de a nu emite, în toată perioada cuprinsă între 01.01.2004 – 13.11.2009, a unei hotărâri de guvern sau ordonanțe, de punere în aplicare a unor prevederi legale exprese, prin care se stabilesc drepturi de natură salarială, respectiv a dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ce reglementează acordarea suplimentului postului și suplimentului gradului.
Potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000, „prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala,convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare ., apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice”.
Capitolul II, Sectiunea I din OG nr.137/2000 priveste egalitatea in activitatea economica si in materie de angajare si profesie si prevede în art. 6 următoarele: „Constituie contraventie, conform prezentei ordonante, discriminarea unei persoane pentru motivul ca apartine unei anumite rase, nationalitati, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, varstei, sexului sau orientarii sexuale a acesteia, . munca si protectie sociala, cu exceptia cazurilor prevazute de lege, manifestata in urmatoarele domenii: a) incheierea, suspendarea, modificarea sau incetarea raportului de munca; b) stabilirea si modificarea atributiilor de serviciu, locului de munca sau a salariului; c) acordarea altor drepturi sociale decat cele reprezentand salariul; d) formarea, perfectionarea, reconversia si promovarea profesionala; e) aplicarea masurilor disciplinare; f) dreptul de aderare la sindicat si accesul la facilitatile acordate de acesta; g) orice alte conditii de prestare a muncii, potrivit legislatiei in vigoare”.
Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
În speță, Curtea constată că în cauză nu se poate reține un tratament diferențiat între persoane care se află în situații comparabile, respectiv între recurentul reclamant și alți funcționari publici, datorat pasivității intimatului pârât.
Astfel, dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 : „(1) Pentru activitatea desfasurata, functionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de baza;
b) sporul pentru vechime in munca;
c) suplimentul postului;*)
d) suplimentul corespunzator treptei de salarizare.*)
(2) Functionarii publici beneficiaza de prime si alte drepturi salariale, in conditiile legii.
(3) Salarizarea functionarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici”.
Aceste dispoziții nu reglementează un tratament diferit pentru acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite funcționarilor publici, art. 6 din OG nr.137/2000 conditionând constatarea discriminarii de existenta unor motive expres si limitativ enumerate, respectiv: apartenenta la o anumita rasa, nationalitate, etnie, religie, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, varstei, sexului sau orientarii sexuale a acesteia.
De altfel, pe calea acțiunilor în justiție demarate de unii funcționari publici s-a data eficiență chiar acestor dispoziții legale, care au constituit temei al recunoașterii drepturilor la acordarea suplimentului postului și suplimentului gradului.
Faptul că acțiunea promovată de recurentul reclamant în aceleași condiții ca și colegii săi, a fost respinsă, nu poate dobândi caracter ilicit și mai mult, nu poate atrage răspunderea intimatului pârât, încasarea de către ceilalți funcționari publici a sporurilor prevăzute de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 realizându-se în executarea hotărârilor judecătorești, iar nu a unor dispoziții legale discriminatorii.
Chiar considerand ca ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești întemeiate pe aceste dispoziții legale, în favoarea altor funcționari publici, organele cu putere legislativă ar fi trebuit să uniformizeze drepturile salariale ale tuturor funcționarilor publici printr-un act normativ emis în sensul celor statuate de către instanțele judecătorești, în caz contrar, neacordarea acestor drepturi tuturor funcționarilor publici, inclusiv a celor care nu erau în posesia unor hotărâri judecătorești, conducând la situații inechitabile, totuși această pasivitate nu a avut la bază criteriile expres și limitativ prevăzute de art. 6 din OG nr.137/2000.
De asemenea, astfel cum s-a arătat anterior, trebuie avut în vedere faptul că deosebirea, excluderea, restricția sau preferința bazate pe să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 6 din O.G. nr. 137/2000 trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la unele dintre categoriile prevăzute în acest articol de lege.
În același sens este și jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situați analoage și comparabile”, fără ca ele să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (Hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, parag. 60, Hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23.06.1993, parag. 31, Hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Spadea și Scalabrino contra Italiei, la 28.09.1995).
Deci, pentru a putea vorbi de discriminare, situațiile în discuție trebuie să fie comparabile, adică persoanele să se afle în situații analoage sau comparabile, în materie, dar să beneficieze de un tratament preferențial.
Mai mult chiar dacă cele două situații sunt comparabile, este permisă distincția între astfel de situații dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă sau, astfel spus, diferențierea urmărește un scop legitim și respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate.
Jurisprudența Curții nu definește noțiunea de situații analoage sau comparabile, acestea fiind chestiuni care rezultă din împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
În speță, astfel cum s-a arătat, recurentul reclamant nu se găsește în aceeași situație cu funcționarii publici care au beneficiat de sporurile prevăzute de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, aceștia din urmă fiind beneficiarii unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care le-au fost recunoscute și acordate drepturile de natură salarială prevăzute de aceste dispoziții legale, în timp ce acțiunea recurentului reclamant, pentru aceleași drepturi, a fost respinsă în mod irevocabil.
În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.
Această soluție este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență, care devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, astfel cum s-a arătat anterior, doar atunci când se creează distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Cum în cauză situațiile relevante de recurent sunt diferite, neexistând un drept restrâns sau înlăturat în sensul dat discriminării prin art. 2 și 6 din O.G. nr. 137/2000, criticile formulate de recurent nu pot fi reținute neexistând motive de casare sau modificare a sentinței atacate.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant B. C. I., împotriva deciziei civile nr. 1094A/04.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. Național pentru Combaterea Discriminării și S. R. prin Guvernul României
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
Red. D.L.M.
Tehnored. T.I.
2 ex./09.01.2014
Jud. apel:
M. L. R.
A. C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1436/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 535/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
