Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 465/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-03-2013 în dosarul nr. 22708/299/2010
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 465R
Ședința publică de la data de 01.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.-M.
JUDECĂTOR - C. F.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – pârâți – reclamanți M. L., M. D. E. și M. V. împotriva deciziei civile nr. 1051A/10.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă – pârâtă F. R., cauza având ca obiect „ evacuare”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de amânări fără discuții.
În cauză s-au efectuat două strigări.
La prima strigare a cauzei la apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul – pârât – reclamant M. V. personal și intimata – reclamantă – pârâtă F. R. – reprezentată de avocat A. P., lipsind recurenții – pârâți – reclamanți M. L. și M. D. E..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, recurenții – pârâți – reclamanți nu au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar în cuantumul stabilit prin rezoluție.
Curtea informează părțile că, prezentul dosar va fi soluționat în complet compus din: Președinte – doamna judecător Z. D. și doamnele judecător I. L. – M. și C. F., urmare admiterii cererii de abținere formulată de doamna judecător C. M. Steluța.
Recurentul – pârât – reclamant prezent personal depune la dosar dovada privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 14 Ron (chitanța nr._/1/28.02.2013) și timbrul judiciar de 0,50 Ron. Și în același timp solicită comunicarea întâmpinării depuse de intimata – reclamantă – pârâtă.
Reprezentanta intimatei – reclamante – pârâte învederează instanței că nu a formulat întâmpinare.
Curtea informează pe recurentul – pârât prezent personal, că nu s-a depus la dosar întâmpinare de către intimata –reclamantă – pârâtă și în același timp stabilește ora 10.30, pentru constituirea legală a completului de judecată care va soluționa prezentul dosar.
Dosarul a fost reluat la a doua strigare, la ora fixată de instanță, în complet compus din: Președinte – doamna judecător Z. D. și doamnele judecător I. L. – M. și C. F..
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurentul – pârât – reclamant M. V. personal și intimata – reclamantă – pârâtă F. R. – reprezentată de avocat A. P., lipsind recurenții – pârâți – reclamanți M. L. și M. D. E..
Curtea pune în discuție excepția nulității recursului, în principal și în subsidiar, acordă cuvântul pe fondul recursului.
Recurentul – pârât – reclamant M. V. arată că instanțele de apel și de recurs sunt instanțe de control judiciar și, sub acest aspect, a semnalat în motivele de recurs faptele instanțelor de fond și de apel.
Reprezentanta intimatei – reclamante – pârâte solicită admiterea excepției deoarece consideră că motivele de recurs astfel cum au fost formulate nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 C.pr.civ.
În subsidiar, Curtea acordă cuvântul pe fondul recursului.
Recurentul – pârât – reclamant susținând motivele de recurs arată că, deși a semnalat la fond vicii ale procedurii și cu privire la nerespectarea dreptului său; depune la dosar un înscris emis de Secția 14 Poliție.
Solicită admiterea recursului, solicitând a se lua act că partea adversă nu a formulat întâmpinare în care să arate totuși ceva.
Intimata – reclamantă – pârâtă F. R., prin avocat, arată că prin motivele de recurs nu se aduc critici cu privire la hotărârea recurată ci sunt păreri personale manifestate de recurenți, la modul cum și-a permis doamna judecător M. P. să soluționeze prezenta cauză.
La pct. 1, din motivare, recurenții au arătat faptul că doamna judecător M. P. a soluționat și dosarul nr._/3/2009, însă acesta a făcut obiectul unor despăgubiri pe Legea 10/2001, acțiune fiind intentată de recurent în contradictoriu cu Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu are legătură cu prezentul dosar.
Solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală; fără cheltuieli de judecată, rezervându-și dreptul de a le solicita pe cale separată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/299/25.09.2009 reclamanții M. V., M. L., M. D. E. au chemat în judecată pârâta F. R. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1000 lei reprezentând prejudiciul moral și material produs ca urmare a evacuării reclamanților din imobilul situat în București, sector 4, ., apartamentul nr.1, pentru perioada cuprinsă între 02.02.2007 și data înregistrării cererii, precum și obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosință în continuare, până la data predării efective a spațiului către reclamanți, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că reclamanții au locuit în imobilul situat în București, sector 4, ., apartamentul nr. 1 inițial în calitate de chiriași și începând cu anul 1996, în calitate de proprietari în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 352/05.11.1996. Acest contract a fost anulat prin decizia civilă nr. 271 A/30.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București. Ulterior s-au emis dispozițiile nr. 6206/20.07.2006, nr. 3296/10.09.2004 și nr. 4662/26.09.2006 ale Primarului General al Municipiului București apartamentul nr. 4 fiind restituit în natură pârâtei. Pârâta, nerespectându-și obligațiile ce îi reveneau prin O.U.G. nr. 40/1999, a acționat în judecată reclamanții, pe calea ordonanței președințiale, solicitând evacuarea acestora. Acțiunea a fost inițial admisă, iar hotărârea instanței de fond, fiind executorie, a fost pusă în executare.
Prin decizia nr. 1184 R/18.06.2008, pronunțată în recurs, Tribunalul București a desființat sentința instanței de fond și a dispus reintegrarea reclamanților în imobil.
În drept au fost invocate disp. art. 998, 999 C.civil, principiul îmbogățirii fără just temei.
La 2.12.2009 pârâta a formulat cerere reconvențională împotriva reclamanților M. V. și M. L. solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în București, sector 4, ., apartamentul nr. 1, precum și obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului menționat de la data de 19.11.2009 până la data eliberării efective a acestuia.
În motivare, s-a arătat că pârâta – reclamantă deține imobilul în litigiu ca urmare a deciziei civile nr. 271 A/30.03.2005, în temeiul căreia a fost emisă Dispoziția de restituire nr. 6206/2006 emisă de Primarul General al Municipiului București. Pârâta – reclamantă a mai precizat că a fost pusă în posesie de către A.F.I. conform procesului – verbal nr._/2006 și pe numele său s-a deschis rolul fiscal nr._/2006. S-a mai menționat că în speță nu poate opera prelungirea contractelor de închiriere. Pârâta – reclamantă a precizat că reclamanții – pârâți mai dețin alte locuințe în proprietate în București.
În drept s-au invocat O.U.G. nr. 40/1999, Legea nr. 241/2001, Legea nr. 1/2009.
Prin serviciul registratură, la data de 15.02.2010, reclamanții – pârâți M. V. și M. L. au formulat întâmpinare la cererea reconvențională în cuprinsul căreia au invocat excepțiile: autorității de lucru judecat, prematurității introducerii acțiunii, lipsei calității de reprezentant, insuficientei timbrări și au fost formulat cererile de suspendare a primului capăt al cererii reconvenționale până la soluționarea celorlalte cereri și de disjungere a cererii reconvenționale. Pe fond s-a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată menționându-se că dispozițiile de restituire în natură emise de Primarul General al Municipiului București au fost atacate în justiție cu acțiuni în constatarea nulității, cauzele fiind în curs de soluționare.
La data de 15.02.2010, prin serviciul registratură, reclamanții – pârâți M. V. și M. L. și reclamanta M. D. E. au formulat cerere reconvențională solicitând instanței ca, în cadrul acțiunii în constatare, să ia act de faptul că aceștia își manifestă în mod expres voința de a încheia un contract de închiriere cu pârâta – reclamantă în situația în care titlul acesteia din urmă va fi menținut ca valabil de către instanțele judecătorești.
În drept nu s-a indicat nicio dispoziție legală.
În ședința publică de la 02.04.2010 reclamanții – pârâți și reclamanta M. D. E. au renunțat la capătul al doilea al cererii introductive și au precizat că suma solicitată cu titlu de contravaloare lipsă folosință este aferentă perioadei 02.02.2007 – 19.11.2009.
La termenul de judecată de la 14.05.2010 pârâta – reclamantă F. R. a invocat excepția de litispendență, față de cererea reconvențională.
În aceeași ședință publică instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată la data de 02.12.2009 de pârâta – reclamantă F. R. în contradictoriu cu reclamanții – pârâți M. V. și M. L. având ca obiect evacuare și pretenții, precum și cererea reconvențională formulată de reclamanții – pârâți M. V., M. L. și de reclamanta M. D. E. la data de 15.02.2010 în contradictoriu cu pârâta – reclamantă F. R. având ca obiect acțiune în constatare și a dispus formarea unui nou dosar cu termen la data de 11.06.2010.
Prin urmare cauza a fost înregistrată la data de 14.05.2010 pe rolul acestei instanțe sub nr._, formând obiectul prezentei judecăți.
La termenul de judecată de la 11.06.2010 pârâții – reclamanți M. V. și M. L. au invocat excepția lipsei calității procesual pasive în ceea ce privește cererea principală.
În aceeași ședință publică instanța a respins cererea de suspendare a acțiunii în evacuare până la soluționarea cererii reconvenționale, formulată de reclamanții – pârâți, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, a unit cu fondul cauzei excepția prematurității, pentru motivele consemnate în încheierea de ședință, și a luat act de renunțarea la excepția autorității de lucru judecat (f. 30 verso, 31).
La termenul de judecată de la 22.10.2010 instanța a luat act de renunțarea pârâților – reclamanți la invocarea excepției insuficientei timbrări a cererii principale.
În ședința publică de la 03.12.2010 instanța a admis excepția litispendenței, dispunând atașarea la prezentul dosar a dosarului cu nr._/299/2010, și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților – reclamanți pe cererea principală, invocată de pârâții – reclamanți, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință (f. 113).
În ședința publică de la 25.03.2010 reclamanta – pârâtă a depus cerere precizatoare menționând că solicită suma de 5000 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru o perioadă de un an începând cu data introducerii cererii principale ce face obiectul prezentului dosar, respectiv perioada 19.11.2009 – 19.11.2010.
Prin sentința civilă nr._ pronunțată la data de 10 iunie 2011 de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția prematurității cererii principale și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților – reclamanți pe cererea principală; a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta – pârâtă F. R., în contradictoriu cu pârâții – reclamanți M. V. și M. L. și s-a dispus evacuarea pârâților – reclamanți din imobilul situat în București, ., corp A, parter, apart. 1, sector 4, fiind respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților – reclamanți la plata sumei de 5000 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, ca neîntemeiat. Cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că, prin decizia civilă nr. 271 A/30.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, a fost admisă acțiunea reclamantei din prezenta cauză și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 352/05.11.1996 încheiat de pârâții – reclamanți M. V. și M. L. (fostă M.) cu S.C. AVL Berceni S.A. în temeiul legii nr. 112/1995.
Conform dispoziției nr. 6206/20.07.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, de modificare a dispoziției nr. 3296/10.09.2004 emisă de același organ administrativ (f. 131), s-a restituit in natură în proprietatea reclamantei – pârâte imobilul situat în sector 4, ., format din construcții tip A(SW+P+2) și tip B (P), precum și cota parte indiviză din părțile și dependințele de folosință comună (mai puțin apartamentul nr. 2 corp A etaj 1).
Prin sentința civilă nr. 7453/15.12.2006, executorie, Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta – pârâtă din prezenta cauză și a dispus evacuarea pârâților – reclamanți din prezenta cauză din apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, ., corp A, parter (f. 43 – 48). La data de 02.02.2007 sentința menționată a fost executată silit de către B.E.J.A. D., I. și Crafcenco (f. 49) pârâții – reclamanți fiind evacuați din imobil.
Prin decizia civilă nr. 1184 R pronunțată de Tribunalul București secția a IV – a civilă s-a admis recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 7453/15.12.2006 și s-a modificat în tot sentința menționată în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamanta – pârâtă din prezenta cauză în procedura ordonanței președințiale ca neîntemeiată.
Conform deciziei civile nr. 998 R/07.05.2009 Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a admis recursul formulat de pârâții – reclamanți din prezenta cauză împotriva sentinței civile nr. 272/16.01.2009 a Judecătoriei Sectorului 4 București și a dispus întoarcerea executării silite prin reintegrarea pârâților – reclamanți în imobilul situat în București, sector 4, ., apartam. nr. 1.
Reintegrarea efectivă a pârâților – reclamanți în acel spațiu s-a efectuat la data de 18.11.2009, conform procesului – verbal întocmit de B.E.J. Raportoru G. aflat la filele 72 – 74 în dosar.
Examinând în acest context excepția prematurității cererii principale, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată, constatând că motivele invocate de pârâții – reclamanți în susținerea acestei excepții vizează strict fondul cauzei, constituind o apărare de fond, iar nu o veritabilă excepție procesuală, astfel încât considerentele expuse pe fondul cauzei sunt pe deplin valabile și în privința soluției asupra acestei excepții.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților – reclamanți M. V. și M. L. raportat la cererea principală, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța fiind ținută de cadrul procesual trasat de reclamant prin conținutul cererii de chemare în judecată, prima instanță a constatat că, prin probatoriul administrat, nu au fost dovedite susținerile pârâților – reclamanți în sensul că aceștia nu mai locuiesc la imobilul în litigiu. Câtă vreme pârâții – reclamanți au fost reintegrați în fapt și în drept în imobil, având posibilitatea practică de a ocupa imobilul în continuare, instanța apreciază că aceștia au calitate procesual pasivă în prezenta cauză, raportat la cererea principală.
Pe fondul cauzei, în ceea ce privește primul capăt al cererii principale, având ca obiect evacuarea pârâților – reclamanți, instanța reține incidența în cauză a art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999 ce consacră existența dreptului persoanelor, care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995 și pe care o ocupă efectiv, la cererea acestora, la încheierea contractului de închiriere, acestea având libertatea de a aprecia dacă exercită sau nu facultatea recunoscută de lege. În ipoteza în care optează în sensul încheierii contractului, are obligația să comunice acest fapt proprietarului.
Prin urmare, spre deosebire de ipoteza reglementată de art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, când legea impune proprietarului obligația de a-l provoca pe chiriaș să își exercite dreptul său la încheierea contractului de închiriere, în condițiile prevăzute de art. 6, fostul chiriaș, cumpărător în baza legii nr. 112/1995 al cărui contract de vânzare – cumpărare a fost anulat, trebuie să preia inițiativa și să își exercite dreptul la încheierea contractului.
Pârâții – reclamanți nu au făcut dovada că au uzat de acest drept înainte de promovarea prezentei acțiuni și, mai mult, instanța a reținut că, în cauza de față, nu mai sunt aplicabile dispozițiile privitoare la prelungirea de drept a contractelor de închiriere, acestea încetându-și aplicabilitatea la data de 08.04.2004, astfel că, în prezent pârâții – reclamanți nu justifică un titlu în baza căruia să ocupe imobilul. Sub acest aspect, se reține că art. 1 din O.U.G. nr. 8/11.03.2004 precizează că actul normativ în discuție se referă numai la suprafețele locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ - teritoriale.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Prin Hotărârea R. și S. contra României din 02.11.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că restricțiile suferite de reclamante în privința folosirii bunului lor imobiliar, restituit printr-o decizie definitivă a instanței române (mutatis mutandis cumpărarea acestui bun de la o persoană căreia i-a fost restituit), din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, impunându-le proprietarilor o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, iar prin lipsa unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să prevadă garanții împotriva arbitrariului, s-a adus atingere dreptului la proprietate prevăzut de articolul 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, prin aceeași hotărâre, s-a recunoscut faptul că “statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ai celorlaltor, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivității în ansamblul său”.
Prin urmare, instanța a apreciat că, ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 352/05.11.1996, pârâții – reclamanți nu au redobândit calitatea de chiriași ai imobilului în litigiu în virtutea prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999.
Sub acest aspect, din înscrisurile depuse la filele 142 – 148 în dosar, instanța apreciază că există indicii în sensul că pârâții – reclamanți mai dețineau în proprietate la acel moment alte imobile în București, situația în care, de asemenea, nu ar fi îndeplinite cerințele impuse de O.U.G. nr. 40/1999.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că a permite folosirea în continuare de către pârâții – reclamanți a bunului proprietatea reclamantei – pârâte, fără acordul lor, și fără a avea un titlu locativ, ar avea drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 480 C.civ. și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere că reclamanta – pârâtă este lipsită de prerogativa esențială a folosinței bunului (usus), fără a se face dovada existenței unei contravalori a acestei folosințe, sub forma plății de către pârâții – reclamanți a chiriei, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prematurității cererii principale, invocată de pârâții – reclamanți, și, pentru aceleași considerente, a admis primul capăt al cererii principale și a dispus evacuarea pârâților – reclamanți M. V. și M. L. din imobil.
Referitor la capătul al doilea al cererii principale, astfel cum a fost completată și precizată, instanța reține că începând cu data de 30.03.2005 – data pronunțării deciziei civile nr. 271 A/30.03.2005 – pârâții – reclamanți și reclamanta (pe cererea reconvențională) M. D. E., au ocupat fără titlu apartamentul în litigiu, având în vedere că prin sentința mai sus indicată s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 352/05.11.1996, prin care imobilul fusese cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâții – reclamanți M. V. și M. L..
Conform dispoziției emise de Primarul General al Municipiului București nr. 6206/20.07.2006, de modificare a dispoziției nr. 3296/10.09.2004 emisă de același organ administrativ (f. 131), s-a restituit in natură în proprietatea reclamantei – pârâte imobilul situat în sector 4, ., format din construcții tip A(SW+P+2) și tip B (P), precum și cota parte indiviză din părțile și dependințele de folosință comună (mai puțin apartamentul nr. 2 corp A etaj 1).
Dispozițiile art. 998, 999 C.civ., invocate de reclamanta – pârâtă drept temei al capătului de cerere examinat, reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instituind obligația de reparare a prejudiciului de către persoana care l-a cauzat prin fapta sa ilicită.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției.
Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acestuia.
Se reține că ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită și o încălcare a caracterului exclusiv și absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art. 480 C.civ. și art. 44 din Constituție, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosință a imobilului.
Instanța a apreciat că, ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 352/05.11.1996 pârâții – reclamanți,nu au redobândit calitatea de chiriași a imobilului în litigiu în virtutea prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, având în vedere și considerentele expuse de instanță cu privire la primul capăt al cererii principale.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că nu s-a făcut în cauză dovada unui prejudiciu cert, în cuantumul solicitat de reclamanta – pârâtă prin cererea precizatoare. Sub acest aspect, instanța reține că raportul de expertiză depus la filele 154 – 163 în dosar are valoarea probatorie de înscris (fiind, în această cauză, o expertiză extrajudiciară). De asemenea, perioada avută în vedere de expert este diferită față de cea indicată în prezenta cauză de reclamanta – pârâtă (fiind modificate semnificativ atât aspectul imobilului cât și condițiile pieței imobiliare), astfel încât instanța nu poate extrapola concluziile expertului în prezentul litigiu.
Prin urmare, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada, în temeiul art. 1169 alin. 1 C.civil și art. 129 alin. 1 teza ultimă C.proc.civ., întrunirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale – ținând seama și de principiul disponibilității ce guvernează întreg procesul civil, deci și sub aspect probator – astfel încât, față de considerentele expuse, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților – reclamanți la plata sumei de 5000 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții – reclamanți M. V. și M. L. și de reclamanta M. D. E., față de obiectul acesteia astfel cum a fost indicat pe parcursul judecății (f. 2, 17), instanța constată că sunt incidente dispozițiile art. 111 C.proc.civ. potrivit cărora: „partea care are interes poate sa facă cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului”.
Prin urmare, cererea poate fi primită numai în măsura în care se solicită constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Or, în situația de față se solicită instanței să ia act (să constate) o împrejurare de fapt.
Ca atare, reținând că manifestarea disponibilității unor părți în sensul încheierii unui anumit act juridic nu se poate înscrie în sfera de aplicabilitate a art. 111 C.proc.civ., instanța a respins cererea reconvențională formulată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței au formulat apel pârâții-reclamanți M. V., M. (fostă M.) L. și M. D. E., cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă la data de 28.11.2011. Calea de atac a fost calificată ca fiind apel la ultimul termen de judecată.
În motivare, apelanții au criticat soluția primei instanțe deoarece au fost apreciate eronat dispozițiile OUG 40/1999 așa cum a fost modificată și aprobată prin Legea nr. 241/2004.
Apelanții invocă dispozițiile art. 10 din OUG 40/1999 și susțin că primul demers trebuia inițiat de partea adversă. Abia după primirea notificării, chiriașul efectuează pasul următor exprimându-și voința încheierii unui contract de închiriere printr-o cerere.
Pentru a nu mai exista alte îndoieli, apelanții și-au exprimat în petitul cererii reconvenționale voința de a încheia acest contract de închiriere.
În aceste condiții, trebuia să se constate că titlul locativ este unul valabil; el este dat de faptul că reintegrarea acestora în imobil a fost dispusă de instanțele de judecată prin hotărâri irevocabile, care au arătat și faptul că apelanții și-au redobândit statutul de chiriași la stat.
În privința excepțiilor, apelanțiii arată că deși formal au fost respectate dispozițiile art. 137 C.Proc.Civ., instanța nu a analizat aceste excepții, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Spre exemplu, chiar dacă partea adversă a confirmat că apelanții nu mai locuiesc în imobil, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.
În privința cererii reconvenționale, apelanții susțin că în mod greșit prima instanță a apreciat că s-a solicitat constatarea unei situații de fapt, instanța având posibilitatea de a constata manifestarea de voință în sensul încheierii unui contract de închiriere potrivirt art. 235 alin. 1 C.Proc.Civ.
Prin decizia civilă nr.1051A/10.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții –pârâți-reclamanți M. V., Matezeanu L. și M. D. E. împotriva sentinței civile nr._/10.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimata – reclamantă –pârâtă F. R. .
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.6 din OUG nr.40/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere, pentru o perioada de 5 ani.
Întrucât textul de lege prevede ca, după anularea contractului de vânzare-cumpărare se încheie un contract de închiriere cu o durată precis determinată în timp, obligația proprietarului se naște în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare (în speță decizia civilă nr. 271 A/30.03.2005), iar nu în momentul rămânerii definitive, care ar lăsa soarta contractului incerta prin posibilitatea desființării ulterioare.
Pe de alta parte, întrucât a început sa curgă la data anularii contractului de vânzare-cumpărare, acest termen nu a expirat la data de 8.04.2004, adică la 5 ani de la . ordonanței de urgenta.
Ordonanța de urgenta nr. 40/1999 folosește o redactare diferită pentru a reglementa durata contractelor de închiriere ce urma a fi prelungite sau a se încheia în baza sa. Astfel, art. 1, 2 si 3 se refera la contracte ce se prelungesc pentru o anumită perioada de timp de la . actului normativ, în timp ce art. 4, 5 si 6 nu mai cuprind o asemenea mențiune, ceea ce înseamnă ca termenul începe sa curgă de la data la care a intervenit faptul juridic generator al raportului juridic.
In aceasta situație, au devenit incidente dispozițiile art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999, conform căruia în vederea încheierii noului contract de închiriere, proprietarul are obligația de a notifica chiriașului sau fostului chiriaș prin executorul judecătoresc data și locul întâlnirii.
Or, reclamanta în calitate de proprietar a imobilului, nu a îndeplinit obligația de notificare.
In cazul nerespectării acestei obligații, potrivit art.11 alin.1 teza 1 din OUG nr.40/1999, intervine prelungirea de drept a contractului anterior pana la încheierea unui nou contract de închiriere.
Întrucât obligația proprietarului este corelativă dreptului chiriașului la încheierea acestui contract, drept care, potrivit art. 6 din OUG nr. 40/1999 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, este limitat în timp la 5 ani, nici sancțiunea încălcării acestui drept nu poate avea o durata mai mare.
Prin urmare, contractul de închiriere încheiat anterior de apelanți cu Primăria Municipiului București este prelungit de drept pentru perioada 30.03._10.
Față de aceste considerente, reținând ca apelanții nu mai au în prezent un drept locativ izvorât din lege, se impune menținerea soluției primei instanțe cu privire la evacuare.
În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepțiilor, tribunalul constată că, la momentul pronunțării sentinței cererea de evacuare nu era prematură, iar calitatea procesuală pasivă a fost reținută în baza celor statuate prin hotărârile judecătorești anterioare în privința reintegrării apelanților în imobil, iar nu pe ocuparea efectivă a imobilului de către aceștia. De asemenea, va fi menținută și soluția privind cererea reconvențională, tribunalul apreciind că manifestarea de voință în sensul exprimării intenției de a încheia un act juridic constituie o stare de fapt, fiind incidente dispozițiile art. 111 C.Proc.Civ.
Prin urmare, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.1051A/10.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs reclamanții M. V., M. D. E. și M. L..
În motivarea recursului, reclamanții critică decizia pentru următoarele motive:
1. Judecătorul M. P. a mai judecat și în Dosarul nr._/3/2009 ce s-a aflat pe rolul T.M.B. – Secția a III-a civilă, dosar ce a avut ca obiect tot . nr. 29, sector 4. În dosarul de față trebuia, cel puțin, să se abțină de la judecarea cauzei.
2. Judecătorul M. P. a preluat "ad litteram" motivațiile instanței de fond, fără a le supune controlului judiciar, conform atribuțiilor unei instanțe de apel - instanță de control judiciar.
3. Judecătorul M. P. "respinge apelul ca nefondat" și, fără a modifica sentința civilă de la Fond, decide evacuarea reclamantei M. D. E., menționată în dispozitivul S.C._.06.2011.
4. Litigiul dintre subsemnații și F. R. privind evacuarea nelegală . continuare pe rol prin alte acțiuni, în civil sau penal, împotriva reclamantei/pârâte F. R. (ex. Dosar nr._/299/_ aflat pe rolul .1.B. - Secția a IV-a).
5. Fondul cauzei a fost judecat de același judecător, A. T. E., care a judecat și fondul de la Dosar nr._/299/2009, menționat la punctul 4.
6. Instanța de apel a acceptat delegația de reprezentare pentru alt avocat cât cel care a reprezentat-o pe F. R. în prezenta cauză, deși a menționat instanța de apel cu privire la acest aspect.
7. Instanța de apel, instanță de control judiciar, și-a permis, la fel ca și instanța de fond, să repună în discuție și să rejudece o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pusă și în executare și executată de Executorul Judecătoresc.
8. Instanța de apel și-a permis să nu consemneze în încheierea de ședință toate aspectele ridicate de noi în ședința din 26.11.2012.
Față de cele arătate, se solicită să se admită recursul, să se analizeze sentința apelată pe toate aspectele, în conformitate cu prevederile art. 304 indice 1 C.P.C., urmând să se modifice în tot Decizia civilă nr. 1051A/IO.l2.2012 și să se admită acțiunea lor așa cum a fost formulată, precizată și completată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
La termenul de judecată din data de 01.03.2013, instanța de recurs a pus în discuția părților excepția nulității recursului.
Cu privire la excepția nulității recursului, Curtea constată că recurenții invocă faptul că instanța de apel nu a motivat decizia pronunțată, ci a preluat argumentele invocate de către prima instanță.
Având în vedere dispozițiile art. 306 alin.3 din Codul de Procedură Civilă, Curtea va încadra criticile formulate cu privire la lipsa motivării soluției de către instanța de apel în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă.
În ceea ce privește celelalte susțineri din memoriul de recurs, instanța de control judiciar constată că nu se circumscriu nici unui alt motive de recurs.
Pentru considerentele expuse, va respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea judecătorească trebuie sã cuprindã motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum șºi cele pentru care s-au înlãturat cererile pãrțþilor. În acest sens sunt dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar excepțiile sunt de strictã interpretare și aplicare [spre exemplu, nu se motiveazã hotãrârea datã asupra strãmutãrii – art. 40 alin. (4) C. proc. civ. – sau hotãrârea prin care se pronunțã divorțul, dacã ambele pãrți o cer – art. 617 alin. (2) C. proc. civ.].
Dispozițiile art. 304 pct.7 din codul de procedură civilă sunt menționate trei ipotezele și anume:
a) hotãrârea atacatã nu cuprinde motivele pe care se sprijinã, în sensul cã acestea lipsesc cu desãvârșire sau existã o motivare, dar ea este insuficientã, nu rãspunde tuturor cererilor sau, dupã caz, criticilor aduse hotãrârii de primã instanțã;
b) motivele hotãrârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatatã în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilã ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contrã, îl contrazic;
c) hotãrârea cuprinde motive strãine de natura pricinii, ceea ce echivaleazã
practic cu o nemotivare.
În cauza de față, recurenții invocă faptul că instanța de apel soluția pronunțată.
Din analiza considerentelor deciziei recurate, instanța de control judiciar constată că Tribunalul București a prezentat și detaliat argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției în calea de atac a apelului.
Susținerea recurenților în sensul că a fost preluată motivarea primei instanțe va fi înlăturată de către instanța de recurs, având în vedere că motivarea instanței de apel este diferită de motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea în prezenta cauză a dispozițiilor art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999. Astfel, spre deosebire de prima instanță, Tribunalul București a apreciat că recurenții beneficiază de dispozițiile art.10 și 11 din O.U.G. nr.40/1999, motiv pentru care contractul de închiriere încheiat anterior de recurenți cu Primăria Municipiului București a fost prelungit de drept pentru perioada 30.03._10.
Instanța de apel a argumentat prelungirea termenului de închiriere pe o perioadă de 5 ani de zile, în raport de dispozițiile art. 6 din OUG nr. 40/1999 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, care limitează posibilitatea prelungirii contractului de închiriere în timp num ai la 5 ani.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției alte argumente decât cele indicate de către prima instanță.
Instanța de recurs constată că Tribunalul București, în calea de atac a apelului, a răspuns la criticile formulate în mod argumentat.
Eventualele nemulțumiri ale părții cu privire la argumentele prezentate în susținerea soluției nu constituie critici de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă.
În ceea ce privește celelalte susțineri din memoriul de recurs, Curtea constată că acestea nu constituie critici ale hotărârii recurate și nu pot fi circumscrise nici unui motiv de recurs.
În ceea ce privește nemulțumirea recurenților referitoare la faptul că instanța de apel nu a consemnat în încheierea de ședință toate aspectele invocate de parte în ședința din 26.11.2012, instanța de control judiciar învederează că mențiunile din cuprinsul încheierii fac dovada până la înscrierea în fals, și că nu s-a solicitat, în conformitate cu art. 281/1 din Codul de Procedură Civilă îndreptarea sau completarea mențiunilor din cuprinsul acesteia.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 din Codul de Procedură Civilă, constatând neîntemeiate criticile formulate și nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către M. V., Matezeanu L. și M. D. E. împotriva deciziei civile nr.1051A/10.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă –pârâtă F. R. .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenții – pârâți – reclamanți M. L., M. D. E. și M. V. împotriva deciziei civile nr. 1051A/10.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă – pârâtă F. R..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 01.03.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. I. L.-MihaelaCotta F.
Grefier,
D. L.
RED.DZ/05.03.2013
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
26.02.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 146/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partide politice. Decizia nr. 147/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
