Legea 10/2001. Încheierea nr. 16/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 16/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 30877/3/2011
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 16 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. R. D.
JUDECĂTOR - M. G. R.
GREFIER - M. L.
Pe rol se află judecarea cererilor de apel formulate de apelanta – reclamantă R. E. și de către apelantul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.2028/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelanta – reclamantă R. E. personal și asistată de avocat Anelis V. I., cu împuternicire avocațială nr._/18.01.2013, lipsind apelantul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-au comunicat reciproc motivele de apel, iar apelantul – pârât a solicitat prin motivele de apel, ca judecata să se desfășoare și în lipsa sa. La data de 08.04.2013 apelanta – reclamantă a depus cerere prin care indică schimbarea domiciliului ales pentru comunicarea actelor de procedură, în București ., ..2, ., sector 3, precum și întâmpinare, în două exemplare, un exemplar al acesteia fiind comunicat apelantului – pârât.
Curtea ia act de schimbarea domiciliului ales pentru comunicarea actelor de procedură al apelantei – reclamantă R. E. în București ., ..2, ., în conformitate cu prevederile art.93 Cod procedură civilă, urmând a fi menționate modificările și în sistemul informatic Ecris.
Apărătorul apelantei – reclamantă solicită încuviințarea probei cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea prețului actualizat al imobilului în litigiu, cu indicele de inflație.
Arată că solicită completarea probatoriului deja administrat în cauză, pentru a se răspunde la cel de-al treilea motiv de apel.
Curtea, după deliberare, respinge proba cu expertiză solicitată de apelanta – reclamantă, având în vedere împrejurarea că actualizarea prețului imobilului în litigiu cu indicele de inflație, la data executării hotărârii, se va face conform indicilor de calcul oficiali.
Apărătorul apelantei – reclamantă solicită amânarea pronunțării cauzei, pentru a depune practică judiciară.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererilor de apel.
Apărătorul apelantei – reclamantă solicită admiterea apelului promovat de partea pe care o reprezintă împotriva sentinței civile nr.2028/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, astfel cum a fost formulat.
Arată că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a disp. art.501 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a acordat prețul de piață al imobilului, în condițiile în care reclamanta este cumpărător de bună credință, a dovedit că a fost evinsă în dreptul său de proprietate, situație care echivalează cu lipsirea de efecte juridice a titlului său de proprietate, a dovedit că aceasta a achitat integral prețul imobilului în litigiu, astfel încât erau îndeplinite toate condițiile pentru acordarea prețului de piață al imobilului.
De asemenea, arată că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată sub aspectul respingerii cererii de acordare a prețului de piață al imobilului, fiind încălcate prevederile art.6 par.1 din CEDO.
Totodată, susține că instanța de fond nu și-a îndeplinit rolul activ în dezlegarea cauzei deduse judecății, în sensul că reclamanta a solicitat acordarea prețului de piață al imobilului, iar instanța fondului a acordat prețul actualizat cu indicele de inflație. În această situație, apelanta – reclamantă se află în imposibilitate de a avea un cuantum determinat al imobilului
Cu cheltuieli de judecată.
Având cuvântul asupra apelului formulat de apelantul – pârât, solicită respingerea acestuia ca nefondat, conform susținerilor expuse în întâmpinarea formulată în cauză.
Susține inadmisibilitatea invocării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, întrucât în primă instanță, M. FINANȚELOR PUBLICE nu a invocat această excepție.
În cazul în care se va trece peste aspectul inadmisibilității, solicită a se avea în vedere că la dosarul cauzei a depus decizia nr. 2428/17.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2009, în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că în astfel de litigii, calitatea procesuală pasivă revine MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE.
De asemenea, arată că partea pe care o reprezintă a dovedit cheltuielile de judecată, constând în onorariu de avocat și onorariul de expertiză, astfel încât dispozițiile art.274 Cod procedură civilă au fost aplicate corect.
CURTEA,
Pentru a da posibilitate apelantei – reclamantă să depună note scrise și practică judiciară, urmează a dispune amânarea pronunțării cauzei.
DISPUNE:
Amână pronunțarea cauzei la data de 23.04.2013.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. R. D. M. G. R.
GREFIER
M. L.
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 86A
Ședința publică de la 24 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. R. D.
JUDECĂTOR – M. G. R.
GREFIER - M. L.
Pe rol se află judecarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă R. E. și de către apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.2028/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.04.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate apelantei – reclamantă să depună practică judiciară, a amânat pronunțarea la data de 23.04.2013, când în aceeași compunere, a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2011 pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, reclamanta R. E. a chemat în judecată pe pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE și a solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1, situat în București, . nr. 41, sector 1, conform standardelor internaționale de evaluare, preț achitat integral de reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 3025/_ din 22.01.1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că potrivit contractului nr._/01.03.1986 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar . a închiriat apartamentul menționat, iar ulterior conform contractului de vânzare cumpărare 3025/_ din 22.01.1997 a dobândit calitatea de proprietară a acestui imobil, achitând integral la data de 05.08.2001 prețul imobilului în sumă de 14.934.443 lei ROL potrivit chitanțelor anexate la dosar.
A arătat că prin decizia civilă nr.125/2003, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului, D. M. B. Smărăndița, decizia rămânând irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de R. E., prin Decizia civilă nr. 8932/06.11.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
A mai arătat reclamanta că împotriva sa a fost declanșată procedura de executare silită, așa încât la data de 06.04.2009 a fost evacuată din imobil.
În consecință, consideră reclamanta, urmare admiterii acțiunii în revendicare, efectele titlului său de proprietate au fost practic anihilate, ceea ce impune dezdăunarea sa de către Ministerul Finanțelor Publice, dată fiind desființarea titlului său de proprietate în sensul avut în vedere de art.501 din Legea nr.10/2001, autoritatea abilitată în acest sens fiind pârâtul.
În drept au fost invocate dispozițiile art.50 alin.3 și ale art. 501, alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.
La data de 23.01.2012, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare și completatoare la acțiunea introductivă prin care a solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului aferent întregului imobil, achitat de reclamantă, atât pentru apartamentul nr.1, cât și pentru terenul situat sub construcție.
Prin precizarea depusă la dosar la data de 5.11.2012, reclamanta a arătat că solicită, în principal, restituirea sumei de 963.680 lei, iar în subsidiar, restituirea sumei de 799.730 lei,, reprezentând prețul imobilului compus din construcție și teren, situat în București, . nr.41, sectorul 1, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3025/_/22.01.1997, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de expertiza și onorariu de avocat.
Prin sentința civilă nr.2028/19.11.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a prețului actualizat cu indicele de inflație din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.3025/_/22.01.1997 încheiat cu Primăria Municipiului București referitor la imobilul situat în București, . nr.41, sectorul 1, precum și la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată parțiale.
A reținut prima instanță că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 3025/_/22.01.1997, încheiat cu Primăria Municipiului București în baza Legii nr.112/1995, reclamanta a dobândit în proprietate apartamentul nr.1, situat în București, . nr. 41, sector 1, achitând integral prețul în sumă de 14.934.443 lei, iar în urma admiterii cererii în revendicare formulată de fosta proprietară a imobilului în litigiu, prin Decizia civilă nr. 125/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8932/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva reclamantei a fost pornită procedura de executare silită, care s-a finalizat cu îndepărtarea reclamantei din imobil la data de 06.04.2009.
Instanța a considerat că solicitarea reclamantei privind acordarea prețului de piață al imobilului nu poate fi primită, întrucât textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr.1/2009 impune ca o condiție în acest sens ca respectivul contract de vânzare cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cerință care nu este îndeplinită în speță.
Sub acest aspect, în considerentele Deciziei nr.8932/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care s-a admis recursul declarat de fosta proprietară a imobilului în litigiu, s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanta D. a depus la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei Munciipiului București, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare de către numita R. E., o cerere de restituire în natură a apartamentului nr. 1 din imobil, fiind imputabilă susnumitei necunoașterea situației juridice a bunului ce i-a fost vândut, or în aceste circumstanțe este evident faptul că în speță, au fost nesocotite prevederile Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.
În aceste condiții, acțiunea introdusă de reclamantă a fost admisă în parte și ca atare a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a prețului actualizat cu indicele de inflație din contractul de vânzare cumpărare referitor la imobilul situat în București, . nr. 41, apt.1, sector 1, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta R. E. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 04.02.2013 sub nr._ .
Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul de a dispune obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului situat în ., nr.41, sector 1, București, preț determinat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. S. în faza procesuală de primă instanță, iar în subsidiar schimbarea în parte a sentinței în sensul de a dispune obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație al imobilului amintit, preț al cărui cuantum urmează să se determine pe cale judiciară, prin expertiză contabilă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că sentința apelată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 501 din Legea nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.1/2009, și art. 501.1 din normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001.
Astfel, susține apelanta-reclamantă, normele juridice mai-sus invocate reglementează dreptul cumpărătorilor în baza Legii nr.112/1995 de a li se restitui prețul de piață al imobilelor achiziționate în temeiul acestui act normativ, în cuantumul determinat pe cale judiciară, pe bază de expertiză.
În speță, prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art.501 din Legea nr.10/2001, încălcându-i astfel dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, cu motivarea eronată că „ar fi fost nesocotite prevederile Legii nr.112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare”.
Soluția dispusă de prima instanță se află în vădită contradicție cu scopul urmărit de legiuitor, acela de a consacra în favoarea chiriașilor-cumpărători în baza Legii nr.112/1995 măsuri reparatorii suficiente si rezonabile pentru acoperirea prejudiciului de a cărui producere tocmai Statul este pe deplin răspunzător.
Arată apelanta-reclamantă că niciuna din instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare și nici măcar Înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul deciziei 8932/06.11.2006 pronunțate în dosarul nr._/2/2005 (invocată de magistratul fondului), nu au reținut nelegalitatea titlului său de proprietate ori faptul că acesta ar fi fost perfectat cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995, cum în mod arbitrar și eronat a apreciat prima instanță, în urma unei interpretări discreționare a celor statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul de revendicare. Faptul că apelanta nu ar fi cunoscut suficient situația juridică a imobilului cumpărat în baza Legii nr.112/1995 nu echivalează cu încălcarea prevederilor acestei legi, cu atât mai mult cu cât la data depunerii cererii de cumpărare a imobilului, a obținut avizele necesare din partea autorităților sesizate în acest scop.
Prin urmare, apelanta este îndreptățită la acordarea prețului de piață al imobilului, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert P. S. în faza procesuală de primă instanță, întrucât în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanta are calitatea de cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, iar acest text a conferit calitatea de titular al dreptului de despăgubire persoanelor care au cumpărat de la Stat imobile în baza Legii nr. 112/1995, cum este si cazul apelantei. Legiuitorul român a reglementat acest drept, cu titlu de măsură reparatorie, în scopul justei dezdăunări a persoanelor care și-au pierdut prerogativele de proprietar, în urma retrocedării pe cale administrativă sau judiciară a imobilelor lor, către foștii proprietari deposedați de Stat în perioada regimului comunist.
De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3025/_/22.01.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte juridice, iar în urma evingerii sale în acțiunea în revendicare, a fost evacuată din imobilul situat în ., nr. 41, sector 1, București, astfel că se află în ipoteza în care, deși a achiziționat imobilul de la Stat, titlul său de proprietate a fost anihilat, în cadrul acțiunii în revendicare declanșate de fostul proprietar.
Întrucât în urma litigiului de revendicare titlul său a fost practic lipsit de orice efecte juridice, la data de 06.04.2009, a fost evacuată silit din imobil, fapt ce rezultă din procesul-verbal încheiat de B. G. la aceeași dată în dosarul de executare nr. 889/2009, anexat cererii de chemare în judecată din prezentul dosar.
Așadar, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3025/_/22.01.1997 încheiat de apelanta reclamantă în baza Legii 112/1995 este un titlu „desființat" în sensul Legii nr.1/2009. ca efect al evingerii sale în dreptul de proprietate, prin admiterea acțiunii în revendicare.
De altfel, noțiunea de „contract desființat” este explicitată în art.20 alin.21 din Legea nr.1/2009, conform căruia „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe (...)".
Prin urmare, titularii dreptului de dezdăunare, sunt atât persoanele ale căror contracte au fost anulate, cât și persoanele evinse în urma admiterii acțiunilor în revendicare, prin decizie judiciară definitivă și irevocabilă, cum este și cazul apelantei-reclamante, având în vedere că efectul celor două proceduri este același: pierderea proprietății.
A mai arătat apelanta că a încheiat contractul nr. 3025/_ /22.01.1997 cu deplina respectare a prevederilor Legii nr.112/1995 și a achitat integral prețul imobilului aflat în litigiu.
În acest sens, prin niciuna din hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei (pronunțate în litigiul de revendicare) nu s-a constatat în mod expres și concret încălcarea de către apelantă sau vânzătorul PMB, prin mandatar ., a vreuneia din prevederile Legii nr. 112/1995, în baza căreia a cumpărat imobilul aflat în litigiu. Practic, la data cumpărării, toate dispozițiile acestei legi au fost respectate, iar apelanta a achitat integral prețul imobilului către Stat (a se vedea adresa nr._/05.08.2001 emisă de PMB și chitanțele de plată atașate acțiunii introductive). Pe de altă parte, subliniază că nu există nicio altă hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit în mod concret eludarea de către apelantă a vreunei norme juridice din Legea nr. 112/1995.
Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit indicată în mod expres în cuprinsul hotărârilor judecătorești date în litigiul de revendicare prevederea sau prevederile concrete care s-ar fi eludat la data perfectării contractului nr. 3025/_ /22.01.1997, fapt care nu s-a întâmplat.
Prin urmare, în absența unei constatări efective a încălcării Legii nr. 112/1995, beneficiază de restituirea prețului de piață al imobilului, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză tehnică administrat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art.501 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, completată și modificată prin Legea nr. 1/2009.
Într-o altă critică, apelanta a arătat că sentința primei instanțe nu este motivată în drept, sub aspectul considerentelor care au condus la respingerea cererii de acordare a prețului de piață al imobilului, prima instanță încălcând astfel art.261 pct.5 Cod de proc.civ. și prevederile art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanță a omis să menționeze care prevedere/prevederi din Legea nr. 112/1995 ar fi fost încălcate, obligație pe care o avea, atât în virtutea exigențelor impuse de normele sus arătate.
Aceasta întrucât încălcarea unei legi nu se prezumă, ci trebuie motivată și raportată la un text de lege concret si expres reglementat.
O astfel de motivare din partea instanței de fond era cu atât mai necesară, cu cât de acest aspect - încălcarea sau respectarea legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare - cumpărare - depindea însăși încadrarea apelantei-reclamante într-una din cele două ipoteze reglementate de Legea nr.10/2001 în această materie: 1. acordarea prețului de piață al imobilului; 2. acordarea prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație.
Omisiunea primei instanțe de a motiva în drept soluția de respingere a cererii mele de acordare a prețului de piață al imobilului încalcă si prevederile ort. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea căruia Curtea Europeană a decis că „absența motivării unei decizii judiciare impietează asupra dreptului la un proces echitabil, mai ales atunci când decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanță superioară", (cauza Ruiz Torija c/. Spaniei, cauza Helle c/Finlandei).
În aprecierea consecințelor produse ca efect al încălcării art. 6, par. 1 din Convenție, jurisdicția europeană a reținut că magistratul național trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, să examineze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii, o asemenea exigență fiind cu atât mai mare, în situațiile în care o parte nu a putut decât si își prezinte concluziile oral în procedura internă, (cauza Hadjianastassiou c/Greciei, cauza Georgiadis c/Greciei; pentru comentarii în acest sens, a se vedea și C. B., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Drepturi și libertăți. Voi. L pag. 526-527).
Față de cele mai sus arătate, este evident că omisiunea instanței de fond de a de a-și motiva în drept soluția adoptată, conduce la concluzia că apelanta nu a încălcat de fapt, nici o prevedere din Legea nr. 112/1995, astfel că este îndrituită la restituirea prețului de piață al imobilului dobândit în temeiul aceleiași legi.
A mai arătat apelanta-reclamantă că, după cum a arătat și în fața primei instanțe, în opinia sa, este prioritară evaluarea efectuată de expert prin metoda comparației directe, în urma căreia a rezultat un preț de piață al imobilului de 963.680 lei, din cel puțin două considerente:
a) această valoare se circumscrie pe deplin standardelor internaționale de evaluare care stau la baza determinării valorii prețurilor practicate pe piața imobiliară;
b) această valoare este de natură a asigura o reparație justă și echitabilă a prejudiciului pe care apelanta, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, l-a suportat ca urmare a modalității defectuoase în care Statul a gestionat problema imobilelor naționalizate, care a avut ca efect coexistența a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil și a condus în cele din urmă la anihilarea prerogativelor sale de proprietar și evacuarea sa din imobilul litigios.
Consideră apelanta că prima instanță nu a exercitat un rol activ în dezlegarea cauzei deduse judecății. obligație ce îi revenea în temeiul art. 129 Cod Proc.Civ., deoarece a admis acțiunea în parte, în sensul că a dispus acordarea prețului actualizat cu indicele de inflație, fără însă ca acest preț să se fi determinat în cadrul litigiului, pe bază de expertiză contabilă. Procedând astfel, prima instanță nu și-a îndeplinit rolul activ pe care trebuie să îl manifeste orice magistrat în litigiile de natură civilă, tocmai pentru a respecta exigențele actului de justiție și pentru a face posibilă valorificarea drepturilor conferite prin hotărâri judecătorești.
În virtutea art. 129 alin. 4 și 5 Cod de proc. civ., prin prisma ipotezei legale pe care a reținut ca fiind aplicabilă în speță, - aceea de acordare a prețului actualizat cu indicele de inflație -, Tribunalul București avea obligația de a pune în discuția părților necesitatea administrării probei cu expertiză contabilă, prin care urma să se determine valoarea prețului actualizat. Aceasta întrucât în cauză se administrase doar proba cu expertiză imobiliară evaluatorie, prin care s-a determinat exclusiv cuantumul prețului de piață al imobilului.
Or, întrucât prima instanță a încadrat cauza juridică dedusă judecății în ipoteza legală a restituirii prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație, ea trebuia să clarifice din punct de vedere probatoriu și acest aspect, pe care însă nu l-a pus în discuția părților, încălcând astfel și principiul contradictorialității.
De altfel, devreme ce potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea 10/2001 și art. 501.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, prețul de piață al imobilului se stabilește prin expertiză dispusă de instanța de judecată, mutatis mutandis, prețul actualizat cu rata inflației se impune a fi determinat în aceeași modalitate.
Subliniază că, în absența stabilirii cuantumului prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație prin expertiză judiciară, se află în imposibilitatea valorificării sentinței civile nr.2028/19.11.2012 pronunțate în primă instanță, întrucât valoarea ce i s-ar cuveni într-o astfel de ipoteză, nu a fost stabilită în cadrul procesului, în condiții de contradictorialitate.
Pe de altă parte, menținerea sentinței primei instanțe în forma actuală ar putea conduce la acordarea unei despăgubiri derizorii - stabilite în mod discreționar de Ministerul Finanțelor Publice, pe baza propriilor sale criterii de evaluare, fapt care ar constitui o nouă prejudiciere a sa cu privire la imobilul dobândit în baza Legii nr. 112/1995.
Cererea de apel, scutită de plata taxelor judiciare de timbru, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282-298 Cod proc. civ., precum și pe celelalte norme juridice mai-sus specificate.
Apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, a invocat în cererea sa de apel excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens invocă decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiul având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, având în vedere în acest sens și dispozițiile art. 970 C.civ.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speța Primăria Municipiului București și prin mandatar . Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:
a) ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare;
b) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., în forma avută la momentul la momentul introducerii acțiunii, "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr.184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantul din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze, așa cum s-a arătat, un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.
c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului(art. 1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.
Nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.
Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.
A criticat pârâtul sentința atacată și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț, arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind Primăria Municipiului București, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
Conform prevederilor art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să retină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea susmenționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A., după caz."
Din textul de lege sus menționat reiese clar ca acest comision de 1 % a fost reținut de către mandatarul Primăriei Municipiului București, in speța, ..
În concluzie, debitorii obligației de restituire a comisionului de 1% sunt Municipiul București prin Primarul General și ..
De asemenea, susține apelantul-pârât că instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul său, provocându-i astfel un prejudiciu.
Astfel, consideră că instanța de fond, trebuia să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie restituit din prețul actualizat de partea care a încasat comisionul.
Într-o altă critică, a arătat apelantul-pârât că în mod greșit instanța de fond l-a obligat la plata a prețului actualizat, având în vedere dispozițiile art. 1337 Cod civil, care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.
Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestuia.
Prin urmare, invocă și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."
Criticabilă este hotărârea din fond și în ceea ce privește instituirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.
Astfel, arată apelantul-pârât că nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar ., - parte în contractul de vânzare-cumpărare.
Mai mult, consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau -., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta din prezenta cauza, contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În consecință, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Cererea de apel, scutită de plata taxelor judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 282 și următ Cod procedură civilă.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința apelată în limitele stabilite de art.294 și art.295 Cod Proc.Civ. și ale criticilor formulate de părțile care au declarat calea de atac, curtea constată că apelul declarat de apelantul pârât este nefondat, iar apelul declarat de apelanta reclamantă este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în cele ce succed.
Va fi examinat cu prioritate apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, deoarece acesta cuprinde critici ce valorifică excepția de procedură a lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Cu toate acestea, după cum se va vedea, chestiunile ce fac obiectul criticilor în apelul pârâtului sunt deduse analizei instanței de apel și prin apelul reclamantei, astfel încât argumentele ce urmează vor răspunde deopotrivă și căii de atac declarată de reclamantă.
Chestiunea calității procesuale pasive, invocată prin apel de pârât, este însă, în realitate, mai mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speță a prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001 republicată, rezultă cu evidență că apelantul pârât este ținut de obligația de plată a sumelor solicitate de reclamantă, față de prevederile alineatului 3 al art.50, potrivit cu care: „Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și (21) (prețul de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, n.red.) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”
În mod nefondat susține apelantul pârât că această normă nu îi conferă legitimare procesuală, textul menționând expres și fără dubiu persoana titularului obligației de restituire a sumelor ce constituie prețul de piață al imobilelor în discuție.
Prin urmare, curtea este ținută a analiza cu prioritate dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art.501 din lege.
Potrivit prevederilor acestui articol, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.”
Din coroborarea textului cu prevederile art.20 alineatele (21) - (23), introduse prin Legea nr.1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare desființate, se înțeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Prin urmare, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr.1/2009, pentru a se putea dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.
Or, în speță a fost admisă o acțiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziție cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la ipoteza existenței a două titluri valabile.
Este deci lipsită de fundament susținerea apelantului pârât în sensul că în speță prevederile alin.3 al art.50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții intimați nu a fost desființat.
În aceste condiții, curtea constată întemeiată critica apelantei reclamante în sensul aplicabilității în speță a prevederilor art.501 și art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, argumentul reținut de instanța de apel fiind unul dedus din interpretarea sistematică a legii.
Cu referire la invocarea de către apelantul pârât a regulilor art.1337 și următoarele Cod Civil, curtea reține că modalitatea de restituire a prețului plătit în temeiul Legii nr.112/1995, reglementată de art.501 din Legea nr.10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speță Primăria Municipiului București), ci Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art.50 alin.3 din lege.
În aceste condiții, rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicțiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalității vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata prețului de către Ministerul Finanțelor Publice.
În privința motivului de critică legat de obligarea pârâtului la plata și a comisionului de 1% reținut de mandatarul vânzătorului, curtea reține că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicțiune (în forma specială prevăzută de Legea nr.10/2001) nu privește și contractul de mandat încheiat între Primăria Municipiului București și ., contract prezumat valabil până la desființarea sa (fie că este vorba despre rezoluțiune sau anulare), acest raport juridic fiind unul distinct de cel dedus judecății.
O eventuală încălcare a contractului de mandat, cu consecința rezoluțiunii, ori o eventuală nulitate a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea . la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului București, însă o asemenea chestiune nu făcea obiectul judecății, iar prevederile art.501 din Legea nr.10/2001 nu disting când prevăd dezdăunarea completă a cumpărătorului în temeiul Legii nr.112/1995.
Este nefondată și critica apelantului pârât în sensul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce prevederile art.274 Cod Proc.Civ. nu condiționează restituirea acestora reclamantului de culpa sau reaua-credință a pârâtului căzut în pretenții.
Pentru aceste motive, curtea găsește nefondat apelul declarat de pârât.
Cu privire la apelul declarat de reclamantă, sunt avute în vedere toate argumentele mai sus expuse, care nu vor fi reluate, urmând doar a fi completate.
Astfel, în consecința celor reținute mai sus, curtea reține că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare la speță a prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001, reținând drept argument care să înlăture îndreptățirea reclamantei la restituirea prețului de piață împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunțate în litigiul având ca obiect revendicarea imobilului s-a consemnat că reclamantei din speță îi este imputabilă necunoașterea situației juridice a imobilului.
Este adevărat că hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare consemnează în considerente omisiunea reclamantei din speță, cumpărătoare în temeiul Legii nr.112/1995, de a verifica pe deplin situația juridică a imobilului, însă curtea constată că această chestiune nu este relevantă pentru soluționarea cauzei de față.
Astfel, după cum s-a arătat mai sus, legea nu face vorbire despre buna sau reaua-credință a cumpărătorului, ci despre respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ipoteză ce este îndeplinită în speță, de vreme ce prin hotărârile pronunțate nu s-a reținut încălcarea acestui din urmă act normativ.
Prin urmare, curtea reține că este fondată susținerea apelantei reclamante în sensul că dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001 îi erau aplicabile, astfel încât cererea sa de chemare în judecată era întemeiată, contrar celor constatate de prima instanță.
Cu privire la critica în sensul încălcării prevederilor art.129 alin.4 și 5 Cod Proc.Civ., curtea reține incidența sub acest aspect a dispozițiilor art. 129 alin.51 Cod Proc.Civ., introdus prin Legea nr.202/2010 și aplicabil judecății pendinte, potrivit cu care: “Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.”
Prin urmare, apelanta reclamantă nu este îndreptățită a invoca în prezenta cale de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu o probă considerată necesară.
Pe de altă parte, critica este nefondată prin prisma faptului că aplicarea indicelui de inflație la prețul efectiv achitat (pentru ipoteza reținută de prima instanță, a aplicării prevederilor art.50 alin. 2 din Legea nr.10/201), reprezenta o operațiune matematică ce putea fi realizată la momentul executării hotărârii, fie de către debitor, fie de către executorul judecătoresc în cadrul executării silite, iar omisiunea aplicării efective a indicelui de inflație de către instanță, în sensul de a calcula suma actualizată, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a sentinței.
Mai mult, de vreme ce dreptul la actualizare se întinde până la data încasării sumei cuvenite, iar instanța nu putea calcula suma actualizată decât până la data pronunțării hotărârii (momentul îndeplinirii obligației de către pârâtul debitor nefiind previzibil), o asemenea operațiune nici nu era în interesul reclamantei, deoarece curgerea timpului urma a face necesară oricum o nouă actualizare a creanței la data plății efective.
În consecința argumentelor expuse, curtea reține greșita aplicare a legii de către prima instanță la situația de fapt rezultată din piesele dosarului, ceea ce impune, în temeiul art.296 Cod Proc.Civ., admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la restituirea către reclamantă a despăgubirii în echivalentul prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3025/_ încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, urmând a fi menținută dispoziția instanței referitoare la admiterea în parte a cererii.
În privința cuantumului despăgubirii cuvenită apelantei reclamante, curtea reține acele concluzii ale raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe care au avut în vedere evaluarea imobilului prin metoda costului standard, considerând că o asemenea metodă, bazată pe valorificarea caracteristicilor tehnice, obiective, ale imobilului, reflectă cu mai multă acuratețe realitatea.
În schimb, metoda ce a avut în vedere metoda comparativă, aceasta din urmă fiind bazată exclusiv pe cererea și oferta unor imobile asemănătoare, aceste elemente având un caracter relativ, supus negocierii și condițiilor concrete ale pieței imobiliare.
De aceea, curtea va stabili valoarea despăgubirii la cuantumul de 799.730 lei, ce reprezintă valoarea de circulație a imobilului stabilită conform metodei costului standard.
Consecință a admiterii acțiunii în aceste coordonate, curtea va schimba hotărârea și în privința cuantumului cheltuielilor de judecată, constatând că se cuvine reclamantei, alături de suma de 800 lei achitată cu titlu de onorariu avocațial, și suma de 1000 lei reprezentând onorariul expertizei efectuate în fața primei instanțe pentru calculul valorii de circulație a imobilului, astfel încât cuantumul total al acestor cheltuieli, efectuate în primă instanță, va fi de 1800 lei.
În privința cererii apelantei reclamante de obligare a pârâtului apelant la plata cheltuielilor de judecată în apel, curtea constată că până la momentul pronunțării hotărârii dovada efectuării unor asemenea cheltuieli în calea de atac nu se găsea la dosar.
În plus, Curtea reține că dovada cererii accesorii privind cheltuielile de judecată trebuia să fie realizată în aceleași coordonate procesuale ca și orice alt mijloc de probă administrat în cauză, deci înaintea închiderii dezbaterilor, condiție ce nu a fost îndeplinită în speță.
Pentru aceste motive, va respinge această solicitare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2028/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă R. E., cu domiciliul ales în București, ., ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 2028/19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Admite cererea.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 799.730 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. R. D. M. G. R.
Pentru judecător transferat la altă secție, semnează
președintele secției, judecător I.R.D.
GREFIER
M. L.
Pentru grefier aflat în concediu de odihnă,
semnează grefierul-șef de secție, M.D.U.
Red. IRD
Tehnored. NC/IRD
4 exemplare/19.08.2013
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă - Judecător: C. T.
| ← Partide politice. Decizia nr. 147/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
