Legea 10/2001. Decizia nr. 1745/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1745/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 40974/3/2012
Dosar nr._
(1507/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1745
Ședința publică de la 31.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-reclamant I. I., împotriva deciziei civile nr.938 din 29.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 17.10.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 24.10.2013 și apoi la 31.10.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ /23.10.2012, petentul I. I. a chemat în judecată M. București prin Primarul General pentru obligarea acestuia la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1879/26/_ prin emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent pentru cota de 1/2 din terenul situat în București, ., Sector 5, în suprafață totală de 186 mp, din care ]n opinia acestuia i se cuvin 93 mp, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc nr.1879/26.10.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ., Sector 5, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 25.11.2009, a depus toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din H.G. nr.250/2007, pârâtul M. București, ca entitate învestită, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale, cât și demersurile repetate făcute în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr.10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Reclamantul a arătat că s-a adresat instanțelor de judecată, formându-se astfel dosarul nr._/3/2010 la Tribunalul Municipiului București, soluționat prin sentința civilă nr. 844/09.05.2011, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, sentință prin care s-a dispus obligarea la emiterea dispoziției motivată de acordare a măsurilor reparatorii - sub forma despăgubirilor bănești, pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, ., Sector 5, compus din teren în suprafață de 186 mp.
Reclamantul a arătat că a solicitat Primăriei Municipiului București să pună în executare sentința civilă nr. 844/09.05.2011, conform adresei nr._/18.2011.
Urmare a neexecutării obligației, a formulat cerere de executare silită în data de 30.11.2011 la B. B. C., formându-se dosarul de executare nr. 3013/2011. In cadrul acestui dosar de executare, executorul judecătoresc a somat Primăria Municipiului București pentru executarea obligației în data de 17.01.2012 și a emis procesul verbal din data de 09.07.2012 privitor la neîndeplinirea obligațiilor.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României).
In situația în care există o violare a art.6§l al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România, C. E. R. c.României).
In plus, nici Legea nr.l0/2001 și nici Legea nr.247/2005 - Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite.
Reclamantul a susținut că prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Perioada lungă de așteptare, respectiv 11 ani de la data depunerii notificării, timpul pierdut pentru obținerea de dovezi în vederea revendicării bunului ce i-a aparținut și de care statul s-a folosit, pierderea de timp si resurse materiale pentru recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului său au provocat frustrări si neliniște sufletească, considerând o umilire a unui cetățean onest fata de statul sau.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de persoana sa care a încearcat să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor.
In plus, având în vedere că prin sentința nr. 844/09.05.2011 i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită (proces declanșat tot din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
In cauza S. c.României, p.25, Curtea Europeană a statuat: „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție", iar în cauza C. împotriva României, Curtea a apreciat ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea sa, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării".
In cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
In ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, reclamantul a făcut trimitere la cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J., Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul ca „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei".
In drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art.1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană.
La data de 1.04.2013 reclamantul a precizat cuantumul daunelor morale ca fiind 12.000 lei.
Prin sentința civilă nr.938/29.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondată cererea formulată de petentul I. I..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul I. I. a depus notificare în baza Legii nr.10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 200 m.p. situat în București sector 5 . la data de 30 .10.2001 prin B. V. P. .
La data de 25.11.2009, reclamantul a depus înscrisurile necesare soluționării notificării și solicitarea de a se emite dispoziție conform Legii nr.10/2001.
La data de 4.02.2010, reclamantul a comunicat pârâtului somație pentru emiterea dispoziției.
În perioada martie-mai 2010, reclamantul a formulat cereri de emitere a dispoziției și de verificare a activității comisiei speciale la M. București, la Prefectura Municipiului București și la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
În luna iunie 2010, a formulat acțiune în justiție pentru soluționarea notificării, acțiune finalizată prin sentința civilă nr.844/9.05.2011 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, la data de 3.08.2011.
Ulterior, la data de 17.08.2011, reclamantul a depus cerere la M. București pentru executarea sentinței pronunțate și la data de 30.11.2011 cerere de executare silită la B. C. B. M. care la data de 9.07.2012 a emis somație către debitor.
La data de 14.08.2012, s-a întocmit raportul pentru soluționarea dosarului, iar la data de 3.12.2012 s-a emis dispoziția nr._ ce a fost ridicată de reclamant la data de 10.12.2012.
Art. 25 alin 1 din Legea nr.10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art.25.1 din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001 prevede că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Potrivit acestor dispoziții legale, M. București avea obligația de a răspunde la notificarea formulată de reclamant în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau în termen de 60 zile de la data depunerii documentației necesare soluționării .
Tribunalul a constatat că pârâtul nu a comunicat reclamantului în scris faptul că soluționarea notificării este condiționată de depunerea probelor pentru a beneficia de prorogarea termenului.
S-a mai constatat că nici după depunerea de către reclamant a înscrisurilor la data de 25.11.2009, pârâtul nu a soluționat notificarea, astfel că aceasta s-a adresat instanței de judecată care a soluționat notificarea pronunțând sentința civilă nr.844/9.05.2011 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă.
După pronunțarea sentinței, pârâtul nu a executat de bună voie obligația impusă de instanța de judecată, ci reclamantul a formulat cerere de executare silită în care a fost emisă somație. Abia după aceasta a fost emisă dispoziția în baza sentinței civile pronunțate de Tribunalul București.
Temeiul de drept aplicabil în cazul daunelor morale este cel prevăzut de art.1349, art.1357 și art.1381 cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Art.1349 Cod civil prevede: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială”.
Art. 1.357 Cod civil prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea: „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.
Reclamantul susține că perioada lungă de așteptare i-a pricinuit disconfort psihic și moral determinat de atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o pârâtul, însă aceste elemente trebuie dovedite în conformitate cu prevederile art.129 alin 1 Cod procedură civilă.
Simpla trecere a timpului și perioada lungă de așteptare nu constituie în sine o probă pentru prejudiciul moral invocat.
În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Daunele morale nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolica, stabilita din perspectiva consecințelor in planul vieții personale și sociale.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Tribunalul a apreciat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă faptul că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu moral pentru a se considera îndeplinită condiția existenței prejudiciului.
Trebuie să se țină seama și de faptul că reclamantul a depus înscrisurile doveditoare soluționării notificării în anul 2009 după ce timp de 8 ani nu a făcut niciun demers în acest sens. Reclamantul avea posibilitatea de a depune în acest timp înscrisurile, de a formula cereri la unitatea deținătoarea sau de a solicita soluționarea notificării în fața instanței.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile existenței prejudiciului și a faptei ilicite și, pe cale de consecință, nici ale existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Prin urmare, tribunalul, constatând neîndeplinite în mod cumulativ, condițiile generale pentru răspunderea civilă delictuală, a respins cererea ca nefondată.
Fiind respinsă cererea de chemare în judecată, a fost respinsă, pe cale de consecință, și cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul I. I., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată.
În motivare, recurentul reclamant a susținut că sentința este nelegală și netemeinică, pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ., hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurentul a arătat că, astfel cum a reținut instanța de fond, este fără dubiu că pârâtul nu a soluționat notificarea nr.1879/2001, în termenul stabilit de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, culpa pârâtului și fapta ilicită fiind astfel probate.
Instanța de fond a apreciat greșit că în cauza prezentă trebuia administrat un probatoriu, din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea și mărimea măsurii abuzive, ceea ce în prezenta cauză nu s-ar fi probat.
Deși prin sentința civila recurată s-a reținut faptul că s-a depășit termenul legal de soluționare a notificării nr.1879/2001, dosarul administrativ aferent acestei notificări fiind complet din anul 2009, instanța de fond a respins cererea privind acordarea daunelor morale, motivat de faptul că nu s-a probat că reclamantul a suferit un prejudiciu de natură morală.
Tribunalul București nu a avut în vedere practica Înaltei Curți de Casație si Justiție - Secția Civila, prin care s-a reținut că în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr.10/2001 înregistrează un prejudiciu moral, care constă în starea de disconfort provocat nu doar de timpul îndelungat de așteptare a unei soluții din partea autorităților statului, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de conduita pârâtului, care practic nesocotește orice dispoziție legală imperativă, tratând aceste dispoziții legale după liberul său arbitru.
De asemenea, în mod greșit s-a reținut în sentința civilă recurată că fapta ilicită în prezenta cauză nu există, deși aceasta constă în depășirea foarte mare a termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, sau mai mult în refuzul de soluționare, fapta culpabilă care nu poate să rămână nesancționată, pentru că în absența unei asemenea sancțiuni, prin obligarea recurentului-pârât în calitate de unitate deținătoare a imobilului la plata de daune morale, s-ar ajunge ca dispozițiile legale care stabilesc procedura de soluționare a notificării pe cale administrativă să fie considerate ca fiind pur formale și nu obligatorii pentru unitatea deținătoare a imobilului.
Recurentul reclamant a arătat că a depus toate înscrisurile doveditoare cerute de art.23 din Legea nr.10/2001, încă din anul 2009 și a făcut numeroase demersuri în sensul soluționării notificării, astfel cum rezultă din adresele efectuate de mandatarul . SA, existente în dosarul administrativ, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001 și practicii judiciare naționale, termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea acesteia în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Astfel cum rezultă din înscrisurile existente în dosarul cauzei, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale, cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării notificării și nu a emis dispoziția cu propuneri de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, pârâtul se află în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței, deoarece obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă in mod total nejustificat.
Mai mult însă, chiar și după ce sentința civila nr.844/09.05.2011, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, prin care a fost soluționată notificarea pe cale judecătorească, urmare refuzului de soluționarea din partea pârâtei, a rămas irevocabilă, pârâta a refuzat să o execute de bună voie, fiind obligat să formuleze cerere de executare silită.
Urmare acestui refuz de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, reclamantul a fost lipsit de un bun, astfel cum este definit de art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Recurentul a arătat că atitudinea culpabilă a pârâtului a produs un prejudiciu moral acestuia, prejudiciu care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce par să nesocotească orice prevedere legală.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, cât și în refuzul de a pune în executare hotărârea judecătorească prin care a fost soluționată notificarea pe cale judecătorească, în atitudinea umilitoare pe care reprezentanții pârâtei au adoptat-o față de reclamant, în calitate de persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestuia, care conduce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element de baza al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art.6§l al Convenției și a art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c.România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct-42).
In cauza V. c.României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât si prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c.României p. 77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, recurentul reclamant a arătat că se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art.6 din Convenție cu privire Ia durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J.-Secția Civila, prin Decizia nr.6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că ,,un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoiala și o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească im anumit echilibru intre prejudiciul moral suferi!, care nu va puie a fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însa în situația îmbogățirii fără just temei.
Cu titlu exemplificativ, recurentul reclamant a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500 Euro, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. lulia c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată următoarele:
Teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru un imobil în privința căruia a susținut că a fost preluat abuziv, notificarea fiind formulată la data de 30.10.2001 prin B. V. P., intimatul tergiversând soluționarea acesteia, fapt ce i-a creat un prejudiciu moral constând în disconfortul psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita acestuia, care a abordat o conduită de nesocotire a prevederilor legale și de tratare a procedurilor legale după liberul său arbitru.
Angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului, în condițiile solicitate de către reclamant, presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, cauzei prezente fiindu-i incidente dispozițiile art. 1349, art. 1357 art. 1381 din Noul Cod civil.
Așa fiind, în cauză se impune a se verifica condițiile cerute pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatului și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
În referire la existența faptei ilicite care a fost săvârșită de către intimat, Curtea are în vedere dispozițiile legii speciale de reparație pentru imobilele preluate abuziv –Legea nr.10/2001 - prin care legiuitorul a prevăzut un termen și condițiile pentru soluționarea notificărilor formulate de persoanele ce se consideră îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Astfel, Curtea are în vedere dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001 republicată, potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23 (art.22 înainte republicare), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Cu referire la dispozițiile legale sus-enunțate, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, prevăd la pct. 25.1 că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În continuarea explicitării se arată că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Așa fiind, termenul pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Totodată, în cuprinsul aceluiași articol din Normele metodologice sus-citate, se menționează că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este însă necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.
Recurentul reclamant a recunoscut că abia la data de 25.11.2009 a depus toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse, în acest sens fiind adresa nr._/25.11.2009 aflată la filele 13-16 dosar fond.
Curtea constată că termenul prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001, republicată, în raport de această dată la care recurentul reclamant a completat dosarul administrativ, nu a fost respectat de către intimat.
Termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr.10/2001, republicată nu este un simplu termen de recomandare, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultând în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează.
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare, ar însemna să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
HG nr.498/2003, ca și cealaltă, H.G. nr.250/2007, la care s-a făcut referire mai sus, prevede necesitatea unei corespondențe scrise care dă dreptul unității deținătoare să beneficieze de prorogarea termenului. În cazul în care notificatorul depune la dosar o asemenea precizare expresă în sensul că nu mai deține alte acte doveditoare, această situație îndreptățește și, în același timp, obligă unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării dând relevanță actelor depuse deja.
Or, în cazul de față, unitatea deținătoare nu a demonstrat că mai erau necesare alte acte la dosarul administrativ pentru a putea să se pronunțe asupra notificării, respectiv că a solicitat depunerea acestor acte.
Față de considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, Curtea reține că ulterior momentului depunerii actelor de către reclamant – 25.11.2009, unitatea deținătoare este în culpă prin nesoluționarea notificării reclamantului, acesta fiind nevoit să apeleze la procedura judiciară cu concursul instanței de judecată apelând la dispozițiile deciziei date în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr.XX/2007.
Prin urmare, existența faptei ilicite constă în neemiterea dispoziției la care unitatea deținătoare, intimatul în speță, era obligat în temeiul dispozițiilor legale sus-citate.
Prejudiciul creat recurentului constă starea de disconfort provocată de neemiterea actului administrativ jurisdicțional care punea capăt solicitării sale, exprimată în notificare, așteptarea provocându-i reclamantului neliniște sufletească, frustrare, de vreme ce unitatea deținătoare a abordat o atitudine de tratare a solicitării acestuia după liberul arbitru.
Curtea reține că dată fiind natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta este de netăgăduit. Omisiunea pârâtului de a soluționa în mod favorabil notificarea a generat disconfort reclamantului exprimat într-o atitudine de nemulțumire personală, de umilire și de revoltă față de ceea ce se întâmplă în legătură cu cererea sa.
Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite față de faptă și urmările acesteia.
În cauză, entitatea notificată a emis dispoziția după pronunțarea sentinței civile nr.844/09.05.2011 de către Tribunalul București rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare la data de 03.08.2011 și somarea acesteia la data de 09.07.2012 pentru executarea silită urmare cererii formulate în acest sens la B. C. B. M.. Cu alte cuvinte, unitatea deținătoare nu numai că nu a dat o soluție notificării formulate de reclamant în termenul prescris de lege, ci a procedat la emiterea deciziei abia după pronunțarea unei hotărâri judecătorești care a avut drept obiect soluționarea pe fond a notificării și punerea în executare a acestei hotărâri pe cale de executare silită.
Or, referitor la asemenea situații, în cauza S. împotriva României, Curtea Europeană a drepturilor Omului a statuat în sensul că dacă executarea unei hotărâri judecătorești întârzie să se realizeze are loc o încălcare a drepturilor reclamantului înscrise în art. 6 din CEDO, acesta putând fi beneficiarul unei despăgubiri morale: „Curtea amintește că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].(…) Or, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pag. 510 - 511, paragraful 41).
Stabilind că sunt îndeplinite cerințele legale pentru atragerea răspunderii delictuale, Curtea urmează a analiza condițiile în care se poate cuantifica prejudiciul încercat de recurentul reclamant.
Astfel, Curtea reține că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri psihice și fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că prejudiciul moral se poate cuantifica după criteriul echității. Astfel, în decizia nr.1179/2011, instanța supremă a statuat în sensul: „cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
În același sens, Înalta Curte a statuat prin decizia civilă nr.2617/2009 că: „despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare”.
Plecând de la aceste aspecte de principiu, în sensul că despăgubirile pentru prejudiciul moral înregistrat urmează a fi stabilit în echitate, că acestea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, Curtea apreciază că se poate acorda reclamantului o indemnitate cu caracter compensatoriu, în echivalent bănesc, care permite acestuia să-și aline rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Curtea sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial urmează să stabilească o sumă necesară pentru a procura acesteia satisfacții de ordin moral susceptibile de a-i înlocui valoarea de care a fost privată.
Reținând că este de netăgăduit că orice solicitare adresată unei autorități a statului care potrivit legii urma a primi o rezolvare, lipsa unui răspuns fiind de natură a produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, Curtea apreciază că pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.
Astfel, instanța de recurs reține că în hotărârea Ernestina Zullo versus Italia, 10 noiembrie 2004,_/01, instanța de contencios european a indicat criteriile de stabilire pentru daunele morale în cazul duratei excesive a procedurilor. Respectiva plângere privea depășirea duratei unei procedurii civile. Pe fond, Curtea a constat o violare a art. 6 cu privire la durata procedurii, pentru un proces ce a durat peste 9 ani: „art. 41 („Reparație echitabilă”). Stabilirea despăgubirilor. Curtea indică în hotărârea de față criteriile de stabilire pentru daunele morale. Astfel, o bază de calcul între 1.000 și 1.500 pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul – favorabil sau nu – al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2.000 Euro dacă litigiul avea o importanță specială pentru reclamant – în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensie etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului și a nivelului de viață din statul respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În cazul de față, aplicarea acestor criterii conduce la următorul mod de calcul: 8.000 Euro pentru o procedură de peste 9 ani este rezonabil, la aceasta se adaugă 2.000 Euro dată fiind importanța litigiului. Suma se reduce cu 30% ca urmare a faptului că în dreptul intern s-a constatat o violare a art. 6 parag. 1. Cum reclamanta a solicitat 5.000 Euro, iar potrivit calculului de mai sus suma care ar trebui acordată depășește suma solicitată, Curtea a decis să acorde reclamantei suma pe care a solicitat-o”.
De asemenea, Curtea are în vedere Cauza S. și alții contra României, în care prejudiciul moral a fost definit ca și despăgubire a stării de neliniște, a neajunsurilor și a incertitudinilor rezultând din încălcare, precum și alte prejudicii nepatrimoniale (vezi, între altele, cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, Cererea nr. 64.897/2001, paragraful 25, 10 noiembrie 2004). În această cauză îndreptată împotriva statului Român, Curtea a acordat daune morale de 5000 euro pentru lipsirea reclamanților de bunul lor și de durata excesivă a procedurilor judiciare care au durat timp de 6 ani.
În cauza E. R. contra României, instanța de contencios european a decis că lipsirea reclamantei de acces la un tribunal reprezintă un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat, acordându-i-se acesteia o despăgubire bănească de 7000 euro: „evenimentele in cauza au antrenat ingerințe in dreptul reclamantei de acces la un tribunal. Pronunțându-se in echitate, cum o cere articolul 41 din Convenție, Curtea apreciază ca suma de 7 000 EUR ar reprezenta o reparație echitabila a prejudiciului moral suferit”.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse, Curtea constată fondate criticile de recurs, astfel că în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte acțiunea în sensul că va obliga pârâtul la plata de daune morale în sumă de 900 lei, apreciind că acest cuantum este suficient pentru acoperirea prejudiciului moral înregistrat de reclamant în raport cu criteriile oferite de instanța supremă și de contencios european.
În aplicarea art. 316 Cod procedură civilă coroborat cu art. 276 Cod procedură civilă, Curtea va dispune obligarea pârâtului către reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 81 lei reprezentând parte din onorariul de avocat achitat conform chitanței nr.842/16.10.2013, reținând culpa procesuală a pârâtului, dar și faptul că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, în cuantumul arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant I. I. împotriva sentinței civile nr.938/29.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică sentința recurată, în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamant și, în consecință:
Obligă pârâtul către reclamant la plata daunelor morale în sumă de 900 lei.
Obligă pârâtul, către reclamant, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 81 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.D.
Tehnored. ID/B.I.
2 ex/26.11.2013
---------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – L.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 639/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Uzucapiune. Decizia nr. 1085/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
