Uzucapiune. Decizia nr. 1868/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1868/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2013 în dosarul nr. 3044/302/2009
Dosar nr._
(1642/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1868
Ședința publică de la 19.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - I. N. C.
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs promovate de recurenții – pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primar General, împotriva deciziei civile nr.612A/12.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. E..
Obiectul pricinii - uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primar General, în baza delegației ce o depune la dosar, avocat L. P., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante D. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._ emisă de Baroul București, ce o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele recursului au fost comunicate părților, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că recurentul-pârât M. București prin Primar General a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 542,50 lei, potrivit OP aflat la fila 19 dosar, precum și timbru judiciar în valoare de 3 lei.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București prin Primar General, solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei 612A din 12.06.2013, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului M. București prin Primar General și schimbării sentinței instanței de fond cu consecința respingerii acțiunii formulate de D. E., ca fiind introdusă împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă în cauză. Teza centrală a motivelor de recurs este aceea că M. București prin Primar General nu poate avea legitimare procesuală pasivă în priciniă, singura entitate juridică față de care consideră că acțiunea părții adverse trebuia să fie îndreptată, este S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere și motivarea instanței de apel, care reține ca printr-o hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constat vacanța succesorală a defunctei A. N., în contradictoriu cu S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Ori S. Român nu poate invoca la rândul său că nu ar avea legitimare pasivă.
Consideră că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel recunoaște că dreptul de proprietate asupra bunului litigios a fost dobândit de S. Român, ce are astfel calitatea de proprietar neglijent, nediligent, față de care trebuie să opereze sancțiunea respectivă, prin admiterea acțiunii, fiind eronată reținerea potrivit căreia deși S. Român este proprietar, M. București este administratorul terenului.
Solicită respingerea cererii de recurs formulată de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, având în vedere că probatoriile administrate în cauză arată că față de această instituție s-a constat vacanța succesorală și că bunul în discuție se află în proprietatea S. Român. Apreciază că față de această entitate juridică trebuie să fie reținută atât prescripția achizitivă de 30 de ani cât și accesiunea imobiliară cu privire la terenul existent pe această construcție.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs cât și faza procesuală a apelului.
Intimata-reclamantă D. E., prin avocat, solicită respingerea cererilor de recurs formulate atât de M. București prin Primar General cât și de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu solicitarea de a lua act că va cere acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Motivele de recurs sunt nefondate. În cauză există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a constat succesiunea vacantă a persoanei de la care autorii recurentei au dobândit imobilul. Deci S. Român a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, terenul nefiind valorificat a trecut în proprietatea unității administrativ teritoriale, respectiv M. București. Deci legitimare procesuală activă, potrivit practicii constante în domeniul prescripției asupra unor terenuri dobândite de către stat, într-o modalitate sau alta, este aceea că în acest gen de acțiuni, calitate procesuală pasivă au atât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și M. București prin Primar General.
În ce privește faptul că terenul nu ar putea fi uzucapat, fiind proprietate de stat, și această susținere este nefondată, având în vedere că terenul face parte din proprietatea privată a statului, suspusă aceluiași regim juridic ca și proprietatea particulară.
În ceea ce privește Legile nr.58/1974 și 59/1974, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.4 din 16.01.2006 – în soluționarea unui recurs în interesul legii - a statuat că aceste legi nu întrerup cursul prescripției achizitive.
Solicită înlăturarea susținerii potrivit căreia intimata ar încerca o fraudare a legii, prin încercarea de a obține recunoașterea dreptului de proprietate prin accesiune, ocolind dispozițiile Legii nr.50, având în vedere că este formulată pentru prima dată în calea recursului, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect, ori recursul fiind o cale extraordinară de atac, ce se exercită pentru motive de nelegalitate și care trebuie să aibă în vedere exclusiv soluția și motivarea instanței de apel. Depune Întâmpinare, solicitând instanței a fi avută în vedere cu titlu de note scrise.
În ce privește întâmpinarea depusă azi, Curtea o va avea în vedere cu titlu de note scrise.
Curtea solicită lămuriri reprezentantului intimatei, în sensul de a preciza dacă actul de vânzare-cumpărare a fost invalidat în vreun context.
Reprezentantul intimatei D. E. arată că s-a întocmit un act notarial de vânzare-cumpărare în care notarul a menționat că vânzătorul a dobândit terenul prin act sub semnătură privată și prin posesie de lungă durată. Când recurenta a solicitat Biroului de Carte Funciară întabularea dreptului de proprietate, registratorul de carte funciară, analizând actul în virtutea atribuțiilor sale, a respins cererea de înscriere, motivat de faptul că terenul nu s-a dobândit de la un proprietar.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 18.10.2006 sub nr._/302/2006 reclamanta D. E. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența succesiunii vacante asupra imobilului situat în București, ., sector 5, dobândirea calității de moștenitor legal al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice asupra imobilului, precum și dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă cu privire la imobilul sus-menționat, compus din teren în suprafață de aproximativ 400 mp ca efect al uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcției edificate pe terenul în cauză, în suprafață de 82,70 mp formată din 3 camere de locuit, hol, bucătărie și baie, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul situat în București, ., sector 5 compus din teren în suprafață de aproximativ 400 mp și construcție din cărămidă formată din 3 camere și dependințe, având ca vecini la Nord C. C., la Est C. C., la Sud P. I. și la Vest drum, de la tatăl său N. C., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2168/12.06.1996 la Biroul Notarului Public Notarex. Tatăl său și-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului.
Mai arată că părinții săi N. C. și N. Luxa au cumpărat și stăpânit în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 400 mp încă din anul 1956, deci mai bine de 30 de ani, de la numita A. N., decedată în anul 1998.
S-a arătat că sus-numita nu are moștenitori, iar succesiunea rămasă de pe urma acesteia nu a fost dezbătută. În consecință fiind o moștenire vacantă, ea revine potrivit dispozițiilor legale în materie statului român.
S-a învederat că prin demersurile întreprinse Camera Notarilor Publici a informat-o că vacanța succesorală poate fi constatată numai la inițiativa reprezentantului statului sau prin hotărâre judecătorească, de către instanța competentă.
A precizat reclamanta că ulterior anului 1956 părinții săi au edificat o construcție pe acest teren, în suprafață utilă de 82,70 mp compusă din 3 camere de locuit, hol, bucătărie și baie, menționând că faptul că autorii său s-au comportat ca adevărați proprietari poate fi demonstrat deopotrivă cu martori și cu înscrisurile ce dovedesc plata impozitelor și taxelor aferente acestui imobil.
A mai subliniat reclamanta că până la moartea mamei sale în anul 1988, părinții săi au posedat imobilul în cauză împreună, în mod continuu, neîntrerupt, netulburat, public și sub nume de proprietari, iar ulterior tatăl său a continuat această posesie, până în anul 1997, anul decesului său. După decesul tatălui, în calitate de unic moștenitor, a continuat să posede imobilul în mod continuu, neîntrerupt, netulburat public și sub nume de proprietar.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1890 și urm. C. civ. și art. 492 C. civ.
La data de 15.11.2006 pârâtul a depus la dosarul cauzei note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect vacanța succesorală. În susținerea excepției, s-a arătat că, față de prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995, reclamanta nu își poate justifica calitatea procesuală activă.
A invocat pârâtul, în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, excepția lipsei calității procesuale pasive. În susținerea excepției s-a arătat, în esență, că faptul că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că respectiva succesiune este vacantă.
Cu privire la fondul cauze, s-a solicitat respingerea acțiunii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art.1895 C.civ.. Sub acest aspect, s-a susținut că anterior consacrării proprietății private a statului bunurile aparținând acestuia și unităților administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, Constituțiile anterioare celei din 1991 nefăcând distincție între domeniul public și cel privat..
S-a mai arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legilor nr.58 și 59/1974 asupra curgerii termenului de prescripție.
La data de 15.01.2007 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare cu privire la capătul de cerere privind vacanța succesorală a defunctei A. N., cerere prin care s-a indicat și evaluarea provizorie a imobilelor în cauză.
La termenul de judecată de la 19.02.2007 instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește capetele 1 și 2 de cerere și excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capătul 3 de cerere.
Prin sentința civilă nr. 1001 din 19.02.2007, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale active in ceea ce privește capetele 1 și 2 de cerere precum și excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capătul 3 de cerere.
La data de 03.05.2007 reclamanta D. E. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei primei instanțe, Judecătoria Sectorului 5 București pentru continuarea judecății pe fondul cauzei întrucât, pe de o parte instanța nu a respectat principiul contradictorialității când a pus in discuție excepția lipsei calității procesuale active, pe care a admis-o pentru un alt considerent decât cel invocat de pârât prin întâmpinare, respectiv că reclamanta nu a putut face dovada calității de proprietar a numitei A. N., iar pe de altă parte, însuși considerentul pentru care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active este greșit.
Prin decizia civilă nr. 168 R/31.01.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis recursul, a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că reclamanta recurentă a făcut dovada calității procesuale active prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 27.03.2008 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.4167/10.06.2008 instanța admite excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capătul 3 de cerere (privind dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului situat in București, ., sector 5) și pe cale de consecință respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; disjunge judecata capetelor 1 și 2 ale cererii formulate de reclamanta D. E., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și fixează termen pentru continuarea judecării acestora la data de 16.09.2008.
Împotriva sentinței pronunțate, reclamanta D. E. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului desființarea sentinței recurate și trimiterea cauzei primei instanțe – Judecătoria sector 5 pentru continuarea judecății pe fondul cauzei. Apreciază reclamanta ca fiind greșită soluția instanței, considerând că nu mai trebuia să procedeze la reanalizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul 3 de cerere, întrucât aceasta reprezenta o problemă ce fusese deja soluționată și intrată în puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual. În al doilea rând, arată că prima instanță a greșit prin aceea că a ales să soluționeze capătul 3 de cerere, în condițiile în care soluționarea acestuia era condiționată de soluționarea primelor două capete de cerere și, în altă ordine de idei, însăși motivarea admiterii excepției este greșită.
Prin Decizia Civilă nr.2234R/05.12.2008 Tribunalul admite recursul declarat de recurenta-reclamantă D. E., împotriva sentinței civile nr.4167/10.06.2008 pronunțată de Judecătoria sector 5 în dosarul nr._ și casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sector 5 la data de 10.02.2009 sub nr._ .
La data de 03.03.2009 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a cadrului procesual pasiv, solicitând citarea MB prin primar general în calitate de pârât.
Urmare admiterii cererii de recuzare a doamnei judecător F. F., s-a format dosarul nr._ al Judecătoriei sector 5 București.
La termenul de judecată din data de 28.04.2009, instanța, față de cererea completatoare a cadrului procesual pasiv formulată de reclamanta în dosarul nr._, a dispus citarea MB prin primar general în calitate de pârât.
Prin sentința civilă nr. 8558/30.10.2012 Judecătoria sectorului 5 a admis cererea și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață de 363,30 m.p., având ca vecinătăți: la Nord – imobil situat în ., la Est – imobil situat în ., la Sud – . – imobilele situate în ., 25B și 25C, prin uzucapiune și asupra construcțiilor edificate pe teren, constând în casă de locuit, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 3 camere și dependințe și un garaj, construit din zidărie, acoperit cu tablă, prin accesiune.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S. Român prin Ministerul Finanțelor și M. București, prin Primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 5, compus din teren și casă de locuit, imobil deținut de reclamantă prin cumpărare de la fostul proprietar, actualmente decedat. Se mai reține că reclamanta și-a îndreptat cererea împotriva pârâților menționați, ca urmare a preluării succesiunii vacante de pe urma defunctei A. N., decedată la data de 31.05.1998, aspect reținut prin hotărârea dată în dosarul nr._, s.c. nr.1222/23.02.2010, irevocabilă prin respingerea recursului.
Astfel, prin hotărârea mai sus menționată, a fost admisă cererea reclamantei și s-a constatat vacantă succesiunea defunctei A. N. decedate la data de 31.05. 1998 cu ultimul domiciliu in București, sector 5 și calitatea de moștenitor a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și că la data decesului defuncta era proprietara terenului in suprafață de 363 mp situat in ., sector 5 București
Din probele administrate în cauză se mai reține că reclamanta a exercitat asupra acestui teren o posesie continuă, pașnică, neîntreruptă și publică de peste 30 de ani, așa cum reiese din declarația martorilor audiați, că pe terenul menționat, autorii reclamantei au edificat o construcție, pentru care au achitat impozitul corespunzător, însă fără a deține titlu de proprietate asupra imobilului descris.
Prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar a fost identificat și măsurat terenul situat în București, ., sector 5, în funcție de nr. poștale vecine rezultând o suprafață totală de 363,30 mp. Terenul a fost delimitat având ca vecinătăți, la Nord – imobil situat în ., la Est – imobil situat în ., la Sud – . – imobilele situate în ., 25B și 25C . De asemenea expertul a menționat existența pe teren a unei construcții, formată din casă de locuit, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 3 camere și dependințe și un garaj, construit din zidărie, acoperit cu tablă .
Instanța va ține seama de ansamblul probelor administrate, respectiv de declarațiile martorilor, care au arătat că pe teren se află o casă, cea construită de autorii reclamantei, de evidențele fiscale, de unde rezultă că aceștia plăteau impozitul aferent construcției . De asemenea, instanța are în vedere că, în ceea ce privește suprafața de teren, nu există nici un document care să ateste că acesta ar fi fost trecut în proprietatea statului sau că reclamanta ar fi avut în posesie o suprafață mai mică decât cea identificată prin raportul de expertiză. Diferența de suprafață dintre cea menționată în chitanță și cea măsurată în urma efectuării raportului de expertiză se explică prin faptul că la momentul încheierii chitanței de mână nu se efectuau măsurători de precizie, la vremea respectivă persoanele care înstrăinau terenuri trecând în acte suprafețele pe care la cunoșteau. Având în vedere cele expuse anterior instanța apreciază că în speță sunt întrunite condițiile prescripției achizitive reglementate de art.1837, 1846, 1860 și 1847 C.civ., reclamanta și autorii acesteia având posesia imobilului situat în ., sector 5 București ( teren și locuința de pe teren), pe o perioadă ce depășește termenul de prescripție achizitivă prev. de art. 1890 C.civ, urmând să constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață de 363,30 mp., având ca vecinătăți: la Nord – imobil situat în ., la Est – imobil situat în ., la Sud – . – imobilele situate în ., 25B și 25C, prin uzucapiune.
În conformitate cu disp. art 482,488,489 si 492 C civ. instanța va constata că reclamanta, ca proprietar al terenului, beneficiază de prezumția de proprietate asupra construcțiilor situate pe acesta, așa încât a dobândit dreptul de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare artificiale asupra construcțiilor edificate pe teren, constând în casă de locuit, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, compusă din 3 camere și dependințe și un garaj, construit din zidărie, acoperit cu tablă .
Împotriva acestei sentințe, la data de 30.01.2013 pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel prin care a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate, pentru următoarele motive: în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, la dosar nefiind depuse suficiente probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul face parte din domeniul privat al Statului Român, în condițiile în care decizia în interesul legii nr. 2/2011 a stabilit că legitimarea procesuală pasivă se justifică numai în prezența unor certificate de vacanță succesorală; în subsidiar, pe fondul cauzei, nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 1890 C.civ. întrucât nu se poate opune o posesie utilă statului cel puțin până în anul 1989 întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut o distincție între domeniul public și cel privat al statului. Astfel, posesia exercitată de reclamantă începând cu anul 1961 a fost viciată în sensul că aceasta nu a fost continuă, fiind întreruptă prin efectul legilor menționate, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1890 C.civ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.p.c.
La data de 18.01.2013 a declarat apel și M. București, prin Primar General, acesta solicitând desființarea sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii pentru următorul motiv: deși a reținut că persoana de la care a dobândit autorul reclamantului terenul este în viață și este pârât în prezenta cauză, instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, cu atât mai mult cu cât în situația succesiunilor vacante calitatea de proprietar a bunului o are S. Român; nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1890 C.civ., bunul aflându-se în proprietatea publică a statului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 - 298 C.p.c.
Prin decizia civilă nr. ‚612 A/12.06.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanții – pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice ți M. București prin Primarul General.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin prin deciziile de casare nr.168/31.01.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă și nr.2234/05.12.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în primele două cicluri procesuale s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a defunctei A. N. asupra imobilului ce face obiectul cererii de uzucapiune.
În același timp, prin sentința civilă nr.1222/23.02.2010 pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a declarat cu putere de lucru judecat vacanța succesiunii defunctei A. N. și s-a constatat calitatea de moștenitor al acesteia a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia invocată prin motivele de apel este neîntemeiată, uzucapiunea operând ca o sancțiune împotriva proprietarului nediligent al bunului. Or, S. Român are calitatea de moștenitor al proprietarului, și, în consecință, și calitatea procesuală pasivă în acțiunea în uzucapiune.
În același timp, cum din probatoriul administrat în cauză nu s-a făcut dovada că terenul face parte din domeniul public al statului, în condițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 (terenul nu este nici prin natura lui, și nici printr-o dispoziție legală, de uz sau interes public), acesta este un bun proprietate privată a statului, aflat în administrarea unității administrativ-teritoriale, respectiv M. București, prin Primar General. Pentru aceste considerente, Tribunalul constată că și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest apelant este neîntemeiată.
Apelanții au mai susținut că în cauză a operat o întrerupere naturală a termenului de prescripție achizitivă, cauza de întrerupere fiind reprezentată de împrejurarea că bunul era declarat neprescriptibil, dată fiind apartenența acestuia la proprietatea publică a statului până în anul 1991, când Constituția face pentru prima oară distincția între proprietatea publică și privată a statului.
În această privință trebuie remarcat momentul în care S. Român a dobândit dreptul de proprietate pe calea moștenirii legale.
Din sentința civilă nr.4227/25.05.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 prin care s-a constatat vacanța succesorală a defunctei P. E. se reține că succesiunea acesteia a fost deschisă în 1998, dată de la care S. a dobândit dreptul de proprietate privată, cu privire la care nu se pune problema imprescriptibilității achizitive.
Tribunalul a reținut că și în ce privește dreptul de proprietate anterior anului 1991, suntem în prezența unui drept ce aparține proprietății private a statului. În acest sens, se reține că, inclusiv în ipoteza reglementărilor anterioare anului 1991, se admite că statul era atât titularul unui drept de proprietate publică cât și privată. În domeniul proprietății publice intrau numai acele bunuri care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, erau de uz sau utilitate publică, restul urmând regimul proprietății private.
În cauză se constată că terenul în cauză nu era nici prin natura lui și nici prin vreo destinație a legii, de uz sau utilitate publică, astfel încât, se impune concluzia că acesta aparținea proprietății private a statului și prin urmare, putea fi dobândit prin efectul prescripției achizitive.
Așa fiind, se constată dobândirea dreptului de proprietate de către stat prin moștenire legală nu reprezintă o cauză de întrerupere naturală a curgerii termenului de prescripție achizitivă, astfel încât prescripția ce a început să curgă în favoarea reclamanților din anul 1961 a continuat și după momentul dobândirii dreptului de proprietate de către stat, termenul de 30 de ani prevăzut de art.1890 C.civ. fiind împlinit de reclamantă la momentul formulării cererii.
Pe lângă condiția timpului necesar pentru a uzucapa, prima instanță a reținut corect și îndeplinirea celorlalte condiții în persoana reclamanților, referitoare la posesia utilă, astfel încât soluția de admitere a acțiunii este legală și temeinică.
Cum uzucapiunea produce efecte retroactive, tribunalul constată că reclamanta este proprietarii terenului de la momentul începerii posesiei asupra terenului, din anul 1961. În conformitate cu dispozițiile art. 492-494 c.civ., proprietarul terenului este presupus a fi și proprietarul construcției edificate pe acest teren, astfel încât se constată că în mod corect prima instanță a reținut dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.
Împotriva acestei decizii, la data de 23.07.2013 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, iar la data de 01.08.2013, care a fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 21.08.2013.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat hotărârea este dată cu încălcarea și greșită aplicare a dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește uzucapiunea:
Considerăm că M. București prin Primar General nu are calitate procesual pasivă întrucât din motivarea cererii de chemare în judecată nu reiese că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost (sau mai este încă) în proprietatea instituției noastre.
Totodată, consideră că nu are calitate procesual pasivă nici dacă ar fi vorba de un bun fără stăpân. Astfel, în ceea ce privește bunurile fără stăpân, potrivit art.646 cod civil "Bunurile fără stăpân sunt ale Statului"; conform art. 25 din Decretul nr.31/ 1954 " S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în lume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop" .
Potrivit art.4 din legea nr.213/17.11.1998," Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată." Din aceste dispoziții legale reiese în mod clar că nu există identitate între proprietatea privată a Statului și cea a unității administrativ teritoriale, motiv pentru care considerăm că reclamantul în mod eronat a introdus acțiunea în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, și nu in contradictoriu cu S. Român, prin reprezentanții săi legali.
Un argument în plus referitor la lipsa calității procesual pasive a instituției noastre este acela că, potrivit Ordonanței Guvernului nr.14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a .bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în art.1 alin.1 se dispune că "Bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condițiile prezentei ordonanțe de către Ministerul Finanțelor Publice prin organele de valorificare abilitate".
Consideră că în speța de față nu sunt incidente nici prevederile Legii nr.18/ 1991, pentru următoarele considerente:
a) nu poate fi invocat art.26 din legea nr.18/1991 pentru a justifica legitimarea procesuală a Municipiului București, întrucât acest text de lege are în vedere terenurile preluate anterior anului 1991 de către fostele C.A.P.-uri, și care nu au putut fi restituite foștilor proprietari (fie că au fost membrii cooperatori, fie că au pierdut sau refuzat această calitate) datorită împrejurării că aceștia au decedat fără moștenitori, terenurile rămânând la dispoziția comisiilor locale de fond funciar; în speță însă, nu este vorba despre un astfel de teren preluat de CAP sau, eventual, de primărie anterior anului 1989;
b) în speță nu își are aplicarea nici art.36 alin.1 din legea nr.18/1991, potrivit căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea Primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art.26, având în vedere faptul că reclamantul nu face dovada că terenul respectiv se afla în administrarea Municipiului București la data apariției legii nr.18/1991.
B. În ceea ce privește accesiunea, invocă lipsa calității procesuale pasive a instituției motivat de faptul că nu suntem proprietarul terenului și nici al materialelor de construcție folosite pentru edificarea acesteia.
Potrivit art.492 Cod civ. orice construcție plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale lui până ce se dovedește contrariul.
Nu s-a arătat care este calitatea sa procesuală pasivă atâta timp cât recurentul este terț față de reclamant și nu are cu acesta raporturi juridice în ceea ce privește terenul, construcția sau materialele folosite.
Faptul că s-a ridicat o construcție și nu s-au solicitat aprobările necesare nu justifică calitatea noastră procesuală în prezenta cauză, iar în dreptul nostru civil român nu există instituția opozabilității în cazul în care veți trece peste aceste excepții, pe fond vă solicităm să respingeți acțiunea ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Uzucapiunea (sau prescripția achizitivă) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credință, justul titlu și mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Într-adevăr, conform art.1849 C.civ. "nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț".
De la . Codului civil - în 1864 - practica instanțelor judecătorești și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunurile inalienabile, deoarece imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității" (M. B. C.). În actualul sistem legislativ românesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art.135 pct.5 Constituție). Legea nr.213/1998 - privind proprietatea publică și regimul acesteia consfințește cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate (art.11 alin.1 Legea nr.213/1998). Rezultă în mod clar că proprietatea publică nu poate fi sub nici o formă uzucapată.
Conform Constituției României din 1991 - proprietatea este publică sau privată (art.135 pct.2) legea fundamentală a țarii este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului. Conform Legii nr.18_ a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată.
Domeniul public poate fi de interes național sau local.
Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate. Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea/imprescriptibilitatea proprietății statului.
Având în vedere aceste considerente, opinăm că termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă după anul 1991. În consecință în mod greșit s-a apreciat că uzucapiunea de 30 de ani a activat în cazul imobilului în cauză.
Astfel opinează că în speță, ne aflăm într-un caz de întrerupere naturală a prescripției achizitive conform art.1864 pct.2 C.civ. prescripția este întreruptă natural când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale.
Până la apariția Legii nr.15/1990, respectiv Legilor nr.35/1990, nr.18/1991, nr.50/1991, nr.58/1991 și nr.31/1990 nu se făcea distincție cu privire la proprietatea statului, ca fiind publică sau privată. Dreptul de proprietate de stat era un drept absolut, exclusiv, în principiu inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Înseamnă că dreptul de proprietate al statului nu se putea dobândi nici pe calea uzucapiunii, fapt care duce la concluzia că termenul de prescripție nu putea să curgă decât începând cu anul 1990.
De asemenea, consideră că în speță nu sunt aplicabile nici reglementările Deciziei nr.86/2007 dată în interesul legii de către I.C.C.J., aceasta dispunând, din punctul nostru de vedere, numai cu privire la terenurile ce, anterior și după . legii nr.58 și nr.59/1974 au fost în proprietatea și (sau) posesia persoanelor fizice, deci nu cu privire la cele ce se aflau în proprietatea statului.
În drept art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că prin sentința civila nr.8558/30.10.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a admis cererea si a constatat ca reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in București, ., sector 5, prin uzucapiune si asupra construcțiilor edificate pe teren, constând in casa de locuit, - construită din cărămida, acoperita cu tabla compusa din 3 camere si dependințe si un garaj, construit din zidărie, acoperit cu tabla, prin - accesiune.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel paratul S. Român prin Ministerul Finantelor Publice criticând soluția primei instanțe ca fiind nelegala si netemeinica si M. București prin Primar General.
Prin decizia nr.612A_, Tribunalul București Secția a IV-a Civila a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si M. București prin Primar General împotriva sentinței civile nr.8558/30.10.2012 pronunțata de Judecătoria Sectorului 5 București in dosarul nr._ in contradictoriu cu intimata-reclamanta D. E..
Hotărârea pronunțata de Tribunalul București Secția a IV-a Civila a fost data, in parte, cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.
1.) In primul rând, pe fondul cauzei, apreciem ca, in mod nelegal si netemeinic, instanța din apel a respins apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, menținând ca legala și temeinica sentința civila nr.8558/30.10.2012, pentru următoarele considerente:
In speța de fata, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1890 Cod civil.
Uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietății sau a altui drept real prin posedarea neîntrerupta a bunului in tot timpul fixat de lege.
Art.1890 Cod Civil stabilește ca pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune trebuie îndeplinite doua condiții: să existe posesie de peste 30 de ani și aceasta sa fie utila, adică neviciata. O posesie este utila atunci când este pașnica, publica, neîntrerupta, sub nume de proprietar si neechivoca.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiții este ca bunul sa fie susceptibil de a fi uzucapat.
Insa, anterior consacrării legale a proprietarii private a statului prin art.6 din Legea nr.18/1991, art.81 din Legea nr. 69/1991 si art.4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
Prin urmare, nu se poate opune o posesie utila statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialista era insesizabila, imprescriptibila si inalienabila, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție intre domeniul public si cel privat al statului, bunurile intrate in proprietatea statului făcând parte din domeniul public si fiind astfel insesizabile, inalienabile si imprescriptibile.
De asemenea, arată ca in cauza sunt incidente dispozițiile Legilor nr.58 si 59/1974 asupra curgerii termenului de prescripție, întrucât ca efect al acestor acte normative, au fost scoase din circuitul civil toate categoriile de terenuri, cu excepția, începând din anul 1984, a celor prevăzute de Decretul nr.112/1984 care a dus la modificarea art.44 din Legea nr.59/1974 (terenurile agricole din zonele necooperativizate ).
Legea nr.58/1974 a fost abrogata prin Decretul-Lege nr.1/1989 iar Legea nr.59/1974 a fost la rândul ei abrogata parțial prin Decretul-Lege nr.9/1989 si parțial prin Legea nr.18/1991. Prin urmare doar de la data intrării in vigoare a Decretului - Lege nr.1/1989, terenurile au reintrat în circuitul civil.
Mai mult, in practica s-a apreciat in mod unanim ca, in perioada in care s-au aflat in vigoare Legile nr.58 si 59/1974, dreptul de proprietate nu se poate dobândi prin uzucapiune, aceste acte normative întrerupând cursul prescripției deoarece stabileau în mod expres ca dobândirea terenurilor se poate face numai prin moștenire legala, fiind interzisa înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri conform art.30 din Legea nr.58/1974.
In acest sens a se vedea Decizia Curții de Apel Targu-M. nr. 417 R/1999, Decizia Curții de Apel lași nr.1 004/1997.
Astfel, apreciază ca posesia exercitata de către reclamanta începând din anul 1961, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, a fost viciata in sensul ca aceasta nu a fost continua, fiind întrerupta prin efectul legilor menționate, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 Cod civil, întrucât întreruperea prescripției achizitive are drept consecința înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare, iar reclamanții nu pot invoca dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.
Or, având in vedere faptul ca, pe de o parte, terenul in cauza, a intrat in domeniul public statului, iar pe de alta parte, ca urmare a efectului produs de către Legile nr.58 si 59/1974, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, apreciem ca, in acest caz, prezumția de proprietate, ca efect al posesiei nu poate opera in favoarea reclamantei.
2.) In al doilea rând, in ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliara consideram, in principal, ca nu avem calitate procesuala pasiva, iar in secundar, ca aceasta solicitare este neîntemeiata pentru următoarele motive:
Accesiunea este un mod de dobândire a proprietarii constând în incorporarea materiala a unui lucru mai puțin important . important. Conform art.488 din Codul civil «tot ce se unește și se incorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului».
Prin cererea de chemare În judecată reclamanta urmărește să i se constituie un drept de proprietate asupra unei construcții edificate fără autorizație de construire. De altfel, construcția in cauza nici nu ar fi putut fi autorizata, fiind edificata pe un teren ce nu se afla in proprietatea autoarei reclamantei.
Apreciază că din ipoteza prezentata reiese foarte clar frauda la lege: reclamanta se folosește de dispozițiile art.489 ([n prezent 577) si următoarele din Codul civil si de dreptul la acțiune ce rezultă din dreptul material pentru a eluda dispoziții legale imperative, cum sunt cele din art.1 al Legii nr.50/1991 care instituie regula după care toate construcțiile pot fi edificate numai în baza si cu respectarea autorizației de construire; de asemenea sunt fraudate si dispozițiile, tot imperative, art. 37 alin. 5 din același act normativ.
Reclamanta nu poate invoca propria culpa, respectiv edificarea unei construcții în lipsa unei autorizații de construire, pe un teren ce nu le aparținea, in prezenta acțiune, in scopul de a i se recunoaște un drept de proprietate. Constituie fraudă la lege și în același timp un abuz de drept modalitatea În care Încearcă reclamanta să obțină un titlu de proprietate asupra construcției, invocând accesiunea imobiliară în scopul de a ocoli normele imperative ale Legii nr.50/1991, respectiv obținerea--autorizației de construire.
De asemenea, învederează instanței faptul că, potrivit art.37 alin.5 din Legea nr.50/1991: "Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară."
Or, acțiunea formulată de reclamanta tinde să înfrângă și această normă imperativă, întrucât în urma admiterii cererii de chemare în judecată aceasta poate obține un titlu de proprietate pe care îl poate intabula în cartea funciara, contrar prevederilor art.37 alin.5 din Legea nr.50/1991. Este evident ca aceasta situație constituie o frauda la lege.
Având in vedere motivele expuse mai sus, solicită instanței, sa admită recursul așa cum a fost formulat, sa modifice in parte decizia civila atacata, in sensul admiterii apelului paratului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice si respingerii acțiunii ca neîntemeiata.
In drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct. 9 din Cod procedură civilă; - Legea nr.10/2001 modificata și completata; - Decretul-Lege nr.61/1990.; - art. 1337 si urm. Cod civil.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Recurenta și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
În ceea ce privește acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând cererea de recurs, Curtea constată că pârâtul M. București a criticat decizia instanței de apel, sub aspectul lipsei calității procesuale pasive, atât pe capătul de cerere având ca obiect uzucapiunea cât și pe capătul de cerere referitor la accesiunea imobiliară, cât și sub aspectul neîndeplinirii condițiilor uzucapiunii, în sensul că imobilul în litigiu nu constituie un bun susceptibil de a fi uzucapat, din perspectiva faptului că, anterior Constituției din 1991, toate imobilele formau obiect al proprietății publice și erau imprescriptibile extinctiv și achizitiv.
Din cererea de recurs formulată de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reiese că s-au formulat critici relative la neîndeplinirea cerințelor uzucapiunii, din perspectiva faptului că terenurile erau scoase din circuitul juridic civil, prin efectul legilor 58 și 59 din 1974 în perioada anterior adoptării decretului 1/1989, astfel că nu putea fi uzucapate. De asemenea, s-a invocat lipsa calității procesuale pasive a recurentului pe capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, susținându-se totodată că reclamanta nu-și poate invoca propria culpă de a fi edificat construcția fără autorizație, situație care reprezintă fraudă la lege.
În ceea ce privește recursul pârâtului M. București, Curtea reține că primul motiv de critică este nefondat, în condițiile în care instanța de apel a reținut că are calitate de moștenitor a defunctei proprietare S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București, având doar calitatea de administrator al imobilului. Având în vedere că, prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs, recurentul susține, de fapt, că imobilul nu s-a aflat în proprietatea unității administrativ-teritoriale, astfel că aceasta nu poate avea legitimitate procesuală pasivă în cauză, Curtea constată că acest aspect nici nu a fost reținut de către instanța de apel, astfel că recurentul pârât formulează critici împotriva unei teze care nu a afirmată prin decizia atacată.
Cu privire la cea de-a doua critică, relativă la lipsa calității procesuale pasive a recurentului pe capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, Curtea pornește în analiza sa de la faptul că accesiunea imobiliară artificială( în varianta cel mai frecvent întâlnită în practică) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin faptul realizării, cu materialele sale, a unei construcții, plantații sau a altei lucrări asupra unui teren, aflat în proprietatea altei persoane. Pentru valorificarea drepturilor care decurg din accesiune, fapt juridic a cărei esență este dată de incorporarea materialelor în teren, constructorul trebuie-și dispute pretențiile în contradictoriu cu cel care are legitimitatea procesuală de a fi titularul dreptului de proprietate asupra terenului sau de a-i reprezenta drepturile.
Din această perspectivă, Curtea constată că pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are fără îndoială calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere relativ la accesiune, alături de M. București, căruia de asemenea i s-a recunoscut legitimitatea procesuală în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect uzucapiunea asupra terenului. Accesiunea presupune încorporarea lucrului mai puțin important la cel principal, astfel că, dând eficiență acestui principiu și luând în considerare faptul că accesiunea imobiliară este o consecință a uzucapiunii asupra terenului, Curtea constată că ambele pretenții au a se judeca în același cadru procesual, sub aspectul laturii pasive, motiv pentru care, Curtea apreciază ca nefondată această critică.
Prin recursul formulat de M. București, s-a invocat faptul că respectiva construcție asupra cărora reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune au fost edificate fără obținerea autorizației și avizelor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la momentul construirii. Curtea apreciază că acest aspect este nerelevant față de obiectul acțiunii introductive, în condițiile în care lipsa unei astfel de documentații nu este de natură să impieteze asupra recunoașterii dreptului de proprietate asupra construcției situate în curtea reclamantei, din moment ce sunt îndeplinite celelalte cerințe legale. Obținerea unei astfel de autorizații constituie o cerință legală, de ordin administrativ, a cărei nerespectare atrage sancțiunile prevăzute de lege dar nu are un efect direct asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune, deoarece nu constituie o condiție pentru această modalitatea de dobândire.
În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, Curtea reține că imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil care, dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”, creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952 ca și cea din 1965 se refereau în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
În aceste condiții, nu se justifică asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.
Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunurile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu puteau avea un asemenea caracter. Din contră, ele s-au aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
Chiar trecând peste aceste aspecte, Curtea constată că succesiunea proprietarului defunct s-a deschis în anul 1998, deci ulterior adoptării Constituției din 1991, dată la care statul a dobândit dreptul de proprietate privată asupra terenului, astfel că nu se pune problema imprescriptibilității achizitive.
Având în vedere că termenul uzucapiunii, de care se prevalează reclamantă pentru dobândirea dreptului de proprietate are ca punct de plecare anul 1961, recurentul pârât M. București a mai invocat în finalul motivelor de recurs întreruperea naturală a prescripției achizitive, operată de legile 58 și 59 din 1974.
Această chestiune a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat prin decizia civilă nr 4/2006, în sensul că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin . acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
În ceea ce privește recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că a răspuns deja primei critici relative la caracterul imprescriptibil al proprietății socialiste, precum și la incidența în cauză a unei astfel de susțineri, față de momentul la care S. Român a devenit succesorul fostului proprietar, a cărui succesiunea a fost constatată vacantă. În privința problematicii reprezentate de efectul pe care adoptarea legilor 58 și 59 din 1974 l-a avut asupra curgerii termenului de prescripție achizitivă, Curtea constată de asemenea, că a răspuns în cele ce preced, chestiunile deja expuse constituind considerente comune pentru ambele recursuri, în măsura în care se regăsesc critici comune.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la calitatea procesuală pasivă a recurentului pe capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, precum și la lipsa autorizației de construcție, Curtea în egală măsură constată că a răspuns acestor chestiuni prin considerentele anterior expuse, astfel că nu consideră necesară reluarea argumentației. Curtea consideră necesar să sublinieze un singur aspect și anume faptul că legitimitatea procesuală pasivă a recurentului pârât în privința accesiunii imobiliare, decurge, pentru rațiunile evidențiate în cele ce preced, din calitatea procesuală a acestei părți pe capătul de cerere având ca obiect uzucapiunea, iar în privința legii 50/1991, Curtea reține că acest act normativ nu era în vigoare la momentul edificării construcției, astfel că nu se poate reține incidența sa în cauză.
Chiar și în ipoteza în care s-ar fi invocat un act normativ aplicabil speței, care prevedea necesitatea obținerii unor documentații, respectiv îndeplinirea unor formalități pentru autorizarea edificării construcție, așa cum s-a învederat deja, aceste aspecte sunt lipsite de relevanță în actualul proces, în condițiile în care nerespectarea acestor formalități de ordin administrativ nu au un efect direct asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune, deoarece nu constituie o condiție pentru această modalitatea de dobândire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții – pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General, împotriva deciziei civile nr.612A/12.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. E..
Ia act că M. București prin Primarul General își rezervă dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
C. N. I.
Red. I.S.
Tehnored. C.S.
Ex.2/20.12.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – A.I.T.
- R.N.
Jud.sector 5 București – C.L.
| ← Succesiune. Decizia nr. 826/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1236/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
