Revendicare imobiliară. Decizia nr. 289/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 289/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2013 în dosarul nr. 11530../301/2007
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 289 R
Ședința publică de la 12.02.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1034A/02.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. A. G. și V. E., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, precum și că s-au depus la dosar de către Direcția de taxe și Impozite Locale Sector 3 relații.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 12.09.2007, sub nr._, reclamanții V. A. G. și V. E. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului nr.54, situat în București, ., . și să oblige pârâtul M. București, prin Primar General, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul menționat.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul menționat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8566/26.06.1978, de la soții Mânu G. și Mânu T., prețul fiind achitat integral la data cumpărării. În anul 1982, reclamanții au plecat în străinătate în calitate de turiști și la expirarea vizei nu s-au mai întors în țară. Prin decizia administrativă nr.2447/20.12.1983, în baza Decretului nr.223/1974, apartamentul a fost preluat de stat cu începere de la data emiterii deciziei. Preluarea s-a făcut cu plata sumei de 3,47 RON.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile 480, 481 C.civ; Decretul 9/1989, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.6 alin.3 din Legea 213/1998, art.I din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.15 lit.r din Legea 146/1997.
Pârâtul M. București a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.152/0.01.2008, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând în esență că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, deoarece Legea nr.10/2001 oferă un mijloc juridic de protecție a dreptului de proprietate asupra acestor imobile.
Instanța a reținut că această concluzie se desprinde din ansamblul reglementării Legii nr.10/2001 și al coroborării sale cu dispozițiile dreptului comun și cu cele ale art. 6 din Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice.
Sentința civilă nr.152/10.01.2008 a fost desființată prin decizia civilă nr.748 A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București –Secția a V-a Civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare.
După desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 30.10.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/27.11.2008, Judecătoria Sector 3 București a respins cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.667/06.05.2009 pronunțată de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanți, a fost desființată sentința civilă nr._/27.11.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.
Tribunalul a retinut ca prima instanta nu a analizat fondul actiunii, necercetand cererea fata de toate dispozitiile invocate si fata de decizia de trimitere spre rejudecare anterioara. Tribunalul a mai retinut temeinicia actiunii in constatarea preluarii abuzive a imobilului, titlul statului, respectiv Decretul nr.223/1974, nefiind valabil.
S-a reținut că prima instanță a analizat acțiunea în revendicare prin referire la procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, ignorând limitele rejudecării și neanalizând situația juridică supusă judecății, astfel că instanța de fond trebuie să cerceteze dacă din perspectiv situației pretinse în acțiune și potrivit dreptului comun, reclamanții au dreptul la restituirea proprietății.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 04.12.2009 sub nr._../ 301 / 2009.
Prin sentința civilă nr.5152/07.04.2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, că reclamanții au solicitat obligarea paratului M. B.-unitatea administrativa detinatoare sa le lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in B., ., ., ., care le-a fost preluat de stat prin decizia nr. 2447/20.12.1983, în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Caracterul abuziv al preluarii a fost recunoscut prin decizia civilă nr.667/06.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă. Prin urmare instanta a retinut ca imobilul este supus unui regim juridic special de restituire, condiționat de formularea cererii într-un anumit interval de timp și urmarea unei proceduri administrative prealabile, cu posibilitatea contestării deciziei în fața instanței de judecată competente, persoana în cauză putând obține restituirea în natură sau prin echivalent. În cauză însă reclamanții nu au formulat o notificare către Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat.
Potrivit art. 46 alin. 4 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea 1/2009, persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate. Astfel, legea prevede expres obligativitatea recurgerii la procedura speciala instituita de lege si prioritatea acesteia in raport de orice alte institutii incidente.
Instanta de fond a mai retinut ca intrucat reclamantii nu au respectat termenul pentru trimiterea notificarii, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, deoarece potrivit art. 42 din Legea 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea 1/2009, imobilele care in urma procedurilor prevazute de cap. III nu se restituie, raman in prin Decizia nr. 533/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2008, că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în acest scop a fost instituită, prin art. 22 și următoarele din lege, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor - terenuri sau construcții - de către persoana juridică deținătoare, prin decizie sau prin dispoziție motivată a organelor sale de conducere. Legiuitorul a circumscris exercitarea dreptului la restituirea imobilelor de respectarea unor termene, cum este și termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deținătoare a imobilului. Totodată, Curtea a reținut prin Decizia nr. 344/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 5 noiembrie 2003, că recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, administrarea detinatorilor actuali, putand fi instrainate potrivit legislatiei in vigoare. De altfel, prin Decizia nr. 533/2008 Curtea Constitutionala a statuat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest scop a fost instituită, prin art. 22 și următoarele din lege, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor - terenuri sau construcții - de către persoana juridică deținătoare, prin decizie sau prin dispoziție motivată a organelor sale de conducere.
In aceste conditii, chiar daca preluarea imobilului de la reclamanti a fost abuziva, prin neparcurgerea procedurilor prevazute de Legea 10/2001 modif, acestia au pierdut chiar dreptul de proprietate asupra imobilului si, pe cale de consecinta, si dreptul de a mai formula, potrivit dreptului comun, actiunea in revendicare a bunului preluat de stat fara titlu.
Mai mult, instanta de fond a retinut ca, prin Decizia nr.33/2009 pronuntata de ICCJ-Sectiile Unite s-a stabilit ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Instanta suprema a statuat, cu caracter obligatoriu ca, in cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. A admite ca actiunea in revendicare pe dreptul comun poate fi formulata oricand de catre cei care nu au au urmat procedura instituita de Legea 10/2001 inseamna perpetuarea starii de incertitudine cu privire la regimul juridic al imobilelor supuse acestei legi, cu consecinte asupra sigurantei circului civil.
Coroborand cele retinute mai sus instanta, vazand si prev art. 329 alin. 3 C.pr.civ., a constatat ca actiunea in revendicare a reclamantilor, intemeiata pe prev art. 480 C.civ., a unui imobil ce intra sub incidenta Legii 10/2001 nu mai poate fi primita, respingând-o in consecinta.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 06.07.2010, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 1034A din 02.12.2011, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți V. A. G. și V. E., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:
A admis cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții V. A. G. și V. E. împotriva pârâtului M. București, prin Primarul General și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în București, ., .. 3, ..
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin deciziile civile nr.748A/14.05.2008 și nr.667/06.05.2009, pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, prin care au fost desființate în mod succesiv cele două sentințe pronunțate în cauză în ciclurile procesuale anterioare și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, s-a stabilit în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr.223/1974 în mod abuziv, fără titlu valabil, iar instanța de fond trebuie să analizeze capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului din perspectiva dreptului comun, iar nu prin referire la procedurile administrative impuse de Legea nr.10/2001.
În atare situație, analizând pentru a treia oară acțiunea în revendicare prin referire exclusivă la îndeplinirea procedurii administrative impuse de Legea nr.10/2001, instanța de fond a încălcat în mod flagrant limitele rejudecării stabilite de instanțele de control judiciar, respingând ca neîntemeiată acțiunea în revendicare pe considerente de inadmisibilitate.
În acest sens, tribunalul a reținut că deși în privința apelului, C.proc.civ. în forma în care era în vigoare la data pronunțării celei de a doua decizii de apel, nu cuprinde în mod expres dispoziții corespunzătoare celor ale art.315 C.proc.civ., cu privire la obligativitatea pentru judecătorul fondului a hotărârilor instanței de apel cu privire la problemele de drept dezlegate, această concluzie se desprinde în virtutea efectului puterii de lucru judecat al deciziei irevocabile pronunțate de instanța de apel, care a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, stabilind totodată și limitele rejudecării în fond.
Având în vedere că prin modul de soluționare de către prima instanță a cererii reclamanților, formulată la data de 12.09.2007, s-a adus atingere dreptului acestora la un proces echitabil, cu depășirea termenului rezonabil, contrar dispozițiilor art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, tribunalul a procedat la analiza dreptului reclamanților la restituirea imobilului din perspectiva dreptului comun, așa cum s-a stabilit în deciziile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare de către instanțele de control judiciar.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8566/26.06.1978 de notariatul de Stat Local al Sectorului 4 al Municipiului București, transcris sub nr.6889/26.06.1978, apelanții-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.54 din imobilul situat în București, ., .. 3, ..
În baza Decretului nr.223/1974, prin decizia nr.2447/20.12.1983, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, acest apartament a fost trecut în proprietatea statului, astfel: cu plată, pentru cota de ½ aparținând reclamantei V. E. și fără plată pentru cota de ½ aparținând reclamantului V. G. A..
Potrivit relațiilor comunicate la cererea tribunalului de Primăria Municipiului București (fila 24 dosar apel 3), apelanții-reclamanți V. G. A. și V. E. au formulat notificarea nr.4104/14.11.2001, înregistrată la Primăria Municipiului București, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, ., .. 3, ., compus din trei camere și dependințe. Notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr.10/2001 nu a fost soluționată până la data pronunțării prezentei decizii.
Așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în deciziile de apel pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate nu s-a stins în patrimoniul adevăraților proprietari, apelanții-reclamanți.
În raport de decizia nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pe care se întemeiază soluția primei instanțe, legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, care constituie o lege de reparație pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, are prioritate de aplicare față de dreptul comun în materia acțiunii în revendicare, respectiv art.480 C.civ., concursul între legea specială și legea generală rezolvându-se potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant”.
Cu toate acestea, în conflictul dintre Legea nr.10/2001 și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe care România a ratificat-o prin Legea nr.30/1994, aceeași decizie în interesul legii stabilește, în raport de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită în anul 2003, că aceasta din urmă are prioritate.
Astfel, potrivit art.20 alin.2 din Constituția României revizuită în anul 2003, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, singura excepție reglementată de Constituție în care se acordă prioritate de aplicare dreptului intern față de dreptul internațional privind drepturile fundamentale ale omului, este situația în care dreptul intern asigură o protecție mai eficientă drepturilor omului decât reglementările internaționale.
Tribunalul a observat că acțiunea în revendicare pendinte a fost introdusă la data de 12.09.2007, anterior pronunțării și publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, care, potrivit dispozițiilor art.329 alin.2 și 3 C.proc.civ., are putere obligatorie pentru instanțe cu privire la problemele de drept dezlegate, de la data publicării și nu produce efecte retroactiv, în conformitate cu dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României revizuită în anul 2003.
Prin urmare, în faza rejudecării în fond după desființarea sentinței, instanțele sunt ținute doar de limitele rejudecării stabilite prin decizia de trimitere spre rejudecare, prima astfel de decizie fiind pronunțată în cauză la data de 14.05.2008, anterior publicării deciziei nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite. Argumentele reținute în decizia dată în recursul în interesul legii pot fi avute în vedere în prezenta cauză doar pentru justețea raționamentului, dar nu în virtutea art.329 alin.2 și 3 C.proc.civ.
Potrivit adresei nr._/06.02.2003, emisă de S.C. TITAN AL S.A., până la data de 06.02.2003, . situat în București, ., .. 3, ., nu fusese înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, făcând obiectul contractului de închiriere nr.3773/1999.
În raport de situația de fapt astfel reținută, în mod evident, dreptului de proprietate al adevăraților proprietari ai imobilului preluat abuziv de către stat în perioada de referință prevăzută de art.1 din Legea nr.10/2001, legea internă specială nu îi asigură o protecție mai eficientă decât Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aceasta deoarece, în raport de dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001, cu modificările ulterioare, apelanții-reclamanți au vocație la restituirea în natură a imobilului în temeiul acestei legi speciale de reparație, nefiind înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, dar, deși s-au conformat termenelor și condițiilor impuse de Legea nr.10/2001, notificarea formulată de aceștia nu a fost soluționată până în prezent, reclamanții fiind lipsiți o perioadă îndelungată de timp de bunul proprietatea lor, de la data formulării notificării trecând 10 ani fără ca autoritatea administrativă ce are calitatea de unitate deținătoare să le fi analizat cererea de restituire.
În consecință, în raport de necesitatea respectării dreptului reclamanților la bunul proprietatea lor, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 și a dreptului lor la un proces echitabil, protejat de art.6 alin.1 din Convenție, având în vedere și dispozițiile obligatorii ale deciziilor instanțelor de control judiciar pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, se impune soluționarea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată pendinte și nu în cadrul procedurilor administrative prevăzute de Legea nr.10/2001.
De altfel, chiar în lipsa notificării în temeiul Legii nr.10/2001, limitele rejudecării stabilite prin deciziile anterioare de apel impun analiza acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun. Tribunalul a reținut totodată că aprecierea instanței de fond în sensul că în lipsa notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001, apelanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, este vădit nelegală, întrucât potrivit dispozițiilor art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, cu modificările ulterioare, nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în temeiul legii speciale și nu potrivit dreptului comun.
O asemenea consecință s-ar putea reține doar în situația aplicării în exclusivitate a dispozițiilor Legii nr.10/2001, dar, așa cum s-a arătat anterior, legea specială poate fi înlăturată de la aplicare dacă este contrară pactelor și tratatelor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte.
Chiar dispozițiile deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt în sensul că prioritatea de aplicare poate fi dată Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, față de Legea nr.10/2001, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În speță, restituirea imobilului către adevărații proprietari nu aduce atingere securității raporturilor juridice, deoarece imobilul nu fusese înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995 până în anul 2003, iar actele de înstrăinare încheiate după formularea de către reclamanți a notificării în temeiul Legii nr.10/2001, până la soluționarea procedurilor administrative, ar fi lovite de nulitate absolută potrivit dispozițiilor art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001, cu modificările ulterioare.
Pe cale de consecință, având în vedere că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind transcris, deci opozabil erga omnes, iar statul a preluat imobilul fără titlu valabil, în temeiul art.480, 481 C.civ., art.17 din Declarația Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune admiterea acțiunii în revendicare formulate de reclamanți și obligarea pârâtului la restituirea imobilului către aceștia.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. București prin Primar General.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, conform Deciziei nr. 2447/20.12.1983, fost proprietatea reclamanților.
Recurentul-pârât solicită să se constate că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 Cod civil, reclamanții au primit o dreaptă și prealabilă despăgubire, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, respectiv despăgubiri în cuantum de 3,47 lei pentru imobilul în litigiu.
Mai mult, intimații-reclamanți V. A. G. și V. E. au solicitat preluarea imobilului de către stat ca urmare a plecării în străinătate, iar potrivit art. 4 din Decretul nr. 223/1974 nu s-a formulat contestație împotriva stabilirii cuantumului despăgubirilor.
În consecință, recurentul-pârât apreciază că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil de către stat.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
Cu privire la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, Curtea reține că prin deciziile civile nr.748A/14.05.2008 și nr.667/06.05.2009, pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, prin care au fost desființate în mod succesiv cele două sentințe pronunțate în cauză în ciclurile procesuale anterioare și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, s-a stabilit în mod irevocabil, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr.223/1974 în mod abuziv, fără titlu valabil.
Statuările din decizia sus amintită cu privire la valabilitatea titlului statului au dobândit putere de lucru judecat, care reprezintă unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești, reglementat de art. 1201 din Codul civil, ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevarul - "res judicata pro veritate habetur".
Prin urmare, aspectele privind valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu nu pot fi repuse în discuție pe calea prezentului recurs, tocmai datorită puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești amintite.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1034A/02.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți V. A. G. și V. E..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
21.02.2013
Jud. apel: M.I. L.
D.I. T.
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 1534/2013.... | Pretenţii. Decizia nr. 146/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
