Obligaţie de a face. Decizia nr. 1953/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1953/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 3702/300/2011

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

….

DECIZIA CIVILĂ NR.1953R

Ședința publică de la data de 03 Octombrie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – I. R. D.

JUDECĂTOR – I. C.

JUDECĂTOR - A. P. B.

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât C. P. împotriva Decizie civile nr.579A/05.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. C. și N. I..

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-pârât personal și intimații-reclamanți, personal.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că recurentul-pârât a formulat cerere precizatoare, înregistrată la dosar la data de 02.10.2013 și motive de recurs, la care a atașat chitanța nr._/18.09.2013, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, după care:

Președintele completului procedează la verificarea identității părților, care prezintă CI, datele fiind consemnate în caietul de ședință. De asemenea, anulează chitanța reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar. Totodată, comunică cererea precizatoare depusă de recurentul – pârât pentru acest termen de judecată.

Părțile arată că nu au alte cereri de formulat, care să conducă la amânarea dezbaterilor.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecând cauza, să se respingă acțiunea formulată de intimați, potrivit motivelor invocate în cererea de recurs. Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate la instanța de fond și de apel. În recurs, nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimații-reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, potrivit motivelor dezvoltate în concluziile scrise, pe care le depune la dosar și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea reține cauza spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București, sub nr._ la data de 02.02.2011, reclamanta N. G. a solicitat ca pârâtul C. P. să fie obligat să îi permită accesul în vestibulul comun părților al imobilului din București, .. 20, etaj 2, prin îndepărtarea corpului de mobilier (cuier) amplasat în dreptul ușii comune de acces în vestibul. A solicitat și cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că este coproprietara unei părți din apartamentul respectiv, în timp ce pârâtul are folosința restului.

A precizat că pârâtul i-a creat o permanentă stare de disconfort, îngreunându-i accesul în imobil, în sensul că a amplasat exact în dreptul căii de acces un corp de mobilier care face imposibilă trecerea directă către partea sa de locuință.

În drept, a invocat art.1073 C.civ.

Pârâtul nu a depus întâmpinare. A invocat excepția lipsei capacității de exercițiu în privința reclamantei, excepție la care a renunțat în ședința publică din data de 02.04.2012. De asemenea, a invocat excepția prescripției, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Prin concluziile orale, cât și prin cele scrise, a arătat că acțiunea de față este una personală, prescriptibilă în termenul general de trei ani și că obiectul de mobilier a fost amplasat în acel loc încă din anul 1991.

A mai arătat că, în realitate, reclamanta nu a fost niciodată deranjată de poziția cuierului și că moștenitorii acesteia sunt, de fapt, inițiatorii acestei acțiuni. A invocat faptul că accesul în imobil nu este îngreunat de cuier, ci de modalitatea de împărțire a spațiului respectiv în două unități locative, deși fusese proiectat pentru una singură. A precizat că amplasamentul cuierului permite exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari și respectă destinația spațiului în care este situat (hol).

În drept, s-a referit la prevederile art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

A anexat înscrisuri.

A fost administrată proba cu înscrisuri, cea testimonială, cea cu interogatoriul pârâtului și s-a efectuat cercetare la fața locului.

Prin Sentința civilă nr.5320/09.04.2012 pronunțată în dosarul nr._ / 2011 Judecătoria Sectorului 2 București a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției, a admis cererea formulată de reclamanta N. G. și continuată în calitate de reclamanți de moștenitorii N. C. și N. I. în contradictoriu cu pârâtul C. P., a obligat pârâtul să permită reclamanților accesul în vestibulul comun părților al imobilului din București, ..20, etaj 2, prin îndepărtarea corpului de mobilier (cuier) amplasat în dreptul ușii comune de acces în vestibul, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 500 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond asupra excepției prescripției că pârâtul a invocat faptul că acțiunea de față este una prescriptibilă în termenul general de trei ani.

Instanța a reținut că acțiunea de față este una ce tinde la apărarea dreptului de proprietate, mai exact componenta folosinței din dreptul de coproprietate forțată. Chiar dacă s-a solicitat obligarea pârâtului la executarea unei obligații de a face, aceasta nu a reprezentat decât o consecință a stabilirii existenței dreptului de coproprietate forțată, precum și a faptului că acesta a fost încălcat.

Or, conform art.21 din Decretul nr.167/1958, dispozițiile acestuia nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie, iar conform art.1890 C.civ.1864 (aplicabil în cauză față de data nașterii raporturilor juridice dintre părți și față de data introducerii cererii de chemare în judecată), toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani.

S-a reținut că acțiunea în revendicare nu este singura acțiune care apără dreptul de proprietate și că acesta poate fi protejat și prin alte acțiuni, precum cea de față, prin care s-a tins la încetarea unor fapte ce aduc atingere dreptului de proprietate.

S-a mai reținut și că dreptul de proprietate (inclusiv dreptul de coproprietate forțată) nu se stinge prin neuz și că trecerea unui termen de trei ani nu poate în nici un caz conduce la concluzia că s-ar stinge orice posibilitate de a se solicita încetarea unor acte vătămătoare pentru titularul dreptului.

Acțiunea de față a fost similară uneia în revendicare, însă, spre deosebire de situația în care s-ar fi tins la a se apăra un drept de proprietate exclusivă (caz în care s-ar fi cerut obligarea pârâtului să lase spațiul de sub cuier în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei/moștenitorilor acesteia), în cauză s-a tins la apărarea dreptului de coproprietate forțată, astfel că s-a solicitat pârâtului să lase liber acel spațiu, dar nu în deplină proprietate și posesie reclamanților, ci pentru a putea fi folosit și de aceștia în conformitate cu dreptul lor de coproprietate.

Prin urmare, excepția prescripției a fost respinsa ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că moștenitorii reclamantei au deținut în coproprietate forțată vestibulul imobilului din București, ..20, etaj 2, respectiv o cotă de 28,97% conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanta inițială cu PMB prin .>

Restul de 71,03% s-a aflat în folosința pârâtului, conform contractului de închiriere încheiat de acesta cu .>

În acest spațiu comun, pârâtul a amplasat un corp de mobilier (cuier), astfel cum a reieșit din fotografiile depuse la dosar, din susținerile părților și din cercetarea la fața locului.

Din cercetarea la fața locului a reieșit că atunci când ușa comună se deschide la maxim, între aceasta și perete distanța este de aproximativ 40 de cm, iar cuierul are limita aproximativ în dreptul ușii.

Din cauză că spațiul respectiv a fost proiectat inițial pentru a deservi o singură unitate locativă, accesul este dificil pentru reclamanți atât în situația în care cuierul se află în poziția actuală, cât și în aceea în care acesta ar fi ridicat.

Pentru soluționarea fondului cauzei, a fost necesar a fi arătate regulile coproprietății forțate (a cofolosinței în cauză).

Astfel, indiferent de mărimea cotelor părților, dreptul a putut fi exercitat de către fiecare dintre acestea asupra oricăreia dintre cele mai mici particule materiale ale bunului. Cotele-părți sunt ideale și abstracte, iar folosirea bunului s-a făcut în întregimea acestuia. Prin urmare, nu a avut relevanță juridică faptul invocat de pârât, acela al mărimii cotei sale.

De asemenea, exercitarea atributului folosinței de către un singur coproprietar a avut o dublă limitare. Pe de o parte, exercitarea atributului folosinței de către un coproprietar nu trebuia să împiedice exercitarea acestui atribut de către ceilalți coproprietari, iar pe de altă parte, a fost necesar a se respecta destinația bunului comun.

De altfel, aceste trăsături ale coproprietății forțate au fost amintite și de pârât în concluziile scrise, dar acesta a invocat faptul că, pe de o parte, amplasamentul cuierului a permis exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari și, pe de altă parte, că s-a respectat destinația spațiului în care este amplasat, în sensul că este normal ca într-un hol să amplasezi un cuier.

Contrar acestor susțineri, instanța a considerat că amplasarea în locul arătat a acelui corp de mobilier a încălcat dreptul de coproprietate al reclamanților.

Astfel, prin ocuparea unei părți din vestibulul comun a fost clar că acea porțiune nu mai are cum să fie folosită, pentru trecere sau pentru altceva, de către ceilalți coproprietari. Dacă reclamanții, la rândul lor, invocând aceleași drepturi precum pârâtul, ar fi dorit să amplaseze un obiect în acel spațiu nu ar putea, întrucât acesta a fost deja ocupat. În situația în care coproprietarii au fost de acord, nimic nu se opune ca o parte din spațiu să fie ocupată de către unul dintre ei, în timp ce o altă parte să fie ocupată de altul, realizându-se astfel o compensare a folosinței acelor porțiuni. În lipsa acordului, însă, precum în cauză, era necesar ca spațiul să fie lăsat liber.

Chiar dacă s-ar referi doar la folosirea acelui spațiu pentru trecere, situația ar rămâne neschimbată. Deși, așa cum s-a arătat mai sus, ., aceasta nu a însemnat că ea trebuie îngreunată și mai mult. Chiar dacă accesul reclamanților spre apartamentul lor s-a îngreunat fie doar cu puțin prin amplasarea corpului de mobilier, ei, în calitate de coproprietari, aveau dreptul de a solicita lăsarea liberă a spațiului.

S-a reținut, în dezacord cu susținerile pârâtului, că amplasarea corpului de mobilier nu a respectat nici destinația spațiului în care este amplasat. Tocmai dificultatea accesului în acel spațiu a făcut necesară utilizarea sa doar pentru trecere și nu ocuparea lui cu un corp de mobilier. Este adevărat că holul, în general, este spațiul unde se amplasează cuierele. Este vorba, însă, despre holuri aflate în folosință exclusivă și nu despre holuri aflate în coproprietate forțată. În blocurile de locuințe, proprietarii nu au amplasat cuiere pe holurile comune, ci în holurile situate în interiorul apartamentelor, tocmai pentru că primele sunt spații de trecere și tocmai pentru că ocuparea unei porțiuni a holului cu un corp de mobilier a reprezentat o folosire exclusivă a acelui spațiu, deși regimul juridic a fost cel al folosinței comune.

Nu s-a putut reține nici susținerea pârâtului în sensul că nu a avut niciodată o relație tensionată cu reclamanta inițială. Din sentința civilă nr._/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, menținută prin decizia civilă nr.3029/2000 a Curții de Apel București, a reieșit că pârâtul a încălcat în acea perioadă dreptul de coproprietate al reclamantei prin amplasarea, în dreptul ușii și ferestrei acesteia, a unei măsuțe de circa 50 de cm cu un ghiveci de flori.

Prin urmare, pentru considerentele de mai sus, cererea formulată de reclamanta decedată și continuată de reclamanții moștenitori a fost apreciata ca întemeiată și a fost admisă, pârâtul fiind obligat să permită reclamanților accesul în vestibulul comun părților al imobilului din București, ..20, etaj 2, prin îndepărtarea corpului de mobilier (cuier) amplasat în dreptul ușii comune de acces în vestibul.

În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ., acesta a fost obligat la plata sumei de 500 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel pârâtul C. P., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 30.05.2012.

În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

1. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Așa cum s-a arătat și în concluziile scrise, obligația de a face si de a nu face se încadrează în categoria drepturilor de creanță, drepturi definite ca fiind acelea în virtutea cărora creditorul poate pretinde o anumită conduită debitorului său: să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Noțiunea de creditor sau debitor în această definiție este folosită în sensul larg al cuvântului, și nu în cel ce se circumscrie unei datorii bănești.

Drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv potrivit art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani.

Obligația de a face și de a nu face se încadrează în categoria drepturilor de creanță deoarece drepturile de creanța sunt nelimitate, subiectele de drept, in temeiul libertății contractuale, putând da naștere la orice drept de creanța.

În speță, așa cum au arătat intimații-reclamanți în petitul acțiunii, obligația de a face s-a referit la situația prevăzuta de art.1076 Cod civil, text pe care însăși instanța de fond și-a întemeiat soluția, astfel că acesta este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, iar acțiunea reclamanților introdusă la 02.02.2011, față de anul 1991, când a fost amplasat actualul cuier (cu mențiunea că anterior, pe același amplasament au fost montate obiecte de mobilier cu aceeași destinație, de dimensiuni similare sau mai mari), a apărut ca fiind introdusă cu depășirea acestui termen, deci prescrisă.

Cu alte cuvinte, de la data de 31.01.1994 - data la care a intrat în posesia apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare nr.881/31.01.1994 - pentru o perioadă de mai bine de 17 ani, familia apelantului și defuncta N. G. - mama actualilor intimați, au avut raporturi de bună vecinătate neexistând litigii cu privire la amplasarea acestui cuier, niciodată nepunându-se în discuție mutarea acestuia, pentru ca după o perioadă atât de lungă, care practic depășește și termenul de uzucapiune, să se invoce că tocmai acest corp de mobilier este vinovat pentru accesul dificil în apartamentul intimaților.

Cum 17 ani intimații și autorii lor au acceptat amplasarea acestui cuier în hol, fără a considera că accesul le este îngrădit, apelantul pârât a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței apelate și respingerea acțiunii ca prescrisă.

2. În mod greșit a fost respinsă cererea de acordare a unui termen în vederea angajării unui apărător. Așa cum s-a putut observa din încheierea din data de 27.06.2011, la primul termen de judecată, a solicitat în temeiul art.118 alin.3 C.pr.civ. amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător, cerere ce i-a fost respinsă sub motivarea că a avut la dispoziție mai bine de două luni și jumătate de la primirea citației pentru a face acest lucru, instanța a reținut că cererea nu este temeinic motivată în sensul art.156 C.pr.civ..

Judecătoria Sectorului 2 s-a raportat greșit la dispozițiile art.156 alin.1 - norma generală, în loc de dispozițiile art.118 alin.3 - norma specială, care prevede.

După cum s-a putut observa, norma de drept nu lasă la aprecierea judecătorului posibilitatea acordării unui termen și nici nu condiționează admiterea cererii pentru pregătirea apărării de existența unor motive temeinice.

În raport de dispozițiile art.118 alin.3 C.pr.civ., este suficient ca la primul termen de judecată pârâtul neasistat de avocat să ceară un termen pentru pregătirea apărării sau depunerea întâmpinării, pentru ca instanța să procedeze în acest sens.

Respingerea cererii a fost cu atât mai neîntemeiată cu cât prin sistemul ecris dosarul a primit termen de judecată la data de 16.01.2012, termen ce a fost preschimbat la cererea reclamantei, în camera de consiliu, pentru data de 27.06.2011, conform încheierii din data de 04.04.2011, citarea făcându-se prin afișare, în perioada în care apelantul a fost plecat din țară pentru a urma un curs de perfecționare profesională.

Procedând în acest fel, instanța a încălcat flagrant principiul dreptului la apărare și dispozițiile art.6, paragraful 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, care impune cerința existenței unei judecăți echitabile, ceea ce va atrage anularea sentinței apelate.

Pentru a fi echitabil, procesul trebuia să se desfășoare după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului de apărare și a egalității armelor, fiecare dintre părți trebuia să dispună de posibilități suficiente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept ce se punea în discuție.

Pronunțarea hotărârii în condițiile negării dreptului său la apărare i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

3. În mod greșit instanța de fond nu a finalizat administrarea probei cu cercetare la fata locului.

În ceea ce privește admiterea și administrarea probelor în prezenta cauză, a arătat că în urma insistențelor sale repetate, instanța de fond a admis prin încheierea din data de 03.10.2011 administrarea probei cu cercetare la fața locului și luarea interogatoriului reclamantei la domiciliu.

Apelantul pârât a insistat ca reclamanta să fie chemată la interogatoriu, întrucât încă de la demararea acestui proces a avut suspiciuni cu privire la demararea sa de către reclamanta G. N., dată fiind starea de sănătate a acesteia care nu îi mai permitea să circule liber, aceasta fiind practic „sechestrată” în propriu-i apartament de intimații din prezenta cauză întrucât nu mai avea cheile de la apartament, fiind într-o stare de totală dependență față de fii săi și vecina ce se ocupa de ea.

Instanța i-a admis solicitarea, stabilind data de 02.11.2011 pentru a se deplasa în acest sens la adresa reclamantei în vederea administrării probei cu cercetare la fața locului și luarea de interogatoriului.

Cu toate acestea, nici una dintre cele două probe nu a fost administrată pentru următoarele motive: - Interogatoriul defunctei-reclamante motivat de faptul că s-a aflat la spital (avusese un nou accident chiar cu o zi înainte, mai exact în 01 oct. 2011, când apelantul pârât a fost cel ce a solicitat un echipaj SMURD - cum s-a putut vedea și din adresa Ministrului Sănătății prin semnătura Secretarului de Stat - dl dr. Raied Arafat, care există la dosar); Cercetarea la fața locului motivat de discuțiile contradictorii dintre părți.

Ori, dacă administrarea probei cu interogatoriu a fost imposibilă la acea dată din motive obiective, în ceea ce privește proba cu cercetare la fața locului a considerat că în mod nelegal a fost întreruptă administrarea acesteia, judecătorul fondului a dispus de toate garanțiile procedurale în vederea asigurării ordinii și administrării acestei probe.

De remarcat a fost faptul că „discuțiile contradictorii” care chipurile au împiedicat cercetarea la fața locului nu au avut loc între părți, ci între apelant în calitate „de parte” și actualii intimați și soția unui dintre aceștia.

De reținut a fost faptul ca toate aceste persoane care la momentul actual au dobândit calitate procesuală prin decesul reclamantei, G. N., la data încercării de a administra proba cu cercetarea la fața locului nu au avut calitate procesuală în prezenta cauză și nici o procură din partea defunctei-reclamante N. G. pentru a o reprezenta în proces, motiv pentru care nu puteau fi ascultați la data de 02.11.2012, instanța având posibilitatea și obligația să-i îndepărteze - ca de altfel și pe celelalte persoane care nu au respectat ordinea și solemnitatea ședinței de judecată - și să continue cercetarea în prezența apărătorului reclamantei, persoană care reprezenta partea.

Procedând în acest fel, Judecătoria sectorului 2 nu numai că i-a fost încălcat dreptul procesual la apărare, neexistând motive temeinice pentru a se reveni asupra administrării acestei probe, dar s-a pus și o pată pe modalitatea de înfăptuire a actului de justiție și, de ce nu, pe exercitarea autorității judecătorești.

Este inadmisibil ca instanța să renunțe la administrarea unor probe vitale pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice justificat de atitudinea necorespunzătoare a părților în condițiile în care codul de procedură civilă oferă remedii suficiente pentru a păstra ordinea și solemnitatea ședinței (amenda, îndepărtarea din sală, sesizarea organelor de urmărire penală, dacă este cazul).

Nici una din, aceste măsuri nu a fost dispusă de Judecătoria Sectorului 2, aceasta mulțumindu-se a reține că încheie cercetarea la fața locului motivat de comportamentul părților.

Ba mai mult, în condițiile în care din acțiunea formulată și documentele depuse de chiar defuncta-reclamantă, aceasta a menționat că între ușa larg deschisă și perete mai există cea 20 cm. fapt dovedit și de adresa tehnică emisă de . aflată la dosar, ce a arătat clar ca lățimea vestibulului este de 1, 18 m /(l 18 cm), iar foaia de ușa este l,0m / (l00 cm), totuși judecătorul fondului a apreciat liber - din ochi, cum că distanța ar putea fi totuși de cea 0,4 m (adică cea 40 cm).

În final, neadministrarea/nefinalizarea probei cu cercetarea la fața locului a dus la greșita stabilire a situației de fapt și pe cale de consecință la pronunțarea unei hotărâri netemeinice, motiv pentru care se impune readministrarea acestei probe .

4. Instanța de fond nu a stabilit cu exactitate situația de fapt.

Se referă în principal la aspectele importante pe fondul cauzei cum ar fi: data de la care părțile folosesc în comun vestibulul; de când a fost amplasat cuierul în vestibul; dacă anterior celui actual a existat un alt corp de mobilier similar pe același amplasament; dacă reclamanții la rândul lor au amplasat în prezent sau au avut de-a lungul timpului amplasate diferite obiecte în spațiul aflat în folosință comună; dacă au existat și în trecut litigii cu privire la modul de folosire a spațiului aflat în folosință comună și cine le-a generat; motivul real care a generat acest litigiu după 20 ani de la amplasarea actualului corp de mobilier si după mai bine de 17 ani de la mutarea autorilor intimaților în imobil. Stabilirea exactă a situației de fapt este o obligație a instanței conform prevederilor art.129 alin.5 C.pr.civ.

Așa cum a arătat și în motivul de apel invocat mai sus, instanța de fond s-a străduit doar aparent să stabilească cu exactitate situația de fapt, dintre toate probele propuse de noi fiind audiată doar martora P. Nataliua, însă nici aceasta pe toate aspectele invocate, chiar dacă ele au urmărit și au avut un singur scop: de a ajuta instanța în stabilirea exactă a faptelor și a realității.

Chiar dacă miza aparentă a acestui litigiu, pare una derizorie din punct de vedere material, fapt care a stat probabil și la baza atitudinii instanței de fond față de noi și de importanța acestui litigiu, subiectiv, raportat la trăirile interioare ale apelantului, au făcut ca acesta să fie unul de o importanță vitală pentru acesta și familia sa, întrucât actualul cuier ce a fost instalat pe actuala poziție la începutul anilor "90, în locul celui vechi și care ocupa încă din anii "60 practic, același loc din vestibul, a reprezentat o ultimă amintire palpabilă rămasă de la tatăl său și a modului în care el a înțeles să-și gestioneze problemele de invaliditate ce le avea la piciorul stâng, dar păstrându-se demn și cu respect total față de cea care-i era soție și apelantului mamă, pe care nu admitea să o vadă stand în genunchi spre a-l încălța.

Totodată în același timp a reprezentat o luptă și pentru păstrarea unor relații de normalitate între vecini, dar . fata de adevăr, de realitate și dreptate.

Este inadmisibil să promovezi, prin abuz de drept o acțiune cu privire la dreptul de folosință al unui spațiu comun în condițiile în care nu au existat neînțelegeri cu privire la folosința acestuia și totul doar pentru simplul motiv că se dorește forțarea apelantului de a ieși din indiviziune prin crearea unei căi de acces către apartamentul sau, prin casa liftului - cu riscul major de a fi afectata structura de rezistență a blocului, cum se poate citi si din adresa S.C. F. S.A. existentă la dosar, adresă care oferă un indiciu important asupra motivului real care a dus la promovarea acestei acțiuni.

Aceste aspecte nu au fost puse în discuție, deși le-a reiterat de atâtea ori și au condus la adevăratul motiv al acestui litigiu.

5. Hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii.

Cu toate că instanța de fond a reținut în mod corect că accesul inițial în spațiul respectiv (hol), a fost proiectat și executat pentru a deservi o singură unitate locativă deci un singur apartament situat pe etaj și că actualmente, doar accesul este dificil pentru reclamanți, atât în situația în care cuierul se află în poziția actuală, cât și în aceea în care acesta ar fi totuși ridicat și regulile generale ale coproprietății forțate, interpretarea acestor reguli este atât de rigidă încât dacă s-ar admite teza propusă de Judecătoria Sectorului 2, s-ar ajunge la concluzia nefirească că, în lipsa acordului de voință a tuturor coproprietarilor, un bun comun nu ar putea fi niciodată folosit de către un singur coproprietar, fie și în parte, indiferent de cota sa parte.

Instanța a reluat susținerile apelantului pârât referitoare la regimul juridic al coproprietății forțate și anume că fiecare copărtaș are folosința bunului, având dreptul de a folosi lucrul comun ca și cum ar fi singurul proprietar, cu condiția de a respecta drepturile celorlalți, în sensul de a nu schimba destinația bunului și de a nu transforma utilizarea lui obișnuită iară acordul celorlalți copărtași, prevederi care sunt preluate și de dispozițiile art.636 și art.647 din Noul Cod Civil.

Însă, așa cum a arătat și în concluziile pe fondul cauzei, apelantul pârât nu este singurul care exercit atribuțiile dreptului de folosință asupra spațiului comun, intimații reclamanți l-au folosit în aceeași măsură, și au amplasat la rândul lor, de-a lungul timpului, mai multe obiecte - cuier, frigider - în spațiul proprietate comună.

Amplasarea unui cuier în acel loc sau în oricare altul - cu asigurarea accesului liber la ambele apartamente -, nu a încălcat dreptul de coproprietate al intimaților-reclamanți.

Lipsa acordului coproprietarilor de a amplasa un obiect într-un anumit loc sau retragerea acestui acord nu poate atrage automat necesitatea eliberării spațiului, altfel orice coproprietar putând fi împiedicat să exercite atribuțiile dreptului său de proprietate după bunul plac al celorlalți coproprietari.

Opoziția la exercitarea dreptului de proprietate al coproprietarului trebuia la rândul său exercitată cu bună credință și motivată temeinic, exercitarea dreptului de proprietate în această modalitate, neputând fi abuzivă.

Aceasta a rezultat și din dispozițiile actuale ale Codului civil care la art.639 prevede. Prin urmare, instanța a avut nu numai posibilitatea, dar și obligația de a aprecia în ce măsură modul de folosire a bunului comun de către un coproprietar s-a încadrat sau nu în limitele bunei-credințe și în ce măsură respectă sau nu drepturile celorlalți coproprietari din moment ce conform art.14 din Noul cod civil (dispoziție ce preia reglementarea anterioară din art. 970, 1899 și 1864 din vechiul cod civil).

În plus, trebuia să se aibă în vedere faptul că, „nici un drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe" (art.15 NCC, respectiv art.3 din Decretul nr.31/1954).

Chiar dacă porțiunea ocupată de cuier nu mai poate fi folosită de intimații-reclamanți, așa cum a reținut instanța de fond, aceștia au la dispoziție întreg spațiul comun pentru a amplasa, dacă vor dori, un obiect de același fel.

Lipsa acordului de a continua folosința spațiului comun în modalitatea agreată până la acel moment de coproprietari, nu a condus automat la necesitatea eliberării spațiului așa cum a arătat instanța de fond, ci este necesar a se aprecia în ce măsură a fost îngrădit dreptul de folosință al coproprietarilor prin amplasarea corpului de mobilier, în speță în ce măsură s-a îngreunat cu adevărat trecerea sau doar s-a insinuat acest fapt.

Ori, așa cum a reținut și Judecătoria Sectorului 2, eliberarea acestui spațiu nu ar ușura semnificativ trecerea intimaților-reclamanți, din contră, acest beneficiu ar fi nesemnificativ.

În ceea ce privește respectarea destinației spațiului, hotărârea instanței de fond este de asemenea greșită.

Deși a reținut că în general holul este spațiul în care se amplasează cuierele, în mod greșit instanța apreciază că această destinație este valabilă doar pentru holurile aflate în folosință exclusivă întrucât în blocurile de locuințe proprietarii nu amplasează cuiere pe holurile comune.

Din analizarea atentă a materialului probator a rezultat clar că holul în indiviziune este parte componentă a vechiului apartament și nu face parte din scara blocului, fiind situat în interiorul apartamentului impropriu divizat în două unități locative. Ceilalți locatari/proprietari ai blocului nu au acces la acest spațiu, el fiind folosit exclusiv de intimații-reclamanți, destinația sa nefiind doar de spațiu de trecere.

De altfel, ușa de exterior a apartamentului a fost cea care asigură ., cea de la . pârât fiind o ușă de interior - 80% din suprafața ei fiind vitrată.

În ceea ce privește relevanța juridică a mărimii cotelor părți ale părților, a arătat că instanța nu poate neglija cu desăvârșire acest aspect. Dacă dispozițiile actuale ale codului civil (art.641 alin.1) condiționează exercitarea dreptului de administrare a bunului comun de acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți cu atât mai mult trebuie să li se acorde o oarecare importantă și modul de exercitare a dreptului de folosință.

Mai mult, trebuia să se țină seama de faptul că la data cumpărării apartamentului de către dna. N. G., cuierul era deja amplasat în vestibul și nu a deranjat-o nici pe defunctă, nici pe actualii intimați vreme de mai bine de 17 ani, cât s-au scurs de când s-a dobândit dreptului de proprietate asupra apartamentului; cum nu au fost deranjați nici alți 15 ani cât au avut statutul de chiriași, de vechiul cuier situat pe același amplasament, dar care se afla pe respectiva poziție încă din anii 1960.

Este inadmisibil ca după o perioadă atât de lungă de timp, care se identifică cu întreaga perioadă cât defuncta-reclamantă a locuit la aceasta adresa, în apartamentul în care s-a mutat împreuna cu soțul, în oct. 1977 - deci de peste 30 de ani - actualii intimați să vina și să îngrădească dreptul de folosință al unui coproprietar în condițiile în care termenul este suficient de lung pentru a uzucapa practic acest drept.

Trebuie să se aibă în vedere că acțiunea intimaților-reclamanți nu a fost motivată în nici un caz de îngreunarea accesului în apartament prin menținerea corpului de mobilier pe amplasamentul în care a fost poziționat în urmă cu 22 de ani, ci motivarea a ținut de planurile financiare ale moștenitorilor, cei care au promovat și prezenta acțiune, legate de „forțarea” sa în a-și deschide o cale de acces prin casa liftului în vederea creării posibilității de a ieși din indiviziune, soluție tehnică care nu poate fi acceptată din cauza afectării structurii de rezistență a imobilului - a se vedea în acest sens adresa ..2212/28.10.2010.

Nu a înțeles însă de ce au apelat la această modalitate și nu au solicitat direct instanței ieșirea din indiviziune cu privire la vestibul, date fiind presiunile făcute asupra sa în acest sens.

Prin urmare, această acțiune a fost doar o presiune pe care intimații-reclamanți au înțeles să o exercite asupra sa în vederea sistării stării de indiviziune forțată într-o modalitate care nu poate fi acceptată de nici unul din proprietarii imobilului din ..20, și nu a fost sub nici o formă justificată de accesul incomod la .. N..

A fost evident că accesul incomod s-a datorat modului impropriu de divizare a unității locative, aceasta nefiind proiectată și nici executată să găzduiască 2 apartamente pe respectivul nivel, cum se explica tot în adresa .>

Și martora P. N., cea care o îngrijea pe bătrână, a fost de aceiași părere. Ea a arătat: „ ...merg zilnic acasă la reclamantă și arăt că eu personal nu sunt incomodată în a intra. Consider că . din cauza configurației construcției... Aproximativ când se deschide ușa rămân cam 30 cm până la corpul de mobilă...”.

Din constatările instanței consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului a rezultat că între ușă și perete distanța este de aproximativ 40 de cm (lungimea unei coli A4), iar limita cuierului este aproximativ în dreptul ușii.

În ceea ce privește distanța dintre ușă și corpul de mobilier, chiar reclamanta arată prin acțiunea principală că între ușa larg deschisă și cuier sunt aproximativ 20 cm.

Ori, în ce măsură ar ușura accesul în imobil moștenitorilor reclamantei mutarea unui cuier dacă aceștia, pentru a avea acces la apartamentul proprietatea lor, tot vor fi nevoiți să închidă ușa de la intrare.

Încercarea de a se crea în jurul sau o aură de persoană aflată într-o permanentă relație conflictuală cu defuncta-reclamanta a fost contrazisă chiar de adresa IGSU nr. RA2099 /05.12.2011, transmisă Ministerului Sănătății și comunicată prin adresa nr. 2099/2011 - prin care s-a arătat că apelantul a fost cel ce a solicitat intervenția echipajului SMURD, iar când acesta a sosit la fața locului, a oferit tot sprijinul echipei medicale ce i-a acordat măsurile de prim-ajutor d-nei. N. (lucru probat și prin înregistrarea convorbirii sale telefonice cu dispeceratul „112” și oferit informat „CD” de către IGSU, ce se aflat actualmente la dosarul cauzei).

Mai mult, în adresa IGSU nr.RA2099/05.12.2011, s-a menționat că echipajul nu a avut probleme de acces la persoana care necesita îngrijiri medicale. Nu poate să nu menționeze faptul că atunci defuncta N. G. a fost scoasă din apartamentul său și transportată până la ambulanță, cu un cărucior /scaun special - aflat în dotarea tuturor echipajelor SMURD, a cărui lățimea standardizată este de aproximativ 90 de centimetri; ca atât echipajul cât și scaunul în care s-a aflat vecina nu a fost împiedicat în nici un fel de corpul de mobilier existent.

În concluzie, orice persoană bolnavă sau nu, suplă sau nu, are posibilități limitate de acces în imobil spre apartamentul intimaților în sensul că pentru a trece va fi nevoită să efectueze 2(doua) mișcări: sa închidă mai întâi ușa de la intrare (operațiune de altfel normală întrucât această ușă oricum trebuie încuiată ulterior) și apoi să treacă către respectivul apartament.

Această operație materială de închidere a ușii o face și apelantul, și o face orice persoană care înțelege să își asigure siguranța pentru a nu se trezii cu persoane nepoftite în apartamentul său.

Este astfel evident că actualul amplasament al cuierului raportat la dimensiunile sale, a permis exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari și ceea ce este foarte important, respectă destinația spațiului în care este amplasat.

Atitudinea subiectivă și nerațională a reclamanților, atâta timp cât îndepărtarea acestui mobilier nu le eliberează/ușurează în mod real accesul, fără a circumscrie această cerere și altor motive, nu poate fi acceptată de instanță.

Mai mult, reclamanții nu au arătat și nici nu au administrat vreo probă prin care să răstoarne prezumția simplă a acordului cu privire la menținerea cuierului în vestibul, fie el și tacit, exprimat de dna. N. în anul 1994 și nici anterior, în 1977 cu privire la menținerea amplasării în aceeași poziție a vechiului cuier, atunci când s-au mutat în apartament.

Față de cele arătate apelantul pârât a solicitat admiterea apelul împotriva sentinței civile nr.5320/09.04.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr._, anularea hotărârii atacată și respingerea acțiunii intimaților-reclamanți în principal ca prescrisă și în subsidiar ca neîntemeiată..

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.282, art.287 alin.2 și urm C.pr.civ. art.274 C.pr.civ..

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Prin Decizia civilă nr.579A/05.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ / 2011 Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul – pârât la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către intimatul N. C..

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constata în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că în mod corect prima instanță a respins această excepție ca neîntemeiată.

Apelantul susține că prin acțiunea de față se încearcă a se valorifica un drept de creanța, așa încât dreptului material la acțiune îi este aplicabil termenul de 3 ani în conformitate cu dispozițiile art.3 din Decretul 167/1958, termen care s-a împlinit.

Tribunalul a constatat că, așa cum corect a reținut și instanța de fond, față de dispozițiile art.21 din Decretul 167/1958, termenul prevăzut de art.3 din același act normativ nu este aplicabil, întrucât acțiunea de față are ca obiect protecția dreptului de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, drept real imprescriptibil extinctiv. Așadar, această critică adusă hotărârii apelate fost apreciată ca a fi nefondată.

În ceea ce privește critica ce vizează încălcarea de către instanța de fond a dreptului la apărare al apelantului-parat, ca urmare a respingerii cererii de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, pentru termenul din data de 27.06.2011 s-a constatat că prin cererea apelantului formulată în fața instanței de fond s-a solicitat amânarea cauzei în vederea angajării unui aparitor, întemeiata chiar de apelantul-parat pe dispozițiile art.156 C.pr.civ. Atât în cuprinsul cererii cât și prin susținerile sale orale consemnate în încheierea de ședința de la acel termen, apelantul-pârât a indicat că solicită termen pentru angajarea unui apărător.

Ca atare, analiza cererii apelantului-pârât a fost efectuată de instanța de fond prin prisma dispozițiilor art.156 C.pr.civ., constatându-se în cele din urma că nu se poate acorda un termen conform solicitării pârâtului întrucât s-a apreciat că acesta a avut suficient timp pentru pregătirea apărării.

S-a constatat din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din data de 27.06.2011 că apelantului-pârât i-a fost respectat dreptul prevăzut de art.118 alin. 3 C.pr.civ., acestuia dându-i-se posibilitatea propunerii probelor. Astfel, instanța de judecată a încuviințat pentru pârât proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei precum și proba testimonială. Ulterior acestui termen de judecată, la data de 03.10.2011, instanța a încuviințat pentru pârât și proba cu cercetare la fața locului.

Așadar, dreptul la apărare al apelantului-pârât a fost respectat de instanța de judecată, iar apelantul nu arată care este vătămarea produsă ca urmare a respingerii cererii de angajare a unui apărător. Din contra, tribunalul observă că apelantului nu i s-a produs nicio vătămare de vreme ce acesta a discutat probele solicitate atât de reclamantă cât și de el, fiindu-i încuviințat probatoriul propus.

S-a mai susținut de către apelant că citarea sa pentru primul termen de judecată a fost efectuată prin afișare și întrucât se afla în străinătate nu a avut posibilitatea să își pregătească apărarea.

S-a constatat că apelantul nu și-a susținut cererea de amânare în fața instanței de fond pe acest argument, așa încât instanța a analizat cererea prin prisma susținerilor pârâtului de la acel moment. Întrucât argumentele aduse de pârât nu au fost suficiente, în mod corect cererea sa a fost respinsă, apreciindu-se că intervalul de timp a fost suficient pentru angajarea unui avocat.

În plus, tribunalul constată că deplasarea apelantului-pârât a fost efectuată în perioada 08-22.06.2011, adică diferit de cel în care a fost efectuată citarea. Astfel, la fila 28 din dosarul de fond se afla dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 27.06.2011. Acesta dovadă este semnată chiar de către apelant la data de 08.04.2011, adică în urmă cu 2 luni față de momentul deplasării apelantului în străinătate.

În consecința, susținerile apelantului au fost găsite ca a fi total neadevărate.

Pe aspectul modalității de administrare a probei cu cercetarea la fața locului și interogatoriul reclamantei, se arată că deși s-a dispus ca aceste probe să fie administrate la data de 02.11.2011, nu s-a mai procedat în acest sens, pentru motive eronat reținute de către instanța de fond. Astfel, referitor la interogatoriul reclamantei, apelantul accepta faptul că acesta nu putea fi administrat datorita situației ivite la acea dată. Însă în ceea ce privește cercetarea la fața locului, se susține că instanța a consemnat că această proba nu poate fi administrată întrucât au apărut discuții contradictorii între părți. Apelantul susține că acest fapt este nereal, discuțiile ce s-au invit fiind între el și persoanele devenite ulterior reclamanți în dosar prin transmiterea calității procesuale ca urmare a intervenirii decesului reclamantei N. G.. Potrivit aprecierii apelantului, instanța trebuia să procedeze în continuare la administrarea acestei probe, persoanele respective neavând la acel moment nicio calitate procesuală în cauză, iar instanța avea posibilitatea de a –i îndepărta pe aceștia și să continue la administrarea probei.

Așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 02.11.2011 (fila 54 din dosarul de fond) proba cu cercetarea la fața locului a fost administrată chiar în lipsa reclamantei. Ca atare, susținerile apelantului în sensul neadministrării acestei probe sunt vădit nefondate iar situația ivită între pârât și fii reclamantei nu a fost apreciată de instanța de judecată ca o cauză care să conducă la imposibilitatea finalizării cercetării la fața locului. De altfel, a reținut tribunalul, afirmațiile apelantului pe acest aspect sunt în totală contradicție cu actele dosarului de fond. Pe parcursul derulării ulterioare a procesului în fața instanței de judecată, pârâtul nu a susținut nici un moment că această probă nu a fost administrată. Dimpotrivă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 14.11.2011, apărătorul pârâtului a susținut contrariul în sensul că cercetarea a avut loc, singura solicitare a sa pe aspectul probatoriului fiind administrarea interogatoriului .

O altă critică vizează situația de fapt reținuta prin hotărârea apelata. Se susține că pentru o corecta stabilire a situației de fapt instanța trebuia să lămurească anumite aspecte, cum ar fi data de la care părțile folosesc în comun vestibulul, momentul când a fost instalat cuierul, dacă anterior, în acel loc a fost amplasat un alt corp de mobilier, dacă reclamanții au amplasat diferite obiecte în spațiul de folosință comună, dacă au existat în trecut divergențe pe modul de folosire a spațiului și care este cauza reală a acestui litigiu.

Tribunalul a apreciat că toate aceste elemente nu au nicio legătura cu prezenta cauza, așa încât instanța de fond nu trebuia să lămurească chestiuni care sunt nerelevante pentru stabilirea situației de fapt. Faptul că respectivul cuier reprezintă o amintire de familie a apelantului nu poate să constituie o cauză care să conducă la restrângerea dreptului celorlalți coproprietari iar soluționarea cauzei nu aduce atingere dreptului de proprietate al apelantului asupra cuierului respectiv pe care acesta are dreptul să îl folosească și să îl amplaseze într-un spațiu în așa fel încât să nu îngrădească drepturile altor persoane.

Apelantul afirmă că prin această acțiune s-a urmărit în realitate forțarea sa la ieșirea din indiviziune asupra spațiilor comune, însă această susținere a fost apreciată că nefondată neexistând nici un element care să conducă la acesta concluzie.

De asemenea, exercitarea dreptului la acțiune de către reclamanți în vederea respectării de către pârât a dreptului lor de folosință asupra părților comune nu constituie un abuz de drept. Apelantul face apel la exercitarea neabuzivă a dreptului de proprietate însă din actele dosarului a rezultat că el este cel care neagă dreptul celorlalți, situație care vatămă dreptul reclamanților de proprietate și nu dreptul său. Ceea ce prezintă importanță, în opinia tribunalului, este că prin modalitatea de folosire a spațiului comun de către apelant acesta a limitat în mod total nejustificat dreptul celorlalți coproprietari. De asemenea, mărimea cotelor indivize ale coproprietarilor asupra proprietarii comune forțate nu limitează dreptul acestora de folosință fiind evident că nu se poate face o departajare în natură a modului de folosire a spațiului proprietate comună forțată.

În consecința, față de toate cele mai sus arătate, tribunalul a constatat că motivele de apel sunt nefondate, așa încât în temeiul dispozițiilor art.296 C.pr.civ., a respins apelul.

În temeiul dispozițiilor art.274 C.pr.civ. a obligat apelantul la plata către intimatul N. C. a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 13 iunie 2013, a declarat recurs pârâtul C. P., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 05.08.2013.

Prin cererea de recurs recurentul – pârât solicită casarea deciziei din apel și, fie rejudecând cauza în fond - să se dispună respingerea acțiunii formulate de intimații – reclamanți, fie trimiterea dosarului instanței de apel, în vederea judecării acesteia pe fondul cauzei și cu admiterea probelor solicitate - probe solicitate și anterior atât la instanța de fond, dar care aveau în final să fie ignorate sau respinse din varii motive.

Precizează recurentul că dacă solicită judecarea prezentei cauze cu admiterea probelor invocate atât la fond cât și în apel, este strict în numele adevărului, și nicidecum pentru a trage de timp și/sau a tergiversa cauza.

Recurentul – pârât reia aspectele de fapt prezentate atât în fața instanței de fond cât și în apel afirmând că în realitate mijloacele admise în apărarea cauzei sunt unele „pur formale”, cum a fost cazul în apel, unde a fost admisă „proba cu înscrisuri(!?!)” - asta în condițiile în care se cerea și urma să se facă dovada existenței unui cuier, aflat pe respectiva poziție de zeci de ani, precum și a unei relații normale de bună vecinătate existentă în toată această perioadă, până la momentul când a fost invocată prezenta speță de parcă recurentul ar face parte dintr-o „familie lovită cel puțin de paranoia” și care, în plină perioadă ceaușistă, cât și după, nu putea trăii și face „un pas” fără a produce fie un „document” și/sau „PV” - și-n care pașii făcuți să fie menționați, convinsă fiind că mai târziu avea să-i fie util și să-i folosească în anii următori post-revoluției din „89”- atunci când îi vor fi aduse fel și fel de acuze nefondate.

Susține recurentul că a fost evident pentru toată lumea prezentă în sală că admiterea în fapt a așa-zisei „probe cu înscrisuri” era făcută pur formal, pentru păstrarea minimei aparențe de respectare a procedurilor legale în vigoare și nimic mai mult. Prin admiterea procedurii de bază - cea minimală, a devenit evident că judecarea dosarului intrase în faza „telefonată a direcției ce o urma cazul”, urmând ca acesta să se judece „de pe scaun”, cu verdictul cunoscut dinainte.

Referitor la fondul cauzei recurentul reiterează critica referitoare la faptul că nu i s-a permis dreptul la apărare arătând că nu a avut posibilitatea depunerii unei întâmpinări printr-un avocat ales, împotriva așa-zise acțiuni, care a fost însă pusă în spatele unei persoane vârstnice ce practic nu avea știință de acțiunea inițiată în numele ei și care efectiv nici nu putea să o facă din considerente strict medicale, de ordin fizic, cât și psihic, iar astfel din chiar debutul procesului, a fost practic obligat cu largul concurs al instanței, de „a juca după regulile” ce i-au fost impuse de partea adversă — respectiv avocata reclamantei și fiul cel mare al pretinsei reclamante.

Mai critică recurentul faptul că nu s-a luat nici un interogatoriu părții adverse, în timp ce domniei sale instanța s-a îngrijit să îi fie luat. Nu s-a luat niciun interogatoriu nici pretinsei reclamante, decedată între timp în plină derulare a cauzei, nici moștenitorilor acesteia - deși s-a cerut insistent, arătând din chiar startul dosarului că nu defuncta era inițiatoarea acțiunii și deci a dosarului, ci fiul cel mare al acesteia (care la acel moment al pornirii acțiunii nu avea nicio calitate procesuală, nedeținând calitate locativă sau vreo altă calitate dobândită și dovedită notarial, dar care în schimb avea evidente interese imobiliare și materiale din perspectiva vânzării apartamentului ce urma să-l moștenească împreună cu fratele sau).

Recurentul susține că nu s-a dat nicio atenție singurelor documente tehnice existente la dosarul cauzei, elaborate de serviciul tehnic al fostului S.C. F. - S.A, adresei nr.2212/28.10.2010 și „Planului de apartament - G. N.”, documente menite a ajuta și a-i arăta explicit instanței, cauzele reale, care independent de voința părților se derulaseră și surveniseră urmare a cutremurului din 1977, iar la final aveau să conducă la situația ce existenta în prezent.

De asemenea, se critică că nu s-a luat act nici de o altă realitate, anume că: o persoană ce era declarată ca fiind „o pacientă netransportabilă și având . deja instalată” nu avea cum în Ian. 2011 - la nici două săptămâni de la data eliberării adeverinței, să se prezinte la cabinetul unui avocat și să solicite acestuia asistență juridică, precum și inițierea unei acțiuni în instanță, atât timp cât respectiva persoană nu putea spune care îi era numele.

Concretizând motivele de recurs, recurentul – pârât arată următoarele:

I. Prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 (art.304 pct.5 C.pr.civ.)

1. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În opinia recurentului obligația de a face și de a nu face se încadrează în categoria drepturilor de creanță, drepturi definite ca fiind acelea în virtutea cărora creditorul poate pretinde o anumită conduită debitorului său: să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv, potrivit art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958, fiind supuse termenului general de prescripție de 3 ani.

În speța, obligația de a face se referă la situația prevăzută de art.1076 Cod civil, text pe care însăși instanța de fond și-a întemeiat soluția, astfel că aceasta este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/ 1958, iar acțiunea reclamanților introdusă la 02.02.2011, fată de anul 1991 - deci după mai bine de 20 ani când a fost amplasat actualul cuier, cu mențiunea că anterior, pe același amplasament au fost montate obiecte de mobilier cu aceeași destinație, de dimensiuni similare sau mai mari încă din anul 1960 instanța de apel nici nu le-a menționat măcar că existență apare ca fiind introdusă cu depășirea acestui termen, deci prescrisă.

Susține recurentul că vreme de mai mulți ani relații dintre autorii săi și autoarea intimaților au fost normale, iar din declarațiile autentice puse în fața instanței de apel, rezultă că obiecte de dimensiuni similare erau amplasate pe același loc încă din anii "60, motiv pentru care și în situația în care s-a califica acțiunea intimaților-reclamanți ca fiind una reală, și nu generată din rațiuni pur materialist-imobiliare, termenul de prescripție este oricum împlinit, motiv pentru care se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare și respingerea acțiunii ca prescrisă.

2. În mod greșit instanța de apel apreciat că în mod corect instanța de fond a respins cererea recurentului - pârât de acordare a unui termen în vederea angajării unui apărător.

Susține recurentul că așa cum se poate observa din încheierea din data de 27.06.2011, la primul termen de judecată, a solicitat în temeiul art.118 alin.3 C.pr.civ. amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător, cerere ce i-a fost respinsă sub motivarea că a avut la dispoziție mai bine de două luni și jumătate de la primirea citației pentru a face acest lucru, instanța reținând că solicitarea nu este temeinic motivată în sensul art.156 C.pr.civ..

Apreciază recurentul că Judecătoria Sectorului 2 s-a raportat greșit la dispozițiile art.156 alin.1 - norma generală - în loc de dispozițiile art.118 alin.3 - norma specială, care nu lasă la aprecierea judecătorului posibilitatea acordării unui termen și nici nu condiționează admiterea cererii pentru pregătirea apărării de existența unor motive temeinice.

Mai adaugă recurentul că respingerea cererii este cu atât mai neîntemeiată cu cât prin sistemul ecris dosarul a primit termen de judecată la data de 16.01.2012, termen ce a fost preschimbat la cererea reclamantei, în camera de consiliu, pentru data de 27.06.2012, conform încheierii din data de 04.04.2011, citarea făcându-se prin afișare, în perioada în care a fost plecat din țară pentru a urma un curs de perfecționare profesională.

Procedând în acest fel, instanța a încălcat flagrant principiul dreptului la apărare și dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, care impune cerința existenței unei judecăți echitabile, ceea ce atrage casarea sentinței apelate.

Faptul că a avut posibilitatea de a propune probe, apreciază recurentul nu înseamnă că nu i s-a produs o vătămare odată ce a fost pus în imposibilitatea de a formula întâmpinare.

3. În mod greșit instanța de apel a reținut că Judecătoria Sectorului 2 a finalizat administrarea probei cu cercetare la fata locului.

În ceea ce privește admiterea și administrarea probelor în prezenta cauză, se arătă că în urma insistențelor recurentului, instanța de fond a admis prin încheierea din data de 03.10.2011 administrarea probei cu cercetare la fața locului și luarea interogatoriului reclamantei la domiciliu, iar la data de 02.11.2011 s-a deplasat în acest sens la imobilul în litigiu. Cu toate acestea, nici una dintre cele două probe nu a fost administrată pentru următoarele motive: Interogatoriul defunctei-reclamante motivate de faptul că se afla la spital; Cercetarea la fața locului motivate de discuțiile contradictorii dintre părți (fără se menționa care era calitatea celorlalți prezenți la apartament pentru reclamanta).

Ori, dacă administrarea probei cu interogatoriu a fost imposibilă la acea dată din motive obiective, în ceea ce privește proba cu cercetare la fața locului se consideră că în mod nelegal a fost întreruptă administrarea acesteia, judecătorul fondului dispunând de toate garanțiile procedural în vederea asigurării ordinii și administrării acestei probe.

Apreciază recurentul că este de remarcat este faptul că „discuțiile contradictorii” care chipurile au împiedicat cercetarea la fata locului nu au avut loc între părți, ci între recurent în calitate de parte și actualii intimați (persoane care la respectivul moment nu aveau calitatea de parte, dar care neîncetat lansau acuze la adresa sa pentru ultimul accident suferit de pretinsa reclamanta - actualmente decedată și care a și dus la internarea ei in regim de urgență) - și care, în lipsa unei împuterniciri autentice nu puteau fi nici prezenți și nici ascultați la data de 02.11.2012 în prezenta cauză.

Procedând în acest fel, recurentul apreciază nu numai că i-a fost încălcat dreptul procesual la apărare, neexistând motive temeinice pentru a se reveni asupra administrării acestei probe, dar s-a pus și o pată pe modalitatea de înfăptuire a actului de justiție și, de ce nu, pe exercitarea autorității judecătorești.

Este inadmisibil ca instanța să renunțe la administrarea unor probe vitale pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice justificat de atitudinea necorespunzătoare a părților în condițiile în care codul de procedură civilă oferă remedii suficiente pentru a păstra ordinea si solemnitatea ședinței (amenda, îndepărtarea din sală, sesizarea organelor de urmărire penală, dacă este cazul).

Cu toate acestea, susține recurentul, în mod eronat, instanța de apel nu numai că a respins refacerea acestei probe, dar a respins și administrarea oricăror alte probe care ar fi putut duce la pronunțarea unei hotărâri legale si temeinice.

4. În mod greșit instanța de apel a refuzat să stabilească cu exactitate situația de fapt, și anume nu a clarificat: data de la care părțile folosesc în comun vestibulul; de când a fost amplasat cuierul în vestibul; dacă anterior a existat un alt corp de mobilier similar pe același amplasament; dacă reclamanții la rândul lor au avut și au amplasat în prezent sau de-a lungul timpului diferite obiecte în spațiul proprietate comună; dacă au existat în trecut litigii cu privire la modul de folosire a spațiului proprietate comună si cine le-a generat; motivul care a generat acest litigiu după 17 ani de la amplasarea acestui corp de mobilier în vestibul, etc.

Apreciază recurentul că stabilirea exactă a situației de fapt este o obligație a instanței conform prevederilor art.129 alin.5 C.pr.civ., iar instanța de fond s-a străduit doar aparent să stabilească cu exactitate situația de fapt, dintre toate probele propuse fiind audiată doar martora N. P. (cea care o îngrijea de peste 5 ani pe pretinsa reclamanta și care având cheia de la . de către feciori, urca de 3 ori /zi la aceasta sa-i dea medicamentația, să-i încălzească mâncare, iar când era cazul sa o și schimbe — deci tot apropiata actualilor intimate), însă nici aceasta pe toate aspectele invocate.

Recurentul reiterează aspectele referitoare la importanța subiectivă a litigiului și la abuzul de drept comis de intimați prin promovarea prezentei acțiuni aceste aspecte ce nu au fost puse în discuție, deși au fost reiterate de atâtea ori și conduc la adevăratul motiv al acestui litigiu.

Mai mult, în mod surprinzător, afirmă recurentul, și cu totul eronat, tribunalul apreciază că stabilirea acestor aspecte nu are nici o relevanță asupra cauzei.

Se mai adaugă că prin stabilirea exactă a situației de fapt, instanța ar fi constatat că amplasarea mobilierului pe holul comun a avut loc cu mai bine de 30 de ani în urmă, ceea ce duce evident la constatarea prescripției dreptului la acțiune, chiar dacă se ignoră principiul disponibilității și se analizează prezenta acțiune din perspectiva unei acțiuni reale.

II. Hotărârea instanței de apel nu este motivată (art.304 pct.7) și este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9)

În ceea ce privește critica cu privire la soluția dată fondului cauzei de către Judecătoria Sectorului 2, se critică faptul că instanța de apel a neglijat cu desăvârșire acest aspect, mulțumindu-se să analizeze cauza doar din punct de vedere procedural.

Susține recurentul că, deși instanța de fond reține în mod corect că accesul în spațiul respectiv - vestibul a fost proiectat inițial pentru a deservi o singură unitate locativă și că accesul este dificil pentru reclamanți atât în situația în care cuierul se află în poziția actuală, cât și în aceea în care acesta ar fi ridicat cat și regulile generale ale coproprietății forțate, interpretarea acestor reguli este atât de rigidă încât dacă s-ar admite teza propusă de Judecătoria sectorului 2 s-ar ajunge la concluzia nefirească că, în lipsa acordului de voință a tuturor coproprietarilor un bun comun nu ar putea fi niciodată folosit de către un singur coproprietar, fie și în parte, indiferent de cota sa parte. Solicită recurentul să se rețină că a deținut 81% din spațiul acestui vestibul, iar actualmente deține 73%.

Mai adaugă că instanța reia susținerile sale referitoare la regimul juridic al coproprietății forțate și anume că fiecare copărtaș are folosința bunului, având dreptul de a folosi lucrul comun ca și cum ar fi singurul proprietar, cu condiția de a respecta drepturile celorlalți, în sensul de a nu schimba destinația bunului și de a nu transforma utilizarea lui obișnuită fără acordul celorlalți copărtași, prevederi care sunt preluate și de dispozițiile art. 636 și art. 647 din Noul Cod civil, însă recurentul nu este singurul care exercită atribuțiile dreptului de folosință asupra spațiului comun, intimații reclamanți folosindu-1 în aceeași măsură, amplasând la rândul lor, de-a lungul timpului, mai multe obiecte în spațiul proprietate comună.

Lipsa acordului coproprietarilor de a amplasa un obiect într-un anumit loc nu poate atrage automat necesitatea eliberării spațiului, altfel orice coproprietar putând fi împiedicat să exercite atribuțiile dreptului său de proprietate după bunul plac al celorlalți coproprietari. Opoziția în exercitarea unui drept trebuie la rândul său să fie motivată temeinic, exercitarea unui drept, fie el și dreptul de proprietate, neputând fi abuzivă.

Prin urmare, arată recurentul, instanța are nu numai posibilitatea, dar și obligația de a aprecia în ce măsură modul de folosire a bunului comun de către un coproprietar se încadrează sau nu în limitele bunei-credințe și în ce măsură respectă sau nu drepturile celorlalți coproprietari din moment ce conform art.14 NCC (dispoziție ce preia reglementarea anterioară din art. 970, 1899 și 1864 din vechiul cod civil).

Lipsa acordului nu conduce automat la necesitatea eliberării spațiului așa cum arată instanța de fond, ci este necesar a se aprecia în ce măsură este îngrădit dreptul de folosință al coproprietarilor prin amplasarea corpului de mobilier - cuier, în speță în ce măsură în mod reala și nu unul de o maniera strict subiectivă se îngreunează cu adevărat trecerea.

În ceea ce privește respectarea destinației spațiului, hotărârea instanței de fond, în opinia recurentului, este de asemenea greșită. Deși reține că în general holul este spațiul în care se amplasează cuierele, în mod greșit instanța apreciază că această destinație este valabilă doar pentru vestibul (și nu hol cum reține instanța - planurile de apartament aflate la dosar făcând bine diferențierea între spatii ca: hol și vestibul), aflate în folosință exclusivă întrucât în blocurile de locuințe proprietarii nu amplasează cuiere pe holurile comune.

Ori, afirmă recurentul, tocmai acest lucru este contrazis de însăși „planurile de apartament” - unde se vede clar că este trecut la rubrica „părți comune” Poz.(1.) - vestibul, precum și de existența în fata ușii de la . actualilor moștenitori, a unui cuier din fier forjat amplasat de defuncta lor mama.

Din analizarea atentă a materialului probator rezultă clar că holul în indiviziune este diferit de scara blocului, fiind situat în interiorul apartamentului impropriu divizat în două unități locative. Ceilalți locatari ai blocului nu au acces la acest spațiu, el fiind folosit exclusiv de intimații-reclamanți, destinația sa nefiind doar de spațiu de trecere. De altfel, ușa de exterior a apartamentului este cea care asigură ., cea de la . fiind o ușă de interior, vitrată.

În ceea ce privește relevanta juridică a mărimii cotelor părți ale părților, arătă recurentul că instanța nu poate neglija cu desăvârșire acest aspect. Dacă dispozițiile actuale ale codului civil (art.641 alin.1) condiționează exercitarea dreptului de administrare a bunului comun de acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor - părți, cu atât mai mult trebuie să li se acorde o oarecare importantă și modul de exercitare a dreptului de folosință.

Este inadmisibil, în opinia recurentului, ca după mai bine de 17 ani să îngrădești dreptul de folosință al unui coproprietar în condițiile în care termenul este suficient de lung pentru a uzucapa practic acest drept.

Arată recurentul că această acțiune este doar o presiune pe care intimații-reclamanți înțeleg să o exercite asupra sa în vederea sistării stării de indiviziune forțată într-o modalitate care nu poate fi acceptată de nici unul din proprietarii imobilului din ..20, și nu este sub nici o formă justificată de accesul incomod la .. N..

Raportându-se la probele din dosar, recurentul concluzionează că orice persoană bolnavă sau nu, suplă sau nu, are posibilități limitate de acces în imobil în sensul că pentru a trece spre apartamentul intimaților va fi nevoită să închidă inițial ușa de la intrare, operațiune de altfel normală întrucât această ușă oricum trebuie încuiată ulterior. Această operație materială o fac și recurentul și orice persoană care înțelege să își asigure siguranța si să nu se trezească cu persoane nepoftite în apartamentul său.

Este evident că amplasamentul cuierului raportat la dimensiunile sale, permite exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari și ceea ce este foarte important, respectă destinația spațiului în care este amplasat.

Mai adaugă recurentul că reclamanții nu au arătat și nici nu au administrat vreo probă prin care să răstoarne prezumția simplă a acordului cu privire la menținerea cuierului în vestibul, fie el și tacit, exprimat de dna. N. în anul 1994, când a preluat contractul de închiriere de la soțul-defunct, și nici mai târziu, în 1997 când a decis a cumpăra .>

Față de cele arătate recurentul solicită admiterea recursului și, fie casarea deciziei din apel și rejudecând cauza, pe fond, respingerea acțiunii formulate de intimații N. C. și N. I. și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, fie trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 și urm. C.pr.civ. și art.274 C.pr.civ.

În susținerea recursului recurentul – pârât a depus înscrisuri.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu suma de 4 lei, taxă judiciară de timbru și 0,15 lei, timbru judiciar.

Intimații – reclamanții, deși legal citați nu au formulat întâmpinare, însă au fost prezenți și fața instanței de recurs și au depus Note scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și cu observarea dispozițiilor art.304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Sub un prim aspect curtea constată că recurentul – pârât a invocat drept prim motiv de nelegalitate pct.5 al art.304 din C.pr.civ. apreciind că prin hotărârea dată în apel instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.pr.civ. include toate neregularitățile procedurale ce atrag sancțiunea nulității în condițiile art.105 alin.2 C.pr.civ., cu excepția celor menționate la poct.1-4 (ale art.304) precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Deși invocă dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ. recurentul – pârât formulează mai multe critici, unele dintre acestea vizând încălcarea ori aplicarea greșită a legii, și care nu pot fi încadrate în motivul generic invocat.

Pe cale de consecință, cu observarea dispozițiilor art.306 alin.3 C.pr.civ., curtea, în analiza recursului, va încadra criticile formulate de recurentul – pârât în motivele de nelegalitate corecte prevăzute de art.304 C.pr.civ.

1. Critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ. nu este fondată.

Curtea reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâtului – recurent la a permite accesul intimaților reclamați în vestibulul comun prin îndepărtarea corpului de mobilier amplasat în dreptul ușii de acces în imobil, iar această solicitare, așa cum corect au reținut atât instanța de fond cât și instanța de apel reprezintă în fapt o modalitate de apărare a dreptului de folosință, atribut al dreptului de proprietate.

Susținerile recurentului – pârât în sensul că judecătoria a fost investită cu o acțiune având ca obiect „obligația de face”, ce se încadrează în categoria drepturilor de creanță, prescriptibile conform Decretului nr.167/1958 nu pot fi primite, deoarece, din însăși motivarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta defunctă N. G. și continuată de intimații – reclamanți N. C. și N. I., rezultă că aceștia au urmărit protejarea dreptului de folosință comună a vestibulului, susținând că piesa de mobilier (cuier) amplasată de recurentul – pârât le îngreunează accesul în imobilul pentru care justifică un drept de proprietate.

În atare situație, prin promovarea acțiunii s-a urmărit protejarea unui atribut conferit intimaților de dreptul de proprietate, motiv pentru care devin incidente prevederile art.21 din Decretul nr.167/1958 precum și dispozițiile art.1890 C.civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind corect apreciată ca neîntemeiată atât de prima instanță cât și de tribunal.

2. Critica referitoare la greșita respingere a motivului de apel referitor la încălcarea dreptului la apărare al recurentului în fața instanței de fond, ce poate fi încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 C.pr.civ., nu este, de asemenea, fondat.

Sub acest aspect, analizând actele dosarului, Curtea reține că în mod corect a constatat tribunalul, în apel, că la fila 42 din dosarul de fond se află cererea de amânare formulată de recurentul – pârât pentru termenul de judecată din data de 27.06.2011, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art.156 C.pr.civ.

Or, în atare condiții, invocarea dispozițiilor art.118 alin.3 C.pr.civ. în apel și în recurs de către recurentul – pârât apare ca lipsită de suport legal. Odată ce solicitarea recurentului – pârât de amânare a fost întemeiată pe dispozițiile art.156 C.pr.civ. în mod corect prima instanță a verificat îndeplinirea condițiilor impuse de acest text de lege la momentul la care a luat în discuție cererea de amânare.

Totodată, din analiza Încheierii de ședință din data de 27 iunie 2011 rezultă că recurentul – pârât a fost prezent personal în fața instanței, a propus și i-au fost încuviințate probe, situație în care se reține că acestuia nu i s-a cauzat nicio vătămare prin respingerea cererii de amânare, soluția tribunalului fiind corectă și sub acest aspect.

Nefondată este și critica referitoare la procedura de citare cu recurentul – pârât, la dosarul de fond, fila 28, aflându-se citația pentru termenul de judecată de la data de 27 iunie 2011 semnată personal de recurentul – pârât.

Pe cale de consecință, Curtea constată că dreptul recurentului – pârât la un proces echitabil a fost respectat motivul de nelegalitate invocat fiind vădit nefondat.

3. Critica referitoare la modul de încuviințare și administrare a probelor atât în fața primei instanțe, cât și în apel, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ. nu va fi primită.

Sub acest aspect Curtea reține, în primul rând, că recurentul pârât critică, pe de o parte, faptul că nu s-a finalizat cercetarea la fața locului și că nu a fost administrat interogatoriul reclamantei N. G., iar pe de altă parte, administrarea de probe „formale” în apel.

În ceea ce privește modalitatea de administrare a probelor de către prima instanță se constată că prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2011 s-a încuviințat pentru recurentul – pârât proba cu interogatoriul reclamantei N. G., iar ulterior la termenul de judecată de la data de 03.10.2011 s-au prezentat acte medicale pentru a se dovedi imposibilitatea reclamantei de a se prezenta în fața instanței pentru a i se lua interogatoriul.

În aceste condiții instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.224 C.pr.civ., a încuviințat luarea interogatoriului reclamantei la domiciliu, și totodată a suplimentat probatoriul încuviințând cererea recurentului pârât de a se efectua o cercetare la fața locului.

Din procesul verbal din data de 02.11.2011 întocmit cu ocazia efectuării cercetării la fața locului se reține că reclamanta N. G. nu se afla la domiciliul, fiind în spital, precum și faptul că judecătorul s-a prezentat la fața locului și a constat ex proprii sensibus situația de fapt.

Cercetarea la fața locului, potrivit art.215 C.pr.civ., presupune prezentarea unuia dintre membrii completului de judecată la fața locului pentru a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt. Având în vedere acest text de lege, din actele dosarului se constată că judecătorul cauzei s-a prezentat la fața locului, a constatat personal situația de fapt, astfel că toate criticile recurentului – pârât atât din apel cât și din recurs în sensul nefinalizării cercetării la fața locului nu pot fi primite.

În mod corect a indicat și tribunalul, prin decizia pronunțată în apel, că ulterior datei de 02.11.2011 (data procesului verbal de cercetare la fața locului) recurentul – pârât nu a invocat la vreun moment neadministrarea probei motiv pentru care criticile formulate prin cererea de recurs prin care se invocă neadministrarea ori administrarea necorespunzătoare a probei cu cercetarea la fața locului sunt nefondate.

În ceea ce privește proba cu interogatoriul reclamantei N. G. se reține că acesta nu a putut fi administrat la data de 02.11.2011, deoarece reclamanta se afla la acea dată în spital, aspect necontestat de recurent, iar mai apoi din încheierea de ședință din data de 14.11.2011 se reține că instanța a constatat că nu există indicii temeinice din care să rezulte că situația reclamantei se va schimba în viitor, menționându-se expres în încheiere că „la momentul analizării probelor se vor analiza și consecințele juridice ale lipsei răspunsului le interogatoriu”.

Ulterior, acestui termen de judecată, la data de 12 decembrie 2011 a intervenit decesul reclamantei, iar neaplicarea dispozițiilor art.225 C.pr.civ. față de lipsa reclamantei N. G. la interogatoriu, care este o prerogativă a instanței, nu poate fi calificată drept neadminsitare a probei.

De asemenea, din încheierea de ședință din data de 02.04.2012 se reține, că după continuarea procesului de către intimații – reclamanți N. C. și N. I., recurentul – pârât nu a formulat nicio cerere de suplimentare a probatoriului în vederea administrării probei cu interogatoriu față de aceștia.

În atare condiții critica recurentului – reclamant referitoare la neadministrarea probei cu interogatoriul intimaților – reclamanți nu este fondată.

Referitor la modul de administrare a probelor în fața instanței de apel se reține că prin încheierea de ședință din data de 10 aprilie 2013 pentru recurentul – pârât a fost admisă și administrată proba cu înscrisuri, probă apreciată ca fiind concludentă, pertinentă și utilă soluționării cererii de apel.

Faptul că tribunalul nu a încuviințat readministrarea probelor încuviințate și administrate de prima instanță nu echivalează cu o administrare „formală” a probelor în stadiul procesul al apelului, deoarece potrivit art.295 alin.2 C.pr.civ. instanța de apel „va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art.292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”.

Astfel, pe de o parte, tribunalul nu avea obligația de a readministra probele (așa cum s-a solicitat prin cererea de apel), iar, pe de altă parte, din modul în care au fost respinse motivele de apel referitoare la administrarea probatoriului în fața primei instanței rezultă că nu era necesară nici completarea probatoriului.

Pe cale de consecință și această critică este nefondată.

4. Critica referitoare la nemotivarea deciziei pronunțate în apel, corect încadrată de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ. nu poate fi primită.

Astfel, curtea constată că decizia nr.579A/05.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în apel, este motivată, prin hotărârea respectivă instanța răspunzând tuturor criticilor formulate de recurentul – pârât atât sub aspect procedural cât și pe fond.

Faptul că instanța de apel nu a reținut o situație de fapt în acord cu opinia și susținerile recurentului – pârât nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Potrivit dispozițiilor art.261 pct.5 C.pr.civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea capetelor de cerere.

Analizând decizia recurată, Curtea contată că aceasta a fost motivată în fapt și în drept, situație în care se poate realiza controlul de legalitate, motiv pentru care nu va fi primită critica recurentului – pârât referitoare la nemotivarea hotărârii.

5. Critica referitoare la refuzul instanței de apel de a stabili cu exactitate situația de fapt și cea referitoare la greșita aplicare a legii, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., nu vor fi primite.

În primul rând curtea notează că recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare și comună, astfel că în etapa recursului se cercetează numai legalitatea/ nelegalitatea hotărârii atacate, neputându-se stabili, pe baza probatoriului o altă situație de fapt decât cea reținută de primă instanță la care să se aplice dispozițiile legale incidente.

Pe cale de consecință, curtea nu va analiza criticile recurentului – pârât care vizează situația de fapt, deoarece acestea exced controlului de legalitate ce se efectuează de instanța de recurs.

Cu toate acestea curtea, notează că instanțele de fond au reținut în mod corect situația de fapt și de drept constatând că în cauză problema dedusă judecății derivă din modul de folosire a unui vestibul – spațiu comun pentru apartamentul recurentului – pârât și pentru apartamentul intimaților –reclamanți.

Astfel instanțele au fost chemate să verifice modul în care sunt respectate în cauză regulile coproprietății forțate (a cofolosinței) motiv pentru care nu vor fi primite susținerile recurentului – pârât referitoare la nestabilirea corectă a situației de fapt.

Mai constată curtea faptul că nici recurentul – pârât și nici intimații – reclamanți nu contestată faptul că vestibulul este în folosința proprietarilor ambelor apartamente (nr.4 și nr.4 bis) astfel că acestui spațiu i se aplică regulile proprietății comune forțate ce obligă toți titulari dreptului să își exercite drepturile de așa natură încât să nu îngrădească drepturilor celorlalți.

În atare condiții, în mod corect atât prima instanță cât și instanța de apel au subliniat faptul că în litigiul de față nu prezintă importanță: mărimea cotelor părților, data la care a fost amplasat cuierul în vestibul și dacă anterior în acel loc a fost amplasat un alt corp de mobilier, data de la care părțile folosesc în comun vestibulul, ori valoarea sentimentală a bunului amplasat, acestea fiind aspecte adiacente cauzei.

Curtea apreciază că în mod corect instanțele de fond au stabilit că vestibulul trebuie folosit în comun de părțile din litigiul de față, fiecare dintre acestea având obligația de a respecta dreptul celeilalte părți. Cu alte cuvinte folosința exercitată de una dintre părți prin amplasarea unui corp de mobilier nu trebuie să aducă atingere dreptului de folosință al celeilalte părți, prin îngreunarea accesului în imobil.

Totodată se constată că în mod corect tribunalul a reținut ca nefiind dovedite susținerile recurentului – pârât referitoare la constrângerea sa pentru a accepta ieșirea din indiviziune sau cele referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către intimații reclamanți.

Pe cale de consecință, având în vedere toate considerentele arătate mai sus, apreciind ca legală și temeinică decizia pronunțată în apel de tribunal, cu observarea dispozițiilor art.312 alin.1 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul – pârât C. P..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât C. P., domiciliat în București, sector 2, ..20, ., împotriva Decizie civile nr.579A/05.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. C. și N. I., ambii cu domiciliul ales la C.. Av. M. C. în B., . bis, ., ., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 03 Octombrie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

I. R. I. C. A. P.

D. B.

GREFIER,

E. D. C.

Red. I.C./ Tehnored. I.C./E.D.C.

2 ex./

Tribunalul București – Secția a III-a Civilă

Judecători apel: L. C. S.

C. V.

Judecătoria Sectorului 2 București

Judecător Fond – L. M. - V.

← Pretenţii. Decizia nr. 1346/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1177/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 141/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 201/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 684/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1346/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1177/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1700/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Fond funciar. Decizia nr. 1715/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 180/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI