Pretenţii. Decizia nr. 1346/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1346/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-09-2013 în dosarul nr. 19000/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1346R
Ședința publică de la 2 septembrie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror M. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant SERȚE T. S. Împotriva sentinței civile nr. 177/29.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții – pretenții, despăgubiri pe Lg. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile în proces.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurentul reclamant, prin motivele de recurs, a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în raport de dispozițiile art. 242 pct.2 Cod pr. Civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 24.05.2012, sub nr._, reclamantul Serte S. a solicitat obligarea paratului S. R. reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei de_ euro, reprezentand despagubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a masurii administrative cu caracter politic la care au fost supusi parintii sai în perioada 1951-1955.
In motivarea cererii, reclamantul a aratat, în esenta, ca la data de 17.05.1951, ramasa în memoria colectiva ca “ rusaliile negre”, în virtutea prevederilor HCM nr. 326/1951 si, in special, a deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., organele militiei si securitatii vremii respective i-au adus la cunostinta intregii familii a reclamantului ca au fost condamnati ca “ dusmani ai clasei muncitoare” si “ tradatori de patrie” si, ca urmare, s-a dispus masura dislocarii din Zona de Vest, granita cu “ Iugoslavia chiaburista a lui Tito”, din . Baragan, in satul Latesti, I.. “ Tradarea de patrie” a fost motivata prin faptul ca parintii reclamantului, originari basarabeni ar fi parasit in primavara anului 1944 Basarabia, tradand astfel pe sovietici. Restrictiile recluziunii au fost ridicate abia prin decizia nr. 6100/27.07.1955 a M.A.I.
In drept au fost invocate disp. art. 5 lit. a si art. 5 alin.4 din Legea nr. 221/2009, Legea nr. 202/2010, art. 21,22 si 52 din Constitutia Romaniei.
Paratul, desi legal citat, nu a depus intampinare si nu a fost reprezentat in instanta pentru a formula aparari.
Instanta a administrat, la solicitarea reclamantului, proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.177/29.01.2013 Tribunalul București Secția a V a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
S-a reținut că prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificarile si completările ulterioare, sunt neconstitutionale.
In motivarea acestor decizii, Curtea Constitutionala a precizat ca „scopul acordarii de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avută anterior - ceea ce este si imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordantă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.”
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptătile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Ulterior, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Colegiul de conducere al Curtii de Apel Bucuresti si Colegiul de conducere al Curtii de Apel Galati si s-a stabilit ca, „ urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010, dispozitiile art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional în Monitorul Oficial”.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs în termen legal reclamantul Serte S., criticând-o pentru nelegalitate.
Se susține că sentința apelată este lipsită de temei legal întrucât la data introducerii acțiunii, respectiv la data de 24.05.2012 Legea 221/2010 respectiv art.5 era în vigoare iar Curtea Constituțională s-a pronunțat ulterior.
Prin aplicarea greșită a legii, susține recurentul, i-a fost lezat accesul liber la justiție, drept garantat de art.6 CEDO și i s-a creat o situație discriminatorie în raport de dispozițiile art.14 din convenție și art.1 din protocolul 12 adițional, acesta fiind în posesia unui bun actual, respectiv o creanță determinată pentru care exista la data introducerii acțiunii o speranță legitimă.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, Curtea reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform deciziei nr. 12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și al Curții de Apel G. – și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I, din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.
În cadrul acestei decizii în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, s-au analizat și dispozițiile art. 5, 6, 14 C.E.D.O precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., fiind expuse considerentele pentru care aceste dispoziții ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu vin în contradicție cu deciziile Curții Constituționale.
Astfel, în ceea ce privește intervenția Curții Constituționale, aceasta nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care intervine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În ceea ce privește respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).
Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
Cât privește principiul nediscriminării;
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale,ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de aceste aspecte, în baza dispozițiilor art.312 alin.(1) Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant SERȚE T. S. Împotriva sentinței civile nr. 177/29.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 septembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. P. M. Steluța C. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
RED.CMS
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
13.09.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 684/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1953/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
