Obligaţie de a face. Decizia nr. 4/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-01-2013 în dosarul nr. 4171/301/2011
Dosar nr._
(2493/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.4
Ședința publică de la 7 ianuarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 649 A din 18.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. I. și C. ANIȘOARA.
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații-pârâți C. I. și C. Anișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a ordinului de plată nr.7872 din 03.12.2012 reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, în sumă de 4 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Reprezentantul recurentului-reclamant arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat de reclamant, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.
Criticile de nelegalitate a instanței de apel vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.40 alin.4 și art.41 din Legea nr.50/1991 pe care solicită ca instanța să le aibă în vedere la pronunțarea soluției în recurs.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 09.11.2009, sub nr._/301/2009, reclamantul M. București prin Primar General a chemat în judecată pe pârâții C. I. și C. A., solicitând obligarea acestora la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.119 din București, ., . în temeiul art. 1077 si 1080 C.civ., art. 20 din Lg. 273/2006, art. 40 al. 2 si art. 41 din Legea nr.50/1991 completate cu art. 1 al. 2 si 3 din OUG nr.54/2006.
In motivarea cererii reclamantul a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1491 si urm. din Codul civil, coroborate cu prevederile Legii nr.18/1991, art. 35 din HG nr.441/1991, HCLMB nr. 22/1992 si nr. 4/1993 s-a încheiat contractul de asociere nr. 42/1995 între CLMB si BRD prin care s-a convenit terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune a blocului K 4 din Ansamblul Unirii, din București, sector 3. La art. 2 din Actul adițional la contractul de asociere, s-a stipulat că terenul aferent blocului este concesionat pe durata existenței construcției și potrivit art. 10.4 BRD s-a obligat să achite taxa anuală de concesionare a terenului în valoare de 63.568.880 lei pe an.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2220/01.10.2003 s-a transmis pârâților dreptul de proprietate asupra apartamentului mai sus menționat, situație în care, potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr.50/1991, republicată, aceștia au dobândit, odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului. Prin neîncheierea de acte juridice între PMB și actualul proprietar al apartamentului nr.119 au apărut însă dificultăți în încasarea taxei de concesiune, situație în care reclamantul a fost nevoit să promoveze prezenta acțiune.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1077 și 1080 C.civ., art. 20 din Legea nr. 273/2006, art. 40 alin. 2 si art. 41 din Legea nr.50/1991 completate cu art. 1 al. 2 si 3 din OUG nr.54/2006.
Prin sentința civilă nr. 6787/11.05.2011, Judecătoria Sectorului 3 București, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între Consiliul General al Municipiului București și BRD s-a încheiat contractul de asociere nr. 42/1995, prin care s-a stabilit terminarea executării lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului nr. K4, din ansamblul UNIRII, cu destinația de locuințe. Art. 10.3 din contract și art. 2 din actul adițional la acest contract de asociere stipulează în sarcina asociatului BRD obligația de a achita o taxă anuală de concesiune a terenului construit, pe toată perioada existenței construcției.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2220/01.10.2003, pârâții au dobândit în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 119 din ., ., ., București.
Reclamantul M. București reprezentat prin Primar General solicită în cauza de față obligarea pârâților la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 119.
Instanța de fond a reținut însă că, potrivit principiului libertății actelor juridice civile, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil, iar în măsura în care încheie un asemenea act, ele sunt libere să-i stabilească conținutul potrivit voinței liber exprimate. Astfel, conform art. 969 alin.(1) C.civ. « Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante », iar potrivit art. 970 C.civ. «Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa».
Mai mult, s-a apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 973 C. civ. care sunt expresia principiului relativității efectelor actului juridic civil, astfel «Convențiile n-au efect decât între părțile contractante».
S-a apreciat că actul de asociere nr. 42/1995 încheiat între Consiliul General al Municipiului București și BRD, care stabilește în sarcina celei de-a doua asociate obligația de plată a taxei de concesiune asupra terenului construit, nu poate produce efecte față de pârât, care nu au luat în nici un fel parte la încheierea acestui contract și care au calitatea de terți față de acesta.
Reclamantul M. București reprezentat prin Primar General nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâții au dobândit proprietatea asupra imobilului, motiv pentru care această convenție nu ar putea să constituie un temei pentru obligarea pârâților la încheierea unui contract de concesiune pentru terenul aferent apartamentului deținut în proprietate.
Instanța nu a reținut aplicabilitatea art. 1077 și 1080 C.civ. invocate de reclamant în susținerea cererii, și care fac vorbire despre « obligația de a face », întrucât acestea presupun existența unui act juridic bilateral între părți. De asemenea, s-a considerat că aceste dispoziții legale nu impun în nici un fel o obligație în sarcina pârâților de a încheia un contract de orice natură cu reclamanta, după cum nici celelalte texte legale invocate de reclamant, respectiv art. 20 din Legea nr. 273/2006, art. 40 alin. 2 si art. 41 din Legea nr. 50/1991, art. 1 alin. 2 si 3 din OUG nr. 54/2006 nu instituie o astfel de obligație.
Constatând că nu există nici o dispoziție legală care să oblige pe pârâți să încheie un contract de concesiune cu reclamantul, că prin contractul de asociere nu se poate impune în sarcina acestora o asemenea obligație, precum și în considerarea faptului că pârâții nu și-au asumat contractual obligația de a încheia un contract de concesiune cu reclamantul, în respectarea principiului libertății contractuale și a relativității efectelor convențiilor, instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamantul M. București prin Primarul General, reiterând, practic, motivarea în fapt și în drept a cereri de chemare în judecată, fără a aduce critici concrete sentinței apelate.
Prin urmare, Tribunalul a examinat apelul prin prisma dispozițiilor art. 292 alin.2 Cod pr. civ., pe baza celor arătate în fond și a probelor administrate în fața primei instanțe, iar prin decizia civilă nr.649 A/18.06.2012 a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art.41 din Legea nr.50/1991 „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit”, iar din probele administrate de apelantul – reclamant nu a rezultat existența între părți a unui raport juridic în conținutul căruia să intre obligația pârâților de a plăti pe viitor taxa de concesiune sau de a încheia cu reclamantul un contract în acest sens.
Din probele administrate a rezultat că un raport juridic obligațional în conținutul căruia a intrat obligația de plată a unei taxe denumite de părți de concesiune cu privire la terenul pe care se află blocul K4, s-a născut între Consiliul Local al Municipiului București și BRD SA, însă nici un înscris nu dovedește transmiterea acestei obligații către pârâții din prezentul litigiu prin încheierea unei delegații sau novații cu schimbarea de debitor.
Dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991, invocate de apelant, nu se referă la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, dar transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative, în lipsa dovezii referitoare la producerea delegației sau novației cu schimbare de debitor.
Tribunalul a mai reținut și faptul că, în regimul Vechiului Cod civil, nu există o obligație ex lege, de a încheia un contract de concesiune pentru terenurile proprietate privată ale unităților administrativ - teritoriale.
Și împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, susținând că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Prin motivele de recurs au fost reluate motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și s-a susținut că instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991 atunci când au respins acțiunea ca neîntemeiată.
În opinia recurentului, au fost încălcate și dispozițiile Legii nr.50/1991, potrivit cărora odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă-parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă și de criticile de nelegalitate dezvoltate în scris de recurent, Curtea va reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, recurentul reclamant M. București prin Primarul General a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea intimaților pârâți C. I. și C. Anișoara la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 119 situat în București, ., ., ..
În motivare a susținut că terenul aferent blocului în care este situat apartamentul mai sus menționat a fost concesionat de CLMB pe toată durata existenței construcției, intimații pârâți sunt, conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2220/01.10.2003, proprietarii apartamentului nr. 119, situație în care au și obligația de a plăti taxa anuală de concesiune pentru terenul aferent apartamentului, potrivit art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991.
Instanțele anterioare au respins acțiunea, reținând, în esență, că încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul libertății și nu există temei juridic pentru obligarea pârâților, pe cale judecătorească, la încheierea contractului de concesiune menționat în acțiune.
La filele 10-11 din dosarul instanței de fond s-a depus însă actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2220/01.10.2003 de Biroul Notarului Public Asociați S. M. și C. N. D. prin care intimații pârâți C. I. și C. Anișoara au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 119 situat în București, ., ., ., compus din două camere de locuit și dependințe, terenul aferent apartamentului, în suprafață de 10,9 mp fiind atribuit acestora în folosință pe durata întregului . cuprinsul contractului s-a stipulat expres acordul acestora de a prelua pe viitor orice datorie privind concesionarea terenului aferent apartamentului.
Conform dispozițiilor art. 969 cod civil convențiile legal făcute au putere de lege între părți.
Art. 41 din Legea nr. 50/1991 reglementează transmiterea dreptului de concesiune asupra terenului aferent apartamentelor situate într-un . în care, fiind vorba de o convenție legal încheiată, actul de vânzare - cumpărare mai sus menționat are față de părți putere de lege.
Intimații pârâți au dreptul de a dobândi de la vânzător îndeplinirea exactă a obligaților asumate prin contract, dar și obligația de a-și îndeplini cu bună credință toate obligațiile asumate prin contract, inclusiv pe cea privind plata taxei de concesiune pentru terenul aferent .
Lipsa îndeplinirii voluntare a acestei obligații îndreptățea instanța de judecată să admită acțiunea și să dispună, pe cale judecătorească, obligarea intimaților pârâți la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului aflat în proprietatea lor, motiv pentru care, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă admiterea recursului.
Va modifica în tot decizia recurată, va admite apelul, va schimba în tot sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii reclamantului și obligării pârâților la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 119 situat în București, ., ., ..
În baza dispozițiilor art. 274 Cod Procedură Civilă, instanța va obliga intimații pârâți la 20 lei cheltuieli de judecată către recurentul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, împotriva deciziei civile nr.649 A/18.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. I. și C. ANIȘOARA.
Modifică în tot decizia, în sensul că:
Admite apelul formulat de apelantul – reclamant M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.6787/11.05.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Schimbă în tot sentința în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamantul M. București prin Primarul General împotriva pârâților C. I. și C. Anișoara.
Obligă pârâții la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.119, din București, ., ., . .
Obligă pârâții la 20 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L./I.B.
2 ex./09.01.2013
TB-S.5 – E.P.-J.; G.R.
Jud.S.3- B.I.
| ← Anulare act. Decizia nr. 162/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1952/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
