Obligaţie de a face. Decizia nr. 1880/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1880/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 4590/299/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR.1880R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 07 NOIEMBRIE 2013
CURTEA COMPUSĂ DIN :
PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU
JUDECATOR - D. M. G.
JUDECĂTOR - A. M. M.
GREFIER - G. C. A.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.631A din 18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. Lucreția.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„ obligație de a face” .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă: intimata pârâtă P. M. Lucreția, prin avocat F. Vlademir, cu împuternicire la dosar, lipsind recurentul reclamant M. București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimata pârâtă P. M. Lucreția, prin avocat, arată că nu mai are cereri prealabile.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Intimata pârâtă P. M. Lucreția, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată. În principal înțelege să invoce excepția nulității recursului pentru nemotivare, în raport de prevederile art.3021 lit.c) c.pr.civ.. Solicită să se constate că motivele de astfel cum au fost dezvoltate nu fac posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 9 c.pr.civ., text de lege invocat de recurent. În cuprinsul motivelor de recurs se arată că „analizând greșit probele administrate...”, după care nu se indică probele care ar fi fost analizate greșit de instanță sau în ce constă această analizare greșită, fiind arătată numai o situație de fapt. De asemenea recurentul face referire la art.40 alin.2 și art. 41 din Legea nr.50/1991, texte de lege enunțate, fără a se arăta cum a aplicat greșit instanța textele de lege invocate. Pe fond solicită respingerea recursului ca nefondat. La aliniatul 2, din motivele de recurs se arată că, dobândirea de către intimată a unui drept de concesiune, conduce la obligația acesteia de a plăti taxa de concesiune pentru terenul aferent construcției, în raport de faptul că prin acțiune s-a solicitat obligarea intimatei să încheie contract de concesiune. Mai arată că odată cu cumpărarea apartamentului a dobândit și o altă vocație, aceea prevăzută de art.36 din Legea nr.18/1991, astfel cum a fost modificată, aceea de a deveni proprietarul trenului pe care se află blocul, respectiv cota parte ce revine apartamentului său. Solicită să se constate că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală; că recurentul nu aduce critici la soluția dată de instanța de apel. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, sub numărul de dosar_ la data de 06.02.2012,reclamantul M. Bucuresti prin Primarul General a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei P. M. L. la incheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent . in Bucuresti, . nr. 31, ., Sector 1, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a incheiat contractul de asociere nr. 44/12.05.1995 intre CLMB si Banca R. de Dezvoltare SA (in continuare BRD SA) prin care s-a stabilit terminarea executiei lucrarilor de constructie si punerea in functiune a blocului XXD tronson 1, Ansamblul Electronicii. Prin art. 10. 4 din contract, Banca R. de Dezvoltare SA se obliga sa achite taxa anuala de concesionare a terenului contruit pe perioada existentei constructiei, obligatie mentinuta si prin art. 3 din actul aditional nr. 1 la contract. Banca R. de Dezvoltare SA a vandut paratei apartamentul nr. 6 din . nr. 31, ., Sector 1, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea 50/1991, odata cu dretpul de proprietate asupra constructiilor proprietarul dobandeste si o cota parte din dreptul de conseciune asupra terenului.
In drept, au fost invocate prevederile art. 1077 si 1080 Cod civ., art. 20 din Legea 273/2006, art. 40 alin. 2 si art. 41 din Legea 50/1991, coroborate cu art. 1 alin. 2 si art. 3 din OUG 54/2006.
Prin sentința civilă nr._/18.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul M. București prin Primar General în contradictoriu cu pârâta P. M. L. si a fost obligata reclamanta la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin contractul de asociere nr. 44/12.05.1995 Consiliul Local al Municipiului Bucuresti si BRD SA au convenit terminarea executiei lucrarilor de constructii si punere in functiune a blocului XXD tronsonul I din Ansamblul Electronicii in scopul expolatarii distincte de partile contractante sau a valorificarii sale in mod distinct prin vanzare sau inchiriere. Prin art. 10.4 din contract, BRD SA s-a obligat sa achite taxa anuala de concesiune de 6.. lei, pe perioada existentei constructiei. De asemenea, prin art. 3 din Actul aditional nr. 1/24.07.1997, s-a stabilit ca se mentin dispozitiile art. 10. 4 din contract
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 3150/16.11.1998, BRD SA a vandut catre P. M. L. apartamentul nr. 6 situat in Bucuresti, . nr. 31, ., Sector 1. In contract s-a stipulat ca odata cu apartamentul trece in proprietatea cumparatorului si dreptul de folosinta asupra terenului aferent in suprafata de 12,17 mp.
Potrivit art. 1270 din Noul cod civil "Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante".
Voința părților este un element esențial al încheierii actului juridic și trebuie să se manifeste liber. Restricțiile privind libertatea de voință sunt aplicabile numai dacă sunt prevăzute de lege, ale cărei dispoziții în acest sens sunt de strictă interpretare și aplicare, având un caracter excepțional. Nicio persoană nu poate fi obligată să încheie sau nu un contract, fiind un aspect al libertății persoanei. Reclamantul nu a dedus judecății în această cauză vreo excepție legală de la principiul menționat.
Potrivit art. 1182 Noul Cod Civil, contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, iar potrivit art. 1179 Noul Cod Civil, o condiție esențială pentru validitatea unei convenții este consimțământul valabil al părții ce se obligă.
Intre parti nu exista un raport juridic in continutul caruia sa intre obligatia paratei de a incheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se afla apartamentul sau si nici nu exista un text legal care sa impuna paratei o asemenea obligatie.
Transmiterea apartamentului de către BRD SA către parata, nu a creat în sarcina acesteia vreo obligație de a încheia un contract de concesiune, obligatie care putea lua naștere numai prin voința acesteia sau în cazul în care o anumită norma de lege impune o asemenea obligație.
Dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991 republicată nu se refera la obligatia de a incheia un contract de concesiune sau la transmiterea obligatiei de plata a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune.
În consecință, de vreme ce legiuitorul nu a impus prin vreo dispoziție, in sarcina paratei, o obligație de a încheia cu reclamantul un contract, nici instanța de judecată nu poate stabili în sarcina paratei obligația de a încheia contractul pretins de reclamant limitând astfel dreptul paratei de a decide asupra conduitei sale fără un temei, care poate fi reprezentat de norma de lege sau de voința paratei însași.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M. București prin Primar General, iar prin decizia civilă nr. 631 A din 18.06.2013 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins apelul, ca nefundat și a obligat apelantul la plata catre intimata a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Sustinerea apelantei privind transmiterea ope legis a dreptului de concesiune este apreciata de catre tribunal ca nefiind corecta. Potrivit art. 41 din Legea 50/1991 „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit. Analizând cuprinsul titlului de proprietate al pârâtilor, instanța a observat că asupra acestora a trecut dreptul de proprietate pentru apartamentul arătat, fără a se face o mențiune cu privire la taxa de concesiune pentru teren.
Potrivit principiului relativității efectelor actului juridic civil, terții nu pot fi afectați de situațiile juridice create prin acte juridice care le sunt străine.
Întrucât pârâta nu este parte in contractul de asociere, acest act juridic nu ii este opozabil, obligatia de pata a taxei de concesiune nefiind asumata de aceasta prin titlul sau de proprietate. Nu se poate retine sustinerea apelantei potrivit careia parata a dobandit obligatia de plata a taxei de concesiune asupra terenului, ca obligatie corelativa a dreptului de concesiune asupra terenului, deoarece in dreptul roman cesiunea de datorie nu este recunoscuta de Codul civil, ceea ce inseamna ca obiectul contractului il constituie doar dreptul de concesiune, nu si obligatia de plata a taxei de concesiune, BRD ramanand in continuare obigata fata de CGMB. De asemenea, Tribunalul a apreciat apelanta nu a facut dovada ca parata si-a asumat obligatia de plata a taxei de concesiune printr-un act juridic incheiat ulterior contractului de vanzare-cumparare, pentru ca cesiunea sa fie dublata de o delegatie perfecta, prin schimbare de debitor, care insa presupune acordul de vointa al acestuia, desi subconcesiunea era interzisa de dispozitiile legale in vigoare la data incheierii contractului de vanzare-cumparare.
Totodata, Tribunalul a retinut ca pentru ca actiunea apelantei sa fie intemeiata raportat la obligatia legala a dobanditorului dreptului de proprietate de a încheia contractul de concesiune, este necesar ca raportul juridic initial sa fie un raport contractual de concesiune.
In acest sens, tribunalul a constatat ca nu poate fi considerat contract de concesiune, contractul de asociere nr. 44/12.05.1995 încheiat între CLMB si BRD SA.
In ceea ce priveste natura juridica a contractului de concesiune tribunalul a apreciat ca este de esenta acestui contract transmiterea de catre cedent cesionarului, spre administrare, pe un termen determinat si in schimbul unei redevente, o activitate economica, un serviciu public, o subunitate productiva sau un teren proprietate de stat.
Or, contractul prezentat, dat fiind clauzele acestuia, constituie un contract nenumit, prin care BRD SA si-a asumat expres obligația de a achita suma anuală convenită (denumită în contract, dar fără efecte asupra naturii juridice a contractului, taxă de concesiune) pe toată durata existenței construcției edificate. Acest contract nu respectă procedurile speciale pentru încheierea unui contract de concesiune prev. de art. 25 – 29 din Legea 15/1990, Legea nr. 219/1998 si HG nr. 1228/1990.
In consecinta, nu se poate retine incidenta dispozitiilor art. 41 din Legea 50/1991 si obligatia legala a paratei de a încheia un contract de concesiune, pe considerentul că nu există un raport juridic de concesiune cu intimata, nici chiar ca transmitere prin efectul legii a obligatiei.
În mod corect instanța de fond a reținut că potrivit principiului libertății contractuale, nimeni nu poate fi obligat să încheie ori nu un contract.
Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că obligația de a încheia un act juridic presupune un fapt personal al debitorului și conform principului-nemo potest cogi ad factum, nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece aceasta ar constitui o restrângere a libertății sale personale, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract juridic, așa cum s-a solicitat de recurentul reclamant, ci eventual instanța poate să suplinească consimțământul acesteia, considerând, în cazul în care pârâta nu-și execută în natură obligația de a face, că cea mai justă despăgubire pentru refuzul de executare este însăși încheierea contractului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că între părți nu s-a făcut dovada existenței vreunui contract din care să decurgă obligații în sarcina pârâtei.
Reclamantul a arătat că dobândirea de către intimată a dreptului de concesiune asupra cotei părți din terenul aparținând domeniului privat al municipalității presupune inclusiv transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, obligație asumată de autor în baza contractului de asociere nr. 44/12.05.1995 încheiat între CLMB și BRD SA.
Prin contractul de asociere, autorul, BRD SA se obligă să achite o taxă anuală de concesionare a terenului concesionat, ulterior taxa urmând să fie preluată de drept asupra fiecărui proprietar de apartament. Pârâta este unul din dobânditorii apartamentelor edificate și vândute de autor și a dobândit odată cu dreptul de proprietate și dreptul de concesiune și obligația de plată a taxei de concesiune.
Astfel, potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 republicată „ o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. De asemenea, art. 41 din Legea nr. 50/1991 prevede că dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de concesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit.
Cumpărătorul este obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției, care aparține municipalității, ceea ce evidențiază calitatea sa de concesionar al terenului, respectiv calitatea de concedent al Municipiului București.
În consecință, recurentul reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond admiterea acțiunii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr. civ.
Intimata a invocat excepția nulității recursului, din perspectiva art. 306 C.pr.civ., susținând că motivele invocate in dezvoltarea recursului nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.pr. civ..
Cu privire la excepția invocată, Curtea, în unanimitate, constată că aceasta este nefondată, având în vedere că, deși criticile formulate nu sunt structurate în motive de recurs, acestea tind a demonstra că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii (mai exact dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea 50/1991), ceea ce face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea, în majoritate, constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâtei de a încheia cu reclamantul contract de concesiune pentru terenul aferent apartamentului pe care aceasta l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3150/16.11.1998 .
O asemenea cerere presupune, pentru a fi admisă, stabilirea existenței unei obligații a pârâtei de a încheia un asemenea contract de concesiune.
În cauză, astfel cum au corect au reținut instanțele de fond, între părți nu există un raport juridic în conținutul căruia să intre obligația pârâtei de a încheia contract de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul acestora și nici nu există un temei legal care să impună pârâtei o asemenea obligație.
Dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea 50/1991, invocate de recurentul reclamant, în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II a C.pr.civ., nu pot fundamenta cererea reclamantului, deoarece acestea nu fac vorbire de o obligație legală a pârâților la încheierea unui contract de concesiune.
Astfel, articolul 40 alin. 2 prevede că o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă-parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 41 din lege dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit. În aceleași condiții se transmite și autorizația de construire.
Aceste texte legale nu impun în sarcina intimatei pârâte o obligație de a încheia cu recurentul reclamant un contract de concesiune și nu pot fi interpretate ca instituind o asemenea obligație.
Dispozițiile menționate se referă la transmiterea dreptului de concesiune, soluția legală reprezentând o aplicație a principiului accesorium sequitur principale, dreptul de concesiune apărând ca drept accesoriu față de dreptul de proprietate asupra apartamentului.
Însă aceste texte nu pot constitui temei și pentru transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, atâta vreme cât aceasta nu este prevăzută în mod expres, potrivit principiului de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Pe de altă parte, transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative. Obligațiile civile se transmit numai prin delegație sau novație, acte juridice care presupun în mod obligatoriu acordul de voință al creditorului, în speță al reclamantului.
Cu atât mai mult, articolele invocate nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtului la încheierea unui contract de concesiune, câtă vreme o asemenea obligație nu rezultă ex lege.
De altfel, în motivarea recursului, recurentul reclamant face vorbire numai de obligația de a achita taxa de concesiune, iar nu de obligația de a încheia contract de concesiune, aceasta din urmă nefiind posibil a fi stabilită de instanță în sarcina unei părți decât în baza unui temei legal sau contractual (prin care o asemenea obligație să fie asumată).
Dacă un astfel de temei nu există, instanța nu poate suplini voința părților prin obligarea la încheierea contractului, deoarece o asemenea soluție ar contraveni principiului libertății contractuale, dedus din interpretarea dispozițiilor art. 969 alin. 1 și 970 Cod civil, principiu care presupune că părțile sunt libere ca, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, să încheie orice convenții și să determine conținutul acestora.
Cum in cauză nu există nici un temei legal care să recunoască reclamantului dreptul la acțiune în sensul solicitat, iar între părți nu există nici un raport juridic care să conțină o asemenea obligație în sarcina pârâtei, Curtea constată că în mod corect cererea de obligare a pârâtei la încheierea contractului de concesiune a fost considerată ca fiind neîntemeiată de instanțele de fond.
În consecință, constatând legalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de recurs formulate, în temeiul disp. art. 312 alin. 1 C.pr. civ., Curtea, în majoritate, va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 C.pr. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.631A din 18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. Lucreția.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
S. G. M. A. M.
GREFIER
G. C. A.
Red/tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I./ 2 ex.
Jud. apel:I. C.
I. P.
Cu opinia separată a D-nului judecător
G. D. M. în sensul:
Admite recursul.
Modifică decizia recurată.
Admite apelul,
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pe pârât la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 6, situat în București, ., nr. 31, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.11.2013.
Soluția de admitere a recursului, cu consecințele arătate mai sus, este justificată de faptul că vechiul cod civil nu recunoștea cesiunea de datorie, ceea ce înseamnă că obligația de plată a taxei de concesiune nu putea fi stabilită decât printr-un contract încheiat între titularul dreptului de proprietate (concedentul - unitatea administrativ teritorială) și cel care folosește terenul, adică viitorul concesionar (în speță pârâta).
Temeiul juridic al obligației de a încheia contractul și al obligației de a plăti taxa de concesiune este reprezentat de art. 40 alin. 2 și art. 41 din legea nr. 50/1991, republicată.
Este cert că pârâtul folosește terenul în legătură cu care s-a solicitat încheierea contractului de concesiune. De asemenea, este cert că M. București nu poate percepe o taxă de concesiune pentru folosirea terenului în lipsa unui act care să justifice impunerea fiscală. În fine, este cert că sub imperiul vechiului cod civil care nu cunoștea cesiunea de datorie, instanța nu putea obliga pârâtul la plata contravalorii taxei în lipsa unui contract valabil încheiat între concedent și concesionar.
În aceste condiții, apreciez că soluția de respingere a acțiunii nu rezolvă problema raportului juridic dedus judecății.
Fără a contesta principiul libertății și autonomiei de voință în raporturile contractuale, apreciez că pârâtul nu se poate prevala de acesta în condițiile în care, indubitabil, utilizează bunul supus taxării.
JUDECĂTOR
G. D. M.
| ← Anulare act. Decizia nr. 133/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 19/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
