Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 990/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 990/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-05-2013 în dosarul nr. 2828/2/2013
Dosar nr._
(761/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 990
Ședința publică de la 30.05.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea ȘIKO S. – D., împotriva deciziei civile nr. 2311 din data de 19.12.2012, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a și pentru cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul E. C..
P. are ca obiect - contestație în anulare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă contestatoarea ȘIKO S. – D., personal și asistată de avocat M. B. – P., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune) și intimatul E. C., personal și asistat de avocat Sevastița I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură s-a depus la data de 15.05.2013, întâmpinare, ce a fost comunicată contestatoarei potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare (fila 20).
Curtea procedează la legitimarea părților:
contestatoarea prezintă CI . nr._ – CNP_;
intimatul prezintă CI . nr._ – CNP_.
Contestatoarea, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 10 lei, potrivit chitanței nr._ din 09.04.2013 și timbru judiciar de 0,30 lei, aferentă contestației în anulare formulată, precum s-a stabilit prin rezoluția administrativă.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu au probe de administrat în această fază procesuală.
Curtea ia act de susținerea reprezentanților părților în sensul că nu solicită administrarea unor probe noi în contestație.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației.
Contestatoarea ȘIKO S. – D., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată, având în vedere următoarele argumente:
Consideră că, instanța de recurs a omis a cerceta motivul privind aplicarea greșită a legii și lipsa de temei a hotărârii din apel în ceea ce privește stabilirea cotelor de contribuție la dobândirea bunului comun.
Unul din motivele de recurs a fost acela reprezentat de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea greșită a legii și au fost avute în vedere dispozițiile art. 6739 din codul de procedură civilă și art. 741 din Codul civil și a principiilor referitoare la egalitatea părților și echitatea partajului prin eliminarea contribuției financiare a reclamantei la dobândirea bunurilor comune. Instanța de recurs a apreciat ca fiind motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel încât nu s-a pronunțat asupra acestei critici, dar în opinia sa, acest motiv poate fi încadrat ca un motiv de nelegalitate.
De asemenea, instanța de apel nu a observat și a constatat că reclamanta nu ar fi realizat venituri în timpul căsătorie, diminuîndu – i cota de la 50 % (procent reținut de instanța de fond) la 30 % (procent reținut de instanța de apel).
Față de al doilea motiv, acesta privește greșeala materială cu privire la situația autoturismului.
Instanța de recurs și-a baza hotărârea pe un înscris duplicat și a dedus că proprietarul este cel inserat în acel document și continuând raționamentul, a constatat că a operat transferul de proprietate, dar la dosarul cauzei nu există nici un act de transfer.
Solicită cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
Intimatul E. C., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea contestației în anulare, ca nefondată și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de către instanța de recurs.
Față de primul motiv, instanța de recurs s-a pronunțat și pe acel motiv de recurs, apreciind că nu este motiv de nelegalitate, ci de netemeinicie.
Cu privire la al doilea motiv - eroarea materială - prin acest motiv contestatoarea înțelege să critice raționamentul adoptat de către Curte și în nici un caz nu este vorba de vreo eroare materială în sensul Codului de procedură civilă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, cu prim termen la 13 aprilie 2009, în urma disjungerii cererii reconvenționale privind partajul bunurilor comune formulate de reclamanta S. S. D. în contradictoriu cu pârâtul E. C., din dosarul de divorț nr._ (în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1600 din 10 martie 2009 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 981 din 30 iunie 2009 a Tribunalului București), reclamanta a solicitat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de către foștii soți: apartamentul situat în București, ., . și un autoturism Opel Astra.
La data de10 mai 2010 reclamanta a precizat cererea de partaj arătând că autoturismul_ este bun comun. S-a completat masa partajabilă cu bunurile mobile. S-a arătat că părțile au participat la dobândirea bunurilor comune în cote de 50% și s-a solicitat reținerea unui pasiv de 21.180 lei overdraft contractat la Bancpost nr. 52/ian 2010. S-a mai menționat un contract de credit de 23.000 euro la care reclamanta a arătat că plătește ratele începând cu ianuarie 2009, din acest credit 7.000 euro fiind folosiți de pârât pentru marfă pentru firma la care era asociat. S-a atașat o listă pe patru pagini de bunuri mobile.
Pârâtul a depus întâmpinare în care a arătat că autoturismul nu face parte din masa bunurilor comune fiind proprietatea . SRL. Apartamentul este dobândit de pârât în proporție de 100%. Prețul folosit pentru cumpărarea apartamentului provenea din vânzarea unei garsoniere proprietatea sa personală, un ajutor de 4.000 USD primit exclusiv de la părinții săi și un împrumut de 2.000 USD de la fratele său. La 11 octombrie 2010 pârâtul a arătat că solicită a se constata o cotă de 100% de contribuție la dobândirea bunurilor comune prin cerere scrisă, ulterior în timpul ședinței avocatul acestuia a solicitat cota de 97%.
Prin sentința civilă nr. 7651 din 09 noiembrie 2010, Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea precizată formulată de reclamanta S. S. D., în contradictoriu cu pârâtul E. C., a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârât; a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, în cote egale de 50% fiecare: bunuri: apartamentul nr. 35 situat în București ., .; autoturismul Opel Astra_ ; bunuri mobile în valoare de 14.985 lei; pasiv: contractul de credit nr._ din 28 iunie 2007 în valoare de 23.33.00 euro cu un rest de achitat de 21.506,67 euro; a respins cererea reclamantei privind includerea în pasiv a contractului nr._ din 04 septembrie 2008 privind descoperitul de cont în valoare de 21.180 lei ca neîntemeiată; a dispus ieșirea din indiviziune a părților asupra bunurilor comune și pasivului astfel: a atribuit reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință: apartamentul nr. 35 situat în București, ., ., ., în valoare de 59.420 euro (251.730 lei), contractul de credit nr._ din 28 iunie 2007 în valoare de 23.33.00 euro cu un rest de achitat de 21.506,67 euro; bunurile mobile din apartament în valoare de 8.025 lei; a atribuit pârâtului: autoturismul Opel Astra_ în valoare de 40.000 lei, bunurile mobile indicate ca fiind deja intrate în posesia sa în valoare de 7.540 lei și a obligat reclamanta la achitarea sultei în cuantum de 18.956, 665 euro (29.710 euro minus 10.753,335 euro reprezentând ½ în restul creditului de achitat) și a sultei în cuantum de 485 lei.
Prin cererea formulată la data de 08 februarie 2011 în dosarul nr._, reclamanta S. S. D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul E. C. completarea sentinței civile nr. 7651 din 09 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București în sensul completării cu termenul maxim de plată al sultei pe care reclamanta o califică ca fiind obligatorie, completarea sentinței civile cu mențiunea obligării pârâtului la sultă datorată ca urmare a atribuirii autoturismului către acesta, anume sulta de 20.000 lei din valoarea autoturismului de 40.000 lei și să se procedeze la compensarea sultelor. Reclamanta a mai depus o cerere de recomunicare a sentinței, invocând împrejurarea că sentința a fost comunicată la un alt domiciliu decât cel indicat în cererea de repunere pe rol a dosarului de partaj.
Pârâtul E. C. a solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă deoarece a fost formulată după împlinirea termenului de apel, indicând că sentința a fost comunicată în mod corect la adresa menționată în dispozitiv, iar reclamanta nu a solicitat îndreptarea erorii materiale privind domiciliul. Cererea de repunere pe rol nu este o cerere prin care reclamanta a solicitat comunicarea actelor de procedură la o altă adresă.
Prin sentința civilă nr. 4193 din 31 mai 2011, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte cererea de completare sentință formulată de reclamanta S. S. D., în contradictoriu cu pârâtul E. C., a dispus completarea sentinței civile nr. 7651 din 09 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București cu mențiunile: obligă pârâtul E. C. la plata către reclamantă a sultei de 20.000 lei ca urmare a atribuirii autoturismului Opel Astra_ către pârât; compensează sulta în lei datorată de reclamantă de 485 lei cu sulta datorată în lei de pârât și obligă în final pârâtul la plata către reclamantă a sultei de 19.515 lei; a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 7651 din 09 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București cu mențiunea termenului de plată a sultei ca neîntemeiată, făcând precizarea că aceasta se va achita imediat după rămânerea definitivă a sentinței și a luat act că a fost deja dispus prin rezoluția din 17 februarie 2011 recomunicarea sentinței civile către reclamantă la domiciliul său în fapt din . recomunicată la acest domiciliu.
Împotriva ambelor sentințe au declarat apel ambele părți, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._, la data de 21 septembrie 2011.
Prin apelul său, pârâtul-reclamant E. C. a solicitat modificarea în parte a sentinței civile nr. 7651/2010 și în tot a sentinței civile nr. 4193 din 31 mai 2011 și să se constate ca autoturismul Opel înmatriculat cu nr._ nu face parte din masa partajabila; cota de contribuție a apelantului la dobândirea bunurilor comune este de 97%; să se dispună obligarea intimatei la plata sumei de 46.884,06 euro, reprezentând contravaloarea sultei corespunzătoare față de faptul că imobilul a fost atribuit acesteia, împreună cu restul creditului restant.
În motivarea apelului s-a arătat că în ceea ce privește compunerea masei partajabile, instanța de fond nu a analizat actele aflate la dosarul cauzei.
Astfel, autoturismul Opel înmatriculat cu nr._ nu face parte din masa partajabila, deoarece a fost vândut în timpul căsătoriei cu mult înainte de introducerea cererii de divorț, astfel încât, la data desfacerii căsătoriei nu se mai regăsea în masa bunurilor comune, fiind proprietatea unei societăți comerciale, al cărei patrimoniu este distinct de patrimoniul soților.
La dosarul cauzei – filele 23 - 24, 64 - 65 și alte file din dosarul de fond, intimata-reclamantă a depus o carte a mașinii care a fost anulată și pe care i-a sustras-o, fiind nevoit să o declare pierdută pentru a i se elibera altă carte a mașinii, să poată circula.
Astfel, așa cum a rezultat din nota de înregistrare din data de 18 iulie 2008, eliberata de Monitorul Oficial, a fost eliberată o altă carte de identitate, iar actele de care se folosește reclamanta-pârâtă, au fost anulate, așa cum a rezultat din chiar înscrisurile invocate, care poarta mențiunea „anulat”.
În mod greșit instanța de fond a apreciat că autoturismul este bun comun pentru că „ambele părți recunosc că despărțirea în fapt s-a produs în anul 2008”, deoarece părțile nu au făcut niciodată o astfel de afirmație cu caracter general, precizând exact că despărțirea în fapt a intervenit în decembrie 2008.
Afirmația generică a instanței de fond, este netemeinică și nelegală, conducând la favorizarea intimatei-reclamante, întrucât la întrebarea nr. 24 din interogatoriul luat intimatei – fila 297 dosar fond, a precizat cu exactitate luna în care a survenit separarea în fapt a părților, respectiv decembrie 2008.
Această situație, respectiv separarea în fapt a soților în luna decembrie 2008, este susținuta chiar de declarațiile intimatei-reclamante, care în timpul procesului a afirmat că în luna octombrie 2008, a efectuat o descoperire de card în valoare de 21.180 lei – circa 7.000 euro, pe care i-a dat apelantului pentru a cumpăra marfa din C., ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă soții erau separați în fapt înainte de decembrie 2008.
Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 6735 Cod de procedură civilă, întrucât nu a stabilit prin încheiere interlocutorie bunurile supuse împărțelii, deși au existat divergente în ceea ce privește compunerea masei partajabile.
În ceea ce privește atribuirea autoturismului către apelant, a solicitat a se constata că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât apelantul nu a solicitat distribuirea autoturismului în patrimoniul său, iar pentru a i-l atribui, era necesară solicitarea sa în acest sens.
În ceea ce privește cotele de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, apelantul a arătat că manifestând un vădit subiectivism față de reclamantă, instanța de fond a stabilit în mod eronat că aceasta ar fi contribuit la dobândirea bunurilor comune în egală măsură cu apelantul, respectiv cu o cotă de 50%, fără să țină cont de poziția oscilantă a intimatei-reclamante privind contribuția sa la dobândirea imobilului, în sensul că inițial a solicitat 80% din apartament, pentru ca ulterior să solicite o cota de 50%, deși nu a adus dovezi care să susțină acest procent.
Contravaloarea a 45% din apartamentul în litigiu – 82.000.000 lei/rol, a fost achitată de apelant, înainte de căsătorie, cu titlu de avans, banii provenind din vânzarea unei garsoniere proprietate personală a apelantului, dinainte de căsătorie, dovada fiind contractul de vânzare-cumpărare nr. 39156V/1993 – fila 233 dosar fond; contravaloarea a 55% din apartament, a fost achitată din ajutorul bănesc în sumă de 4.000 USD, primit de apelantul de la părinții săi, din vânzare unui apartament.
Referitor la sultă s-a arătat că, calculul sultei stabilite in sarcina intimatei-reclamante în cuantum de 18.856,665 euro, or această dispoziție a fost nemotivată și contradictorie, întrucât instanța de fond, deși a reținut valorile bunurilor partajate, atât în lei, cât și în euro, în final a stabilit sulta în euro, fără să precizeze modalitatea de calcul prin care a ajuns la această sumă, în condițiile în care nu este menționată efectuarea parității leu/euro.
Având în vedere că bunurile mobile au fost împărțite de părți de comun acord, instanța de apel a stabilit valoarea sultei prin raportare la valoarea apartamentului și a creditului restant.
Astfel, expertiza construcții a stabilit că valoarea apartamentului este de 59.420 euro și nu a fost contestată de niciuna dintre părți, iar din actele depuse la dosar a reieșit că din creditul efectuat de părți, mai este de achitat suma de 21.506,67 euro.
C. sa de contribuite este de 97%, astfel că sulta ce urmează a se stabili în sarcina intimatei pentru că i-a fost atribuit imobilul, este de 57.637,4 euro.
Din această suma urmează să se scadă suma de 10.753,335 euro, astfel că sulta finală la care urmează să fie obligata intimata-reclamantă este de 46.884,06 euro.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă.
Prin apelul său, reclamanta-pârâtă Șiko S. D. a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul de a stabili un termen maxim de plată a sultei.
Astfel, având în vedere faptul că a solicitat, prin concluziile orale și scrise, la termenul la care s-a judecat cauza, stabilirea acestui termen de plată a sultei, iar instanța nu a dat curs cererii, apelanta a solicitat schimbarea hotărârii în acest sens.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 242/A din 29 februarie 2012, Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă S. S. D., împotriva sentințelor civile nr. 7651 din 09 noiembrie 2010 și nr. 4193 din 09 mai 2011, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, ca nefondate; a admis apelurile declarate de apelantul pârât-reclamant E. C., împotriva acelorași sentințe; a schimbat în parte sentințele civile atacate în sensul că: a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, în cote devălmașe de 30% reclamanta S. S. D. și 70% pârâtul E. C. următoarele bunuri: apartamentul nr. 35 situat în București, ., ., ., în valoare de 59.420 euro, bunurile mobile în valoare de 14.985 lei și au contractat, o datorie comună de 23.300 euro, prin contractul de credit nr._ din 28 iunie 2007, cu un rest de achitat de 21.506,67 euro; a dispus sistarea codevălmășiei asupra bunurilor comune și pasivului astfel: a atribuit reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință apartamentul nr. 35 situat în București, ., ., în valoare de 59.420 euro și contractul de credit nr._ din 28 iunie 2007 în valoare de 23.300 euro, cu un rest de achitat de 21.506,67 euro, bunurile mobile din apartament în valoare de 8.025 lei; a atribuit pârâtului bunurile mobile indicate ca fiind deja intrate în posesia sa, în valoare de 7.540 lei; a obligat reclamanta la achitarea către pârât a sumei de 26.539,331 euro, sumă rezultată din compensarea sultei datorată de reclamantă pârâtului în cuantum de 41.594 euro, cu suma de 15.054,669 euro reprezentând 70% din restul creditului de achitat, ce revine pârâtului, precum și la plata sultei în cuantum de 485 lei; a păstrat celelalte dispoziții ale sentințelor apelate; a obligat apelanta reclamantă la plata către apelantul pârât a sumei de 294,30 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a analizat actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la prevederile art. 295 Cod de procedură civilă, constatând următoarele:
Analizând motivul de apel al apelantului-pârât referitor la componența masei partajabile, s-a reținut că art. 30 din Codul familiei, dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților.
Așadar, un bun este comun dacă este dobândit de oricare din soți în timpul căsătoriei și dacă nu face parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii prin art. 31 din Codul familiei.
Din actele depuse la dosar a rezultat că cei doi soți au dobândit, la data de 20 august 2001 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3990 din 20 august 2001, apartamentul situat în București din . A, ., ., sector 4, cu suma de 182.000 lei, acesta fiind evaluat în prezent la suma de 59.420 euro.
De asemenea cei doi soți au dobândit o . bunuri comune a căror existență și valoare nu au fost contestate, precum și autoturismul marca Opel cu nr. de înmatriculare_ .
Din înscrisul – contract de credit nr._ din 28 iunie 2007, a rezultat că părțile au contractat pe durata căsniciei o datorie în sumă de 23.300 euro, în prezent rămânând un rest de achitat de 21.506,67 euro.
Potrivit art. 36 din Codul familiei, la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart potrivit învoielii soților, iar în cazul în care aceștia nu se înțeleg, a dispus instanța de judecată.
Bunurile dobândite conform art. 30, constituie coproprietate devălmașă a soților, aceștia neavând de la început stabilit dreptul de proprietatea asupra unui bun determinat sau asupra unei cote anumite din aceste bunuri, urmând, cu ocazia efectuării partajului, să se stabilească dreptul de proprietate al soților asupra fiecărui bun în parte, în funcție de cota de contribuție a fiecăruia la dobândirea bunurilor comune.
Este evident că pentru a fi supus partajului e necesar ca bunul să facă parte din patrimoniul comun al soților la data efectuării acestei operații.
Din actele depuse la dosar rezultă că autoturismul marca Opel, cu nr. de înmatriculare_, nu mai aparținea soților la data promovării cererii de desfacere a căsătoriei, acesta fiind proprietatea societății comerciale . SRL, așa cum a rezultat din certificatul de înmatriculare depus la dosar.
Chiar dacă reclamanta nu a avut cunoștință de această înstrăinare sau chiar dacă s-a opus realizării ei, în condițiile în care în cauză nu s-a solicitat invalidarea formelor de înstrăinare, instanța de fond nu putea include bunul în masa partajabilă, întrucât operația aduce atingere dreptului de proprietate al societății comerciale ce apare ca proprietară a acestui bun.
A rezultat astfel că motivele de apel relative la greșita includere a bunului în masa bunurilor comune sunt fondate, sunt fondate, susținerile primei instanțe în sensul că după despărțirea în fapt a soților, pârâtul a vândut autoturismul către firma în cadrul căreia este asociat pentru a scoate din patrimoniul bunurilor comune autoturismul, fiind lipsite de orice suport probator, urmând a fi înlăturate, prima instanță nestabilind în mod neechivoc nici data înstrăinării bunului și nici data despărțirii în fapt.
De asemenea, valoarea care a înlocuit autoturismul, inclusă în activul masei partajabile este stabilită prin simpla apreciere a instanței, în lipsa unor probe sau a unor argumente care să susțină judicios această valoare.
Prin urmare, criticile apelantului în acest sens au fost primite și tribunalul a înlăturat autoturismul marca Opel, cu nr. de înmatriculare_, din categoria bunurilor comune supuse partajului, acesta constituind proprietatea unui terț, ce nu e parte în proces, și fără a face obiectul litigiului valabilitatea transmiterii dreptului de proprietate.
Analizând motivul de apel referitor la cota de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a reținut că această cotă se stabilește în ansamblu pentru totalitatea bunurilor comune, în funcție de aportul pe care l-a avut pe toată durata căsătoriei fiecare soț.
Prezumția că ambii soți au contribuit deopotrivă, la dobândirea bunurilor operează, în lipsa oricăror probe, din care să rezulte că aportul unuia dintre ei a fost mai mare decât al celuilalt.
Contribuția soților la dobândirea patrimoniului comun se stabilește nu numai în raport de nivelul veniturilor fiecărui soț sau a altor mijloace materiale deținute de aceștia, ci și în funcție de alte criterii de natură să evidențieze contribuția sporită a unuia din soți, cum ar fi ajutorul primit din partea părinților.
Același efect determinant în stabilirea cotelor soților, îl are și activitatea desfășurată de fiecare în gospodărie și în creșterea și educarea copiilor, motivat de faptul că o asemenea activitate duce la reducerea cheltuielilor familiei, fiind o sursă indirectă de venit.
În acest context, în mod corect prima instanță a apreciat în mod corect că și reclamantei i s-a putut reține o cotă de contribuție la dobândirea bunurilor comune, în mod neîntemeiat însă această cotă fiind apreciată ca fiind egală cu cea a pârâtului.
Din ansamblul probelor administrate a rezultat în mod neîndoielnic că reclamanta nu a realizat venituri pe întreaga durată a căsniciei, însă s-a ocupat de gospodărie și de creșterea minorei, în timp ce pârâtul a realizat venituri în permanență, fiind ajutat de părinții săi la data dobândirii imobilului cu suma de 4.000 USD.
Contrar celor reținute de prima instanță, în jurisprudență s-a conturat opinia în sensul că participarea părinților unuia dintre soți cu sume importante de bani la dobândirea unui bun, reprezintă o donație făcută exclusiv în favoarea copilului lor, prin raportare la valoarea acesteia, cu excepția situației în care dispunătorul a stabilit că acest ajutor este făcut în favoarea ambilor soți.
În speță, nu a fost dovedită o asemenea intenție a părinților pârâtului, din contră martorii declarând că aceștia au intenționat sprijinirea copilului lor în achiziționarea unei locuințe, chiar și reclamanta recunoscând la interogatoriu (întrebarea nr. 5 fila 295 dosar fond) că nu a avut nicio contribuție la dobândirea apartamentului.
Pe cale de consecință, cum acest bun reprezintă principalul bun din masa partajabilă, tribunalul a înlăturat soluția de reținere a cotei egale a soților la achiziționarea bunurilor comune apreciind, prin raportare la întreaga durată a căsniciei, la toate bunurile dobândite, la veniturile și gradul de participare a soților la suportarea sarcinilor familiei, că apelantul reclamant are o cotă de 70%, iar intimata o cotă de 30%.
Susținerea apelantului relativă la o contribuție de 97%, nu a putut fi reținută, având în vedere circumstanțele anterior reținute, precum și faptul că acesta nu a probat integral apărările sale.
Astfel, înstrăinarea unei garsoniere bun propriu nu a fost dovedită cu acte, chiar dacă existența acesteia în patrimoniul apelantului este probată prin contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar.
Analizând apelurile declarate de reclamantă împotriva ambelor sentințe, pentru același motiv, respectiv omisiunea de a se stabili un termen de plată al sultei, tribunalul a reținut că potrivit art. 67310 alin. 4 Cod de procedură civilă, instanța pentru motive temeinicie, va putea fără a proceda la o atribuire provizorie condiționată, să pronunțe direct o sentință asupra fondului, stabilind sumele ce se cuvin celorlalți proprietari și termenul în care este obligat să le plătească.
Prin sentința de completare a hotărârii date asupra fondului, judecătoria a stabilit implicit un astfel de termen indicând faptul că sulta se va achita la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate îndeplinind astfel cerințele textului legal citat, motiv pentru care critica din apel referitoare la acest aspect a fost respinsă ca nefondată, cu consecința respingerii căilor de atac declarate de reclamantă.
La data de 07 iunie 2012 a declarat recurs Șiko S. D., împotriva deciziei civile nr. 242/A din 29 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, pe care o consideră ca fiind vădit nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea legii și a principiilor referitoare la egalitatea părților și echitatea partajului, prin eliminarea contribuției financiare a recurentei la dobândirea bunurilor comune din timpul căsătoriei și stabilirea în mod ilegal în favoarea pârâtului E. C. a unei cote substanțial de mare din valoarea acestor bunuri comune fără corespondentă în ceea ce privește contribuția acestuia la dobândirea acestei cote, creându-i astfel o situație împovărătoare prin obligarea la plata sultei de 26.539,331 euro și a creditului restant în valoare de 21.506,67 euro la care se adaugă și dobânzile aferente în cuantum de 17.794 euro, ceea ce înseamnă obligații totale de 65.840 euro.
În motivare arată că:
1. În ceea ce privește apartamentul din București, ., ., în valoare de 59.420 euro.
A reținut tribunalul că, întrucât acest bun reprezintă principalul bun din masa partajabilă, va înlătura soluția de reținere a cotei egale a soților la achiziționarea bunurilor comune apreciind, prin raportare la întreaga durată a căsniciei, la toate bunurile dobândite, la veniturile și gradul de participare a soților la suportarea sarcinilor familiei că apelantul reclamant are o cotă de 70%, iar intimata o cotă de 30%.
În motivarea acestui considerent tribunalul arată că „din ansamblul probelor administrate rezultă în mod neîndoielnic că reclamanta nu a realizat venituri în întreaga durată a căsniciei, însa s-a ocupat și de creșterea minorei, în timp ce pârâtul a realizat venituri în permanență, fiind ajutat de părinți săi la data dobândirii imobilului cu suma de 4.000 USD”.
Considerentele tribunalului sunt contrare situației de fapt ce rezultă din ansamblul probator existent la dosarul cauzei.
Din probele dosarului rezultă fără dubiu că recurenta a realizat venituri pe toată durata căsniciei fapt confirmat de înregistrările din cartea de muncă a sa . nr._ din perioada 2001 – 2009, când a fost angajată la mai multe unități în diverse funcții (inspector resurse umane, secretară, referent, grefier) pentru care a primit lunar salariul, sporuri și alte adaosuri salariale.
Aceste venituri salariale sunt evidențiate și în fișele fiscale depuse la dosar, fiind recunoscute de însăși pârâtul E. C., prin menționarea acestora în cuprinsul tabelului/situației veniturilor realizate de soți în timpul căsătoriei pe care a depus-o la dosarul cauzei.
Prin urmare, motivele tribunalului că „în mod îndoielnic nu a realizat venituri pe întreaga durată a căsniciei” este contrară situației de fapt privind contribuția financiară a recurentei la dobândirea bunurilor comune ce rezultă din materialul probator.
Tot contrară situației de fapt este și motivarea tribunalului conform căreia „pârâtul a realizat venituri în permanență”, întrucât din actele dosarului rezultă cu certitudine că acesta nu a realizat nici un fel de venit de la data căsătoriei până la data de 01 decembrie 2004.
Pârâtul a depus la dosar un tabel cu situația veniturilor obținute de soți în timpul căsătoriei, în care indică nivelul acestora și sursa de unde au fost obținute, însă această situație nu are corespondent în realitate în ceea ce privește veniturile aferente pârâtului.
Dacă în ceea ce o privește, pârâtul a menționat că veniturile recurentei reprezintă salariul obținut conform înscrierilor din cartea de muncă, recunoscând certitudinea acestora, în ceea ce îl privește pârâtul a indicat ca sursă de venit în mod generic „Hotărâre A.”, fără a depune la dosar vreo hotărâre care să probeze: cuantumul veniturilor, plătitorul acestor venituri, obiectul acestor venituri, în raport de care se putea stabili realitatea și legalitatea sumelor menționate de pârât cu titlu de venituri.
Faptul că pârâtul E. C. era administrator/asociat la . SRL nu îi dădea acestuia dreptul să dispună (prin hotărâre A.), de bunurile sau fondurile societății, în interes personal sau familial, dispozițiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale interzicând și sancționând asemenea practici.
Calitatea pârâtului de asociat la societatea mai sus menționată îi dădea acestuia doar dreptul la beneficii sub formă de dividende anuale (după încheierea bilanțului contabil și în niciun caz permanente), numai dacă această societate ar fi avut o activitate profitabilă.
Or, așa cum se va arăta mai jos activitatea . SRL nu a fost de natură să asigure pârâtului E. C. beneficii sub formă de dividende sau de altă natură, care să reprezinte o contribuție a acestuia pe durata căsniciei, întrucât această firmă a înregistrat/raportat pierderi, iar când a realizat profit acesta a fost nesemnificativ, așa cum rezultă din bilanțurile și situațiile financiare depuse la autoritățile fiscale, existente și în dosarul cauzei (exemplu: în anul 2004 . SRL a declarat prin bilanț o pierdere de 86.719.000 lei/rol, care, conform legii trebuia să se recupereze în anii următori).
Mai mult decât atât, această societate a avut nevoie de sprijin financiar din partea pârâtului E. C., acesta fiind nevoit să contracteze, pe durata căsniciei, împrumuturi bancare, în nume personal, care vor fi arătate mai jos, iar cu sumele obținute din aceste împrumuturi a creditat/finanțat . SRL pentru susținerea nevoilor de lichidități ale acestei firme. Tot pentru susținerea nevoilor de finanțare . SRL a fost nevoită să împrumute și de la persoane fizice (exemplu: Galagan P. o sumă în cuantum de 42.895 lei, prin contractul notarial încheiat la data de 02 octombrie 2008, depus la dosarul cauzei chiar de către pârât), toate acestea demonstrând că societatea respectivă nu putea să îi asigure pârâtului sume de bani cu care acesta să contribuie la întreținerea familiei și la dobândirea unor bunuri comune.
Pârâtul E. C. nu a depus dovezi care să susțină nivelul veniturilor sale menționate în tabelul/situația depusă la dosar (ștate de dividende, declarații de venit, fișe fiscale, etc.), prezentând doar copie după carnetul său de muncă.
Singura dovadă cu privire la veniturile pârâtului E. C. este carnetul său de muncă depus la dosar, care infirmă sumele menționate de acesta în tabelul/situația depusă la dosar (filele 203 – 206 dosar fond).
Astfel, pentru perioada iulie 2001 – decembrie 2004 pârâtul menționează în tabel venituri lunare cuprinse între 500 – 1.100 lei, însă din înscrierile din carnetul său de muncă rezultă că acesta nu a realizat nici un fel de venit din salarii, întrucât nu a fost angajat la vreo societate comercială.
De asemenea veniturile lunare menționate în tabel de către pârât aferente perioadei ianuarie 2005 – decembrie 2008 cuprinse între 800 lei – 22.000 lei, nu sunt reale, fiind infirmate atât de înscrierile din carnetul sau de muncă unde se menționează salarii brute lunare 300 – 400 lei, acesta figurând cu un salariu de 1.682 lei, doar pentru o perioadă scurtă de timp (01 martie 2007 – 14 noiembrie 2007), în calitate de angajat al . SRL.
După data de 14 noiembrie 2007 pârâtul E. C. nu a mai realizat venituri, încetând contractul de muncă cu angajatorul menționat mai sus.
Însuși pârâtul în cererea de divorț (pag. 2) a recunoscut insuficiența posibilităților sale materiale pe timpul căsătoriei, fapt ce a condus la accentuarea disensiunilor dintre soți și la divorț.
Tribunalul, deși motivează că pârâtul a realizat venituri permanente, nu arată în ce au constat aceste venituri, nivelul acestora și perioada în care acestea au fost obținute, limitându-se la motivarea că acesta a fost ajutat de părinții săi cu suma de 4.000 USD.
Recurenta menționează că la stabilirea cotelor devălmașe convenite fiecărei părți, tribunalul a ignorat contribuția financiară însemnată a acesteia în ceea ce privește apartamentul din București, ..
Așa cum rezultă din actele dosarului acest apartament a fost cumpărat în timpul căsătoriei la data de 20 august 2001 la prețul de_ lei reprezentând echivalentul a 6.111 USD (cursul dolarului la data de 20 august 2001 comunicat de Banca Națională a României era de 29.782 pentru 1 dolar).
Cum tribunalului a reținut doar suma de 4.000 dolari SUA ca fiind contribuția proprie a pârâtului, prin sprijinul financiar primit de la părinții săi, trebuia să stabilească că diferența de 2.111 dolari (echivalentul a 62.870.000 lei) reprezintă contribuția comună a ambilor soți (31.435.000 lei/fiecare), care provenea din sumele primite cu titlu de dar de nuntă de către ambii soți, aspect rezultat din materialul probator.
De asemenea, tribunalul a ignorat contribuția recurentei la renovarea/modernizarea apartamentului efectuată imediat după cumpărarea acestuia.
Lucrările de renovare/modernizare au constat în: tencuieli, finisaje, zugrăveli, montaj faianță, gresie, geamuri termoizolante termopan, înlocuire uși intrare și de interior, instalații sanitare, electrice, închiderea balcoanelor cu ferestre din PVC și geam termoizolant, etc. în valoare totală de_ lei fiind realizate de . SRL în baza contractului de modernizare nr. 275 din 28 septembrie 2001 care a încasat în totalitate această sumă de la recurentă, pe care a obținut-o în urma unui împrumut la CEC imediat după cumpărarea apartamentului.
Lucrările de renovare/modernizare au condus la sporirea valorii apartamentului, acestea regăsindu-se în cuprinsul raportului de expertiză, întocmit în cauză, pentru stabilirea valorii de circulație a acestui imobil. În cuprinsul acestui raport s-au menționat lucrările de renovare/modernizare menționate mai sus, precum și faptul că acestea au fost realizate în baza unui împrumut la CEC, pârâtul neformulând vreo critică asupra acestui raport de expertiză (filele 310 – 315 dosar fond).
Pentru achitarea costurilor cu lucrările și materialele necesare renovării/modernizării, așa cum a arătat, a contractat împreună cu tatăl său un împrumut în valoare de_ lei de la CEC, pârâtul E. C. nefiind acceptat de CEC ca parte în contract întrucât acesta nu realiza venituri.
Contractul a fost încheiat la data de 05 octombrie 2001 sub nr. cont 2051._ nr. 2 și a fost rambursat în întregime de recurentă cu sprijinul tatălui său Șiko A., așa cum rezultă din chitanțele depuse la dosar și din adresa CEC nr._ din 24 septembrie 2009.
Recurenta menționează că pârâtul E. C. nu a avut nicio contribuție la rambursarea acestui credit, întrucât așa cum a arătat mai sus în perioada cuprinsă între data căsătoriei și data de 01 decembrie 2004 și ulterior, acesta nu a realizat venituri, căzând în sarcina sa și a tatălui său rambursarea tuturor obligațiilor aferente acestui împrumut.
În aceste condiții, instanța tribunalului trebuia să privească suma de_ ca o contribuție exclusivă a recurentei, în ceea ce privește apartamentul din ., sector 4, și să o adauge la valoarea prețului de cumpărare având în vedere că ambele operațiuni (cumpărare, renovare-modernizare) s-au făcut în aceeași perioadă, însă tribunalul a ignorat această contribuție a recurentei.
Prin urmare, tribunalul ar fi trebuit să constate că la nivelul anului 2001 valoarea apartamentului se compunea din prețul de cumpărare_ lei plus valoarea modernizărilor_ lei, adică o valoare totală de_ lei, din care contribuția recurentei este compusă din suma de_ lei reprezentând valoarea creditului achitat în întregime de aceasta cu sprijinul tatălui său și 31.435.000 lei reprezentând contribuția sa la prețul apartamentului din banii primiți drept cadouri la nuntă.
Astfel totalul contribuției sale la acest apartament s-a ridicat la nivelul anului 2001 la valoarea de_, care reprezenta 51,4% din valoarea acestuia de la vremea respectivă (inclusiv modernizările), valoare care totaliza_ lei.
Cum în perioada cuprinsă între anii 2001 și până la data efectuării expertizei de evaluare (2010), în apartament nu s-au mai efectuat lucrări sau modernizări ca să schimbe raportul contribuției părților la acest bun esențial valoric în masa partajabilă, tribunalul trebuia să stabilească cel puțin în cote egale contribuția fiecărei părți la dobândirea bunurilor din timpul căsătoriei.
Dacă tribunalul nu s-ar fi rezumat să constate în ceea ce o privește, doar la contribuția reprezentând munca în gospodărie și creșterea, îngrijirea și educarea minorei, pentru care a stabilit în favoarea sa o cotă de 30% din valoarea bunurilor comune, ci ar fi luat în considerare: (i) veniturile sale certe realizate pe durata căsătoriei și (ii) contribuția exclusivă la achitarea creditului de_ lei, contractat de recurentă pentru renovarea-modernizarea apartamentului bun comun, dovedite cert cu actele depuse la dosar, contribuția sa la dobândirea bunurilor comune din timpul căsătoriei cu pârâtul E. C. ar fi trebuit să fie, în mod neîndoielnic, mai mare de 50%.
După cum lesne se observă această cotă (de peste 50%) i se cuvenea chiar în condițiile în care suma de 4.000 USD primită de pârât de la părinții săi pentru cumpărarea apartamentului a fost considerată ca o contribuție exclusivă a acestuia.
Totuși această sumă a fost dată în beneficiul ambilor soți pentru a cumpăra locuința, decizia părinților pârâtului de a gratifica în mod egal pe ambii soți, fiind o consecință a mulțumirii acestora că era însărcinată cu viitorul copil E. A. I..
Dacă părinții pârâtului ar fi dorit să nu o gratifice cu partea din suma de 4.000 USD aceștia, cu siguranță împreună cu pârâtul, ar fi convenit să cumpere acest apartamentul înainte de căsătorie, adică cu doar două luni mai devreme.
În aceste condiții rezultă cât se poate de cert că partea sa de contribuție la dobândirea celui mai important bun din masa partajabilă a fost mult semnificativă fată de cea a pârâtului, ceea ce demonstrează încălcarea de către tribunal a prevederilor legale (art. 6739 Cod de procedură civilă) și a principiilor referitoare la egalitatea părților și echitatea partajului, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri vădit nelegale.
Situația cu privire la contribuția părților în ceea ce privește apartamentul din București, ., este prezentată în anexa nr. 1.
2. Cu privire la pasivul de 21.506,57 euro și bunul comun reprezentând autovehiculul Opel Astra cu nr. de înmatriculare_ .
Atât pasivul de 21.506,67 euro, reprezentând diferența rămasă de plată din creditul de 23.300 euro aferent contractului de credit bancar nr._ din 28 iunie 2007 cât și autovehiculul Opel Astra cu nr. de înmatriculare_ urmând a fi tratate împreună având în vedere că acestea sunt indisolubile.
Creditul de 23.300 euro a fost contractat de pârâtul E. C. pentru refinanțarea împrumuturilor contractate de către acesta în anul 2005 prin contractele nr._ din 06 mai 2005 în valoare de 11.000 euro și_ din 12 mai 2005 în valoare de 4.000 euro, încheiate cu Banca Românească.
Împrumutul de 11.000 de euro a fost utilizat de pârâtul E. C. pentru cumpărarea unui autoturism Renault Clio, iar cel de-al doilea împrumut de 4.000 euro a fost folosit în mod exclusiv de E. C. pentru acoperirea nevoilor de lichidități ale firmei sale sau pentru plata unor datorii ale acestei firme.
Cele două contracte de împrumut deși aveau ca durată o perioadă de 12 ani/5 ani, s-au derulat doar pe doi ani (06/12 mai 2005 – 28 iunie 2007), întrucât acestea au fost achitate anticipat din suma obținută (23.300 euro) prin contractul de credit nr._ din 28 iunie 2007, încheiat cu Banca Românească.
Astfel, din suma de 23.300 euro, au fost achitate obligațiile rămase de plată din cele două împrumuturi contractate în anul 2005, respectiv suma de 9.880 euro aferentă contractului nr._ din 06 mai 2005 și 2577 euro aferentă contractului nr._ din 12 mai 2005, rămânând disponibilă pentru utilizare suma de aproximativ 10.840 euro [23.300 - (9.880 + 2.577)].
La această sumă s-au adăugat 7.000 euro proveniți din vânzarea în aceeași perioadă a autoturismului Renault Clio, rezultând astfel un total de 17.840 euro care au fost în permanență la dispoziția pârâtului E. C..
Din suma de 17.840 euro pârâtul E. C. a cumpărat autoturismul Opel Astra înmatriculat sub nr._ cu suma de 42.202 lei, reprezentând echivalentul a 13.487 euro la data cumpărării autoturismului (1 euro = 3,1291 lei conform cursului oficial al Băncii Naționale a României din data cumpărării 23 iulie 2007).
Diferența rămasă de 4.353 euro (17.840 - 13.487) a fost folosită de pârâtul E. C. în vederea finanțării societății sale . SRL pentru achiziția de marfă, fără a mai aduce în patrimoniul comun sumele respective sau vreun beneficiu din folosirea acestora.
De asemenea, la numai un an de la cumpărarea autoturismului Opel Astra, E. C. a scos din patrimoniul comun acest bun, fără cunoștința și consimțământul său și l-a transferat prin vânzare în patrimoniul firmei proprii, fără ca patrimoniul comun să beneficieze de vreo sumă de bani ori altă contraprestație aferentă prețului/contravalorii bunului respectiv, cu toate că prețul de vânzare al acestui autoturism a fost de 48.100 lei, așa cum rezultă din bilanțul contabil la 31 decembrie 2008 al . SRL și balanța de verificare depuse la dosar de către pârât. Conform documentelor menționate, această societate a înregistrat autoturismul Opel în contul contabil 2133 – ca mijloc de transport în cu valoare de intrare 48.100 lei, beneficiind de cheltuieli cu amortizarea în valoare de 1.002 lei/lună.
Toate acestea demonstrează că susținerile pârâtului din apel, conform cărora valoarea de ieșire a autoturismului Opel din patrimoniul comun (40.000 lei) este prea mare, sunt nereale, întrucât acesta a avut pe deplin cunoștință că de fapt acest bun a fost vândut către propria firmă la un preț mult mai mare decât cel pe care îl critica, respectiv 48.100 lei, pârâtul ocupându-se personal de această tranzacție.
Concluzionând, rezultă că acest credit de 23.300 euro a fost utilizat în exclusivitate de către pârâtul E. C. în interesul firmei sale pentru finanțarea nevoilor firmei și pentru achiziția mijlocului fix (autoturism Opel), creditul neputând considerat că a servit unor nevoi comune, decât în limita a 11,5%, din valoarea sa.
În aceste condiții tribunalul trebuia să rețină ca pasiv al recurentei numai obligația în cuantum de 2.000 + 675 = 2675 euro reprezentând:
(i) cotă parte (50%) din 4.000 euro, sumă ce reprezintă pierderea de valoare a autoturismului Renault Clio (11.000 euro preț cumpărare - 7.000 euro preț de vânzare) din perioada deținerii acestuia ca bun comun (mai 2005) și până la vânzarea (iulie 2007);
(ii) cota de 50% din 1.350 euro, sumă ce reprezintă pierderea de valoare a autoturismului Opel Astra pe o perioadă de un an cât s-a aflat în patrimoniul comun (fiind unanim acceptat pe piața auto că valoarea unui autoturism scade în primul an cu aproximativ 10%, iar pârâtul, deși în apelul său a criticat valoarea de 40.000 lei cu care instanța de fond a considerat că a fost transferat acest bun către . SRL, nu a pus la dispoziție contractul de vânzare-cumpărare pe care el însuși l-a încheiat cu propria firma, pentru ca instanțele de judecată să constate prețul de vânzare).
Raportând această sumă de 2.675 euro la valoarea creditului de 23.300 euro rezultă că parte sa din acest pasiv este de 11,5%.
Numai că tribunalul nu a abordat unitar și coerent această situație juridică a acestor pasive/credite și a bunurilor dobândite din aceste credite, pentru a da o dezlegare legală și echitabilă a partajului, ci a abordat separat pasivul de 23.300 euro și separat bunurile comune (autoturismul Opel), fapt ce a condus la stabilirea unei situații de fapt total greșite, cu consecința atribuirii către părți a unor cote eronate din acest pasiv (70% pârât, 30% reclamantă).
Tribunalul a reținut în mod greșit situația de fapt și de drept a creditului de 23.300 euro, întrucât nu a abordat în ansamblu scopul/destinația și beneficiarul final și real al sumelor și al bunurilor achiziționate din acest credit, abordare prin care ar fi putut să stabilească cu certitudine dacă într-adevăr acest credit a servit nevoilor comune ale soților și în ce proporție, ori beneficiarul real a fost altă persoană/entitate.
Astfel s-a ajuns în situația paradoxală că recurentei să-i fie atribuit 30% din acest credit plus dobânzile aferente până la rambursare a integrală, în valoare de 17.794 euro, doar pentru faptul că în patrimoniul comun a intrat în mod succesiv pentru perioade mici de timp, autoturismului Renault Clio (mai 2005 – iulie 2007) și autoturismul Opel (23 iulie 2007 – 11 august 2008), pârâtul procedând la înstrăinarea în interesul firmei sale a autoturismului Opel și beneficiind exclusiv de celelalte sume aferente creditelor contractate de acesta prin folosirea acestora pentru nevoile firmei sale.
Mai mult decât atât, având în vedere că, așa cum a arătat mai sus, sumele obținute din acest credit nu pot constitui obligații comune, întrucât acestea nu au fost utilizate pentru nevoile comune ale soților, ci au fost servit în proporție de 88,5% intereselor firmei pârâtului, se impunea ca pentru pasivul de 21.507,67 euro reprezentând restul de plată din creditul de 23.300 euro, care i-a fost atribuit să fie adăugate și dobânzi le care au mai rămas de plată până la rambursarea integrală a acestuia, întrucât în situația acestui credit nu poate opera confuziunea, deoarece el nu a fost contractat/utilizat în legătură cu apartamentul ce i-a fost atribuit ori cu nevoile comune ale soților, ci a servit intereselor firmei pârâtului E. C. unde recurenta nu deține nicio parte socială.
Aceste sume se regăsesc înregistrate în contabilitatea . SRL, în creditul contului 455 (4551) – „Asociați conturi curente”, unde se evidențiază sumele depuse de asociați în cadrul societății sub formă de finanțare/creditare/împrumut, pentru sprijinirea financiară a acesteia. Conform balanței depuse de pârât la dosar rezultă că în creditul contului mai sus menționat (4551) este înregistrat un sold de 174.797,41 lei, reprezentând echivalentul a 43.862 euro (la cursul Băncii Naționale a României din 31 decembrie 2008, în valoare de 3,9852 lei/1 euro), sumă ce reprezintă un drept de creanță personal al pârâtului asupra societății, aferente finanțărilor acordate firmei în timpul căsniciei, creanță de care acesta beneficiază în mod exclusiv.
Calitatea de asociat la . SRL îi conferă pârâtului E. C., în mod exclusiv drepturile legitime de beneficiar real și de proprietar al acestei societăți.
Practica judiciară și jurisprudența a arătat în mod unanim că în situațiile în care pasivul/creditul nu este atribuit beneficiarului real (pârâtului E. C.) ori acesta nu a fost utilizat în legătură cu un bun comun atribuit părții obligate la rambursarea pasivului, aceasta din urmă beneficiază de deducerea din sulta pe care trebuie să o plătească celeilalte părți, a sumelor corespunzătoare dobânzilor pe care trebuie să le suporte până la rambursarea integrală a creditului, neputând opera confuziunea.
Prin urmare, tribunalul ar fi trebuit să compenseze din sulta pe care o datora pârâtului E. C. și suma de 17.794 euro reprezentând dobânda rămasă de plată până la rambursarea integrală a creditului de 23.300 euro.
Situația cu privire la pasivul de 23.300 euro este prezentată în anexa nr. 2.
Pentru aceste motive, având în vedere că din cele prezentate mai sus rezultă cu certitudine că:
(i) Contribuția financiară a recurentei la dobândirea bunurilor comune din timpul căsătoriei cu pârâtul E. C., este semnificativă și depășește 50% din valoarea totală acestora și este dovedită prin veniturile obținute cu titlu de salariu, sporuri și alte adaosuri de la angajatorii înscriși în cartea de muncă depusă la dosar.
(ii) Pe lângă contribuția financiară recurenta s-a ocupat și de activitatea desfășurată în gospodărie, de îngrijirea, creșterea și educarea minorei E. A. I., care a fost apreciată de tribunal ca o sursă indirectă de venit prin reducerea cheltuielilor familiei, ce reprezintă o contribuție de 30% din masa partajabilă.
(iii) Pârâtul E. C. nu a realizat venituri permanente în timpul căsătoriei, așa cum în mod greșit a reținut tribunalul, materialul probator existent în cauză demonstrând fără dubiu că în perioada de la încheierea căsătoriei și până la data de 01 decembrie 2004, acesta nu a avut nicio sursă de venit, iar veniturile ulterioare acestei date, întrerupte în diverse perioade, nu sunt de natură să depășească veniturile obținute de recurentă în timpul căsătoriei.
(iv) Creditul/pasivul de 23.300 euro contractat de pârâtul E. C. în timpul căsătoriei nu a servit decât în proporție de 11,5% nevoilor comune, acesta beneficiind în favoarea intereselor . SRL, atât prin sumele alocate de pârât acestei societăți pentru finanțarea activității, cât și prin bunurile dobândite din acest credit care au fost transferate de către pârât din patrimoniul comun în patrimoniul acestei unități, fără plata vreunui preț sau a altor contraprestații în favoarea patrimoniului familial.
(v) Recurenta nu deține nicio parte socială la . SRL, pârâtul E. C. fiind asociat în această firmă care îi conferă exclusiv drepturile de beneficiar real al acestei societăți.
(vi) Tribunalul a stabilit în mod greșit situația de fapt și de drept în ceea ce privește dobândirea bunurilor comune, prin eliminarea contribuției financiare a recurentei la dobândirea acestor bunuri și prin stabilirea în favoarea pârâtului E. C. a unei cote substanțial de mare comparativ cu contribuția reală și efectivă a acestuia la dobândirea bunurilor comune rezultată din materialul probator, pronunțând o hotărâre ilegală care încalcă prevederile art. 6739 Cod de procedură civilă, art. 741 cod civil care vizează principiile referitoare la egalitatea părților și echitatea partajului, fiind contrară jurisprudenței unanime și practicii judiciare constante din domeniul partajului judiciar, creându-i astfel o situație împovărătoare prin obligarea la plata suitei de 26.539,331 euro și a creditului restant în valoare de 21.506,67 euro la care se adaugă și dobânzile aferente în cuantum de 17.794 euro, ceea ce înseamnă obligații totale de 65.840 euro.
Recurenta solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul E. C. împotriva sentințelor civile nr. 7651din 09 noiembrie 2010 și nr. 4193 din 09 mai 2011, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, obligarea pârâtului E. C. la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, și-a întemeiat motivarea recursului pe baza dispozițiilor art. 299 și următoarele din Codul de procedură civilă, art. 304 pct. 9, art. 312, art. 6739 din Codul de procedură civilă și art. 741 Cod civil.
La data de 13 septembrie 2012, intimatul a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2311 din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă-pârâtă Șiko S. Daneila, împotriva deciziei civile nr. 242/A din 29 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât-reclamat E. C..
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, a găsit nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Majoritatea criticilor formulate de recurentă împotriva deciziei recurate sunt critici de netemeinicie prin care se invocă stabilirea unei situații de fapt greșite de către instanța de apel care, neinterpretând corect probele administrate în cauză, respectiv actele depuse de apelanta-reclamantă, a stabilit greșit cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune.
Aprecierea greșită dată de instanța de apel probelor administrate a dus, în opinia recurentei, la aprecierea greșită atât a contribuției recurentei la dobândirea apartamentului, cât și la aprecierea destinației date de soți împrumutului de 23.300 euro contractat în timpul căsătoriei.
Aceste critici nu au fost analizate de către instanța de recurs, întrucât netemeinicia nu se încadrează printre motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 Cod de procedură civilă. Instanța de recurs poate cenzura decizia recurată numai prin prisma motivelor de recurs enumerate de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 304 Cod de procedură civilă, neputând să stabilească o altă situație de fapt prin neinterpretarea probelor avute în vedere de către instanța de apel.
Instanța a reținut și faptul că recurenta înțelege să invoce prin recurs un capăt de acțiune nou, respectiv constatarea ca bun comun cu contribuție de 100% a ei a îmbunătățirilor efectuate la apartamentul în litigiu. Recurenta a susținut că aceste îmbunătățiri, reținute în raportul de expertiză, efectuate exclusiv de ea cu contribuție financiară proprie, duc la creșterea cotei de contribuție la întreaga masă de bunuri comune și, ca atare, și la scăderea sultei pe care trebuie să o achite intimatului.
Curtea a constatat însă că reclamanta-recurentă nu a învestit instanța de fond cu acest capăt de cerere, ca atare, această chestiune nu a fost analizată de instanțele anterioare, că reclamanta-apelantă nu a formulat nici motiv de apel în acest sens, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 294 Cod de procedură civilă raportat la art. 316 Cod de procedură civilă, nici acest motiv de recurs nu a fost primit.
Singurele motive de nelegalitate invocate de către recurentă care au fost cenzurate de instanța de recurs sunt cele care vizează natura juridică a creditului de 23.300 euro contractat de soți prin contractul de împrumut bancar nr._ din 28 iunie 2007 și a autoturismului Opel.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că în mod legal instanța a reținut că împrumutul de 23.300 euro intră ca pasiv în masa bunurilor comune ale soților atâta vreme cât împrumutul a fost contractat în timpul căsătoriei de către ambii soți (fila 217 dosar fond) cu Banca Românească SA.
Modalitatea în care s-a cheltuit suma de bani împrumutată nu schimbă natura juridică a acesteia, cu atât mai mult cu cât s-a recunoscut de către ambele părți că din împrumut s-a cumpărat autoturismul Opel la data de 23 iulie 2007. Recurenta nu a dovedit că diferența de bani din împrumut a fost folosită de soțul ei în achiziționarea de marfă pentru societatea sa comercială.
Cu privire la natura juridică a autoturismului Opel, acesta a fost bun comun al soților până la momentul înstrăinării lui către . SRL anterior divorțului soților.
În mod legal a reținut instanța de apel că la momentul partajării bunurilor comune acest autoturism nu se mai găsește în patrimoniul comun al soților, astfel încât nu poate fi împărțit fără a se aduce atingere patrimoniului persoanei juridice către . SRL, care nu este parte în proces.
Curtea a reținut că recurenta nu a atacat actele de înstrăinare ale autoturismului Opel către societatea intimatului, astfel încât acestea continuă să producă efecte juridice.
Față de aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat recursul și a menținut ca legală decizia recurată.
La data de 16 aprilie 2013 a formulat contestație în anulare Șiko S. D., împotriva deciziei civile nr. 2311 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, fiind înregistrată pe rolul aceleași instanțe, sub nr._, solicitând anularea deciziei contestate, admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului ca nefondat și obligarea intimatului la plata cheltuieli de judecată.
În motivare arată că potrivit art. 318 Cod de procedură civilă – instanța a omis să cerceteze motivul de modificare reprezentat de greșita aplicare a legii/lipsa de temei legal în ceea ce privește stabilirea cotei de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Astfel, apreciind că sunt motive de netemeinicie și nu de nelegalitate, instanța de recurs a omis să cerceteze lipsa de temei legal a hotărârii din apel în ceea ce privește contribuția semnificativă a contestatoarei la masa bunurilor comune, pe întreg parcursul căsniciei, rezultată din împrejurarea că a avut venituri dovedite atât cu copia carnetului de muncă, cât și cu fișele fiscale. Instanța de apel, fără nici un temei legal, constatând eronat sau cu rea voință că nu a înregistrat venituri (deși prima instanță a fondului a apreciat că rezultă „din carnetele de muncă depuse la dosar, că ambii soți au avut venituri comparabile”), a stabilit cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune de 70% în favoarea intimatului și doar 30% în favoarea sa.
Or, fiind complet lipsită de temei legal o asemenea determinare a cotelor de contribuție, instanța de recurs ar fi trebuit să cerceteze acest motiv de recurs, să constate că este întemeiat, să admită recursul și să modifice hotărârea, respingând apelul.
Ceea ce nu a observat instanța de recurs este profunda nedreptate ce i s-a făcut prin hotărârea rămasă irevocabilă. Astfel, deși i s-a atribuit bunul imobil, evaluat la suma de 59.420 euro, i s-a atribuit și creditul garantat cu acest bun, cu rest de achitat în valoare de 21.506.67 euro și sultă în valoare de 26.539,331 euro, în total 48.046 euro. Suma infimă de 11.374 euro rămasă virtual în patrimoniul său este, în realitate, mult mai mică sau chiar inexistentă, întrucât restul de credit de achitat este, la scadență, împreună cu dobânzile aferente, în cuantum de 39.301 euro (dobânzile sunt în cuantum de 17.794 euro). Suma de 21.506,67 euro cu titlul de rest de plată credit ar fi valabilă doar dacă, la data pronunțării hotărârii, creditul ar fi fost integral stins. Or, contestatoarea încă plătește dobândă 80% - 90% din fiecare rată lunară, ceea ce face să se dubleze, în realitate, restul de achitat ce provine din creditul comun. După atâția ani de căsnicie și având un copil minor în întreținere, copil care este și al intimatului, dar cu care acesta refuză orice fel de contact și căruia nu-i achită nici măcar pensia alimentară stabilită la nivel minim, copil cu care locuiește împreună cu părinții săi într-un apartament de două camere, este pusă în situația să vândă cât mai rapid apartamentul ca să scape de datorii, rămânând, practic, fără nici o sumă de bani din căsătorie și fără posibilitatea să îi ofere copilului un minim de decență locativă.
Esențial este faptul că, stabilind nelegal cotele de contribuție, instanța de apel a pronunțat o hotărâre profund nedreaptă iar instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de modificare. Contestatoarea a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, în sensul că: „Hotărârea pe care o atac prin prezentul recurs este vădit nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea legii și a principiilor referitoare la egalitatea părților și echitatea partajului, prin eliminarea contribuției financiare a contestatoarei la dobândirea bunurilor comune din timpul căsătoriei și stabilirea în mod ilegal în favoarea pârâtului E. C. a unei cote substanțial de mare din valoarea acestor bunuri comune fără corespondență în ceea ce privește contribuția acestuia la dobândirea acestei cote, creându-i astfel o situație împovărătoare prin obligarea la plata sultei de 26.539,331 euro și a creditului restant în valoare de 21.506,67 euro la care se adaugă și dobânzile aferente în cuantum de 17.794 euro, ceea ce înseamnă obligații totale de 65.840 euro”. Acest motiv de recurs a fost însă omis spre cercetare de către instanța de recurs, motiv pentru care solicită instanței să-l cerceteze și, pe cale de consecință, să admită contestația, să anuleze hotărârea, să admită recursul și să respingă apelul ca nefondat. Pentru a proceda astfel, după anularea hotărârii, contestatoarea solicită să se aibă în vedere motivele pe larg expuse în motivarea recursului și în concluziile scrise din recurs, cu referire la contribuția sa din veniturile din muncă, lipsa dovezilor privind veniturile intimatului, precum și intenția de gratificare a foștilor socrii, cu privire la suma de 4.000 USD, donată ei, familiei, pentru achiziționarea locuinței comune, ca și gratificare pentru că ea era însărcinată cu minora E. A. I..
Art. 318 Cod de procedură civilă – Dezlegarea pricinii este rezultatul unei greșeli materiale și instanța a omis să cerceteze motivul de modificare reprezentat de faptul că hotărârea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește autoturismul Opel.
Instanța de recurs în ceea ce privește calitatea autoturismului de bun comun, reține un transfer virtual de proprietate efectuat în timpul căsătoriei, bazându-se pe duplicatul cărții de identitate aflat la dosar. Cartea de identitate originală, prezentată de contestatoare în original instanței și depusă în copie la dosar relevă ca prim și unic proprietar pe E. C.. În situația în care ar fi existat un transfer, în cuprinsul duplicatului ar fi fost indicați toți proprietarii, atât cei anteriori, cât și proprietarul prezent. În speță, în situația unui transfer, pe cartea de identitate a autoturismului în litigiu ar fi trebuit să apară atât E. C. cât și EM Classic. Or, în lipsa acestor mențiuni și în lipsa oricărui alt document care să ateste pretinsul transfer de proprietate, numai printr-o greșeală materială instanța de recurs a constatat transferul de proprietate bazat pe duplicatul cărții de identitate a autoturismului. În consecință, întrucât autoturismul a avut calitatea de bun comun (chiar dacă ar fi ieșit din patrimoniul comun), iar intimatul este cel care l-a folosit întotdeauna, hotărârea primei instanțe, care a inclus contravaloarea bunului evaluat la 40.000 lei (sumă necontestată), în masa bunurilor comune și l-a atribuit intimatului, cu plata sultei corespunzătoare, nu este numai temeinică ci și profund dreaptă, stabilind un echilibru real între părți, foștii soți. Nu înțelege cum de nici instanța de apel, nici instanța de recurs nu au observat încercarea disperată a intimatului de a scoate acest bun din masa partajabilă, ba mai mult, acestea i-au dat și câștig de cauză. Acest autoturism, așa cum toate instanțele au constatat, a fost achiziționat parte cu banii obținuți din creditul comun, parte din vânzarea unui autoturism mai vechi, tot bun comun, calitatea de bun comun fiind astfel indiscutabilă. Numai printr-o greșeală materială instanța de recurs a constatat, pe de-o parte, transferul de proprietate (pe baza duplicatului cărții de înmatriculare a autoturismului) și, pe de altă parte, reține că contestatoarea nu a „atacat actele de înstrăinare ale autoturismului apel către societatea intimatului, acestea producând în continuare efecte juridice”, în lipsa unor asemenea acte de înstrăinare (nu există nici un document translativ de proprietate la dosarul cauzei).
Pentru toate aceste motive solicită să se admită contestația în anulare astfel cum a fost formulată.
În drept, și-a motivat contestația pe baza dispozițiilor art. 318 și 6739 Cod de procedură civilă și art. 741 Cod civil.
La data de 15 mai 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare intimatul E. C., prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezenta contestație în anulare, date fiind prevederile art. 3 și art. 317 și urm. Cod de procedură civilă.
1. Curtea are în vedere cu titlu preliminar, că mijlocul procedural al contestației în anulare prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.
În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Urmărind a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.
În schimb, prin căile de atac de retractare, care se soluționează de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desființării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanță deosebită, iar nu și pentru netemeinicie. Acest ultim element conturează cel mai important atribut specific și contestației în anulare, care este în mod incontestabil acela de a constitui o cale extraordinară de atac.
Căile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacă ele pot fi exercitate numai în cazurile și în condițiile anume specificate de lege, partea fiind obligată să își sprijine cererea pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege. Ele se deosebesc astfel de căile de atac ordinare, care pot fi exercitate de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată.
De aceea, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza M. contra României,_/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea reține tot în cadrul circumscris de contestația în anulare, că potrivit art. 318 alin. 1 teza I Cod procedură civilă „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”.
În raport de considerațiile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căilor de atac de reformare și respectiv de retractare, primul motiv de contestație în anulare specială nu poate avea în vedere decât erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite, cum sunt respingerea unui recurs ca tardiv, în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată.
Folosind sintagma „greșeli materiale”, textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Ceea ce caracterizează erorile din prima categorie este caracterul involuntar al acestora, la care se adaugă faptul că nu se referă la aprecieri asupra problemelor de fapt și de drept care se pun într-o anumită cauză, ceea ce constituie prin definiție aspecte ce țin de activitatea de judecare a cererii respective.
Or, în speță, eventuala stabilire a inxistenței unui transfer al proprietății, în privința autoturismului Opel, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, presupune în mod indubitabil aplicarea de către instanța de recurs, a unui raționament în legătură cu cererea formulată, ceea ce ține de esența judecății.
Așadar, Curtea observă că criticile de la punctul 2, privitoare la autoturism, vizând în realitate, o greșeală de judecată și nu o eroare materială, excede cadrului limitativ și special expus al prezentei căi de retractare a contestației în anulare, astfel încât în temeiul tuturor acestor considerente, ele sunt nefondate.
3. Cel de-al doilea motiv al contestației în anulare speciale, reglementate de art. 318 Cod procedură civilă, prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Or, Curtea observă împrejurarea că instanța de recurs nu a omis din greșeală a cerceta motivul de recurs invocat de recurentă prin cererea sa de recurs, relativ eronatei stabiliri de către instanța de apel, a cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune, arondat de aceasta dispozitiilor art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, ci a precizat că el cumulează în realitate, critici de netemeinicie care nu pot face obiectul analizei într-un recurs. Așadar, instanța de recurs nu a omis involuntar să evalueze acest motiv, ci în mod voluntar, nefiind așadar, incident motivul contestației în anulare invocat.
Curtea observă de asemenea, că instanța de recurs a analizat motivul de recurs invocat de recurentă în referire la autoturismul Opel, realizând ample considerații sub acest aspect, astfel încât acest motiv al contestației în anulare, nu este întemeiat nici sub acest aspect.
În consecință, în temeiul tuturor acestor considerente, Curtea va respinge prezenta contestație în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea ȘIKO S. D., împotriva deciziei civile nr. 2311 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul E. C., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. G. M. H. I. S.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./08.04.2014
C.A.B.-S.3.-I.A.herold-petre;E.V.;A.D.T.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2007/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 76/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
