Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1206/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1206/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-07-2013 în dosarul nr. 27491/4/2011

Dosar nr._

(696/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1206

Ședința publică din 02.07.2013

Curtea constituită din:

Președinte - I. B.

Judecător - Doinița M.

Judecător - D. A. B.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurenta-reclamantă-pârâtă Bălăuca C. P. și de recurentul-pârât-reclamant T. C.-I., împotriva deciziei civile nr.1158 din 17.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 4 București.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 25 iunie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 02 iulie 2013 și a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 24.10.2011, sub nr._, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamanta B. C. P. a chemat în judecată pe pârâtul T. C. I., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună exercitarea autorității părintești asupra minorei B. S. M. în mod exclusiv de către mamă, stabilirea domiciliului minorei la mamă, stabilirea contribuției pârâtului la cheltuielile de creștere și educare a minorei și stabilirea unui program de vizitare a minorei de către pârât, după cum urmează: primul și al treilea week-end din lună, sâmbătă de la ora 10 până la ora 18,00 și duminică de la ora 10,00 la ora 18,00, miercurea începând cu ora 15,30 până la ora 19,00.

Pe rolul aceleiași instanțe s-a înregistrat la data de 27.10.2011, sub nr._/4/2011 acțiunea prin care reclamantul (pârât în cauza mai sus menționată) T. C. I. chema în judecată pe pârâta B. C. P. (reclamantă în cauza mai sus menționată), solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună exercitarea autorității părintești asupra minorei în mod comun de către ambii părinți, stabilirea domiciliului minorei la mamă, obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 800 lei lunar, stabilirea unui program de vizitare a minorei după următorul program: primul și al treilea week-end din lună, de sâmbătă ora 10,00 până duminică ora 22,00, marțea, joia și vinerea în orice interval orar, 5 săptămâni în vacanța de vară și o săptămână în vacanța de iarnă, una din cele două mini vacanțe de primăvară, respectiv toamnă, potrivit înțelegerii dintre părți.

La data de 7.03.2012, instanța a admis excepția de conexitate și a conexat dosarul nr._/4/2011 la dosarul nr._ .

La data de 23.05.2012 pârâtul-reclamant și-a modificat cererea de chemare în judecată în conformitate cu Noul Cod Civil, arătând că solicită ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată în comun de către ambii părinți, stabilirea domiciliului minorei la tată și stabilirea unui program de vizitare a minorei de către mamă după cum urmează: primul și al treilea week-end din lună, de vineri, după terminarea orelor de studiu până duminică ora 21, miercurea după terminarea orelor de studiu până joi dimineață, cinci săptămâni în vacanța de vară și jumătate din perioada vacanței de Paști, de C. sau a oricărei alte vacanțe prevăzute de sistemul de învățământ, în perioada celorlalte zile libere legale, alternativ cu reclamantul, în afara oricăror zile sau perioade prevăzute mai sus, numai cu acordul scris al pârâtului-reclamant. Reclamanta-pârâtă va avea dreptul de a desfășura împreună cu copilul activități în orice zi a săptămânii, că se va ocupa de copil în orice situație în care mama nu este disponibilă la domiciliul acesteia, că orice decizie importantă referitoare la educația și îngrijirea medicală a minorei va luată cu consimțământul ambilor părinți și că niciuna dintre părți nu poate împiedica părăsirea țării de copil însoțit de către celălalt părinte, cu condiția ca părăsirea țării să fie adusă la cunoștința celei late părți cu 2 săptămâni înainte de data plecării.

Reclamanta-pârâtă a solicitat, ca răspuns la modificarea cererii pârâtului-reclamant, stabilirea următorului program de vizitare în favoarea pârâtului-reclamant: primul week-end din lună, sâmbătă de la ora 10 până la ora 18 și duminică de la ora 10 la ora 18, 24 și 25 decembrie în anii impari, prima săptămână de vacanță din luna iulie, ziua de 1 Iunie în anii impari, prima zi de Paști în anii pari.

Prin sentința civilă nr.5793/06.07.2012, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte cererea de chemare în judecată principală formulată de reclamanta-pârâtă, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant și cu citarea Autorității tutelare – Primăria Sectorului 4 București, a admis în parte cererea de chemare în judecată conexă formulată de pârâtul-reclamant în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă; a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorei B. S.-M., născut la 22.11.2008, în mod exclusiv de către mamă; a stabilit locuința minorei B. S.-M. la mamă; a obligat pârâtul-reclamant la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei B. S.-M., născută la 22.11.2008, lunar, în cuantum de ¼ din venitul lunar net, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe și până la majoratul copilului; a încuviințat pârâtului-reclamant să mențină legături personale cu minora B. S.-M., începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, după cum urmează: în prima și a treia săptămână din lună, de vineri, ora 16.00 până duminică, ora 18.00, cu obligația de a o duce la domiciliul mamei la finalul intervalului; în anii impari, de P. 2 zile– din ziua de ajun, ora 18.00, până a doua zi de P., ora 18.00; în anii pari, de C. – din ziua de 24 decembrie, ora 18.00, până în 26 decembrie, ora 18.00; în anii impari, de Revelion, din 30 decembrie, ora 18.00, până în 2 ianuarie, ora 18.00; de Ziua Copilului, 1 iunie, de la ora 8,30 până la ora 20,00, în anii impari; în ziua de naștere a minorei 22 noiembrie, de la ora 8,30 la ora 16,00, în anii pari; luna iulie din vacanța de vară în anii impari și luna august în anii pari; prima jumătate a vacanței de iarnă, fără a aduce atingere programului stabilit pentru sărbătorile de C. și Revelion; a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată; a respins în rest cererea conexă ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 3507/19.08.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți încheiată la data de 29.06.2006. Ulterior, la 22.11.2008, s-a născut minora B. S.-M., care beneficiază, conform dispozițiilor art. 53 C.fam. de regimul juridic prevăzut pentru copiii rezultați din căsătorie.

S-a reținut în continuare că, prin sentința civilă nr. 1119/08.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a dispus ca ambii părinți să exercite provizoriu autoritatea părintească asupra minorei B. S. M., s-a stabilit provizoriu locuința minorei S. M., născută la data de 22.11.2008 la mama sa și tatăl a fost obligat provizoriu, la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei în sumă de 800 lei lunar, începând cu data pronunțării, 08.02.2012 și până la soluționarea dosarului de fond. Totodată, instanța a încuviințat ca tatăl să aibă provizoriu până la soluționarea irevocabilă a dosarului_ al Judecătoriei sectorului 4 București, legături personale cu minora S. M., născută la data de 22.11.2008 după următorul program: primul și al treilea weekend din fiecare lună, începând de sâmbătă ora 10,00 până duminică la ora 18,00, la domiciliul tatălui cu obligația de a o lua și o aduce la domiciliul mamei la terminarea programului de vizită, - în fiecare miercuri din fiecare săptămână, de la ora 16,30 până la ora 19,00, la domiciliul tatălui, cu obligația de a o lua și o aduce la domiciliul mamei la terminarea programului de vizită. Măsurile dispuse pe calea ordonanței președințiale își produc efectul până la soluționarea irevocabilă a dosarului_ al Judecătoriei sectorului 4 București.

La data de 01.10.2010 a intrat în vigoare un nou cod civil (art. 220 alin 1 din Legea 71/2011) care abrogă dispozițiile Legii 4/1953 privind Codul Familiei (art. 230 lit. m din Legea 71/2011) și care cuprinde și dispoziții de imediată aplicare relative la relațiile de familie. Având în vedere că atât cererea principală cât și cererea conexă au fost formulate la data de 24.10.2011, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor din Codul civil, în vigoare la data formulării cererilor.

A reținut că, potrivit articolului 396 alin 1 C.civ. „instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul de învoiala părților, pe care îi ascultă”. În ceea ce privește exercitarea autorității părintești, instanța de fond a reținut că pârâtul-reclamant a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți, iar reclamanta-pârâtă a solicitat exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra minorei. Autoritatea părintească, noțiune nouă în dreptul românesc, reprezintă ansamblul de drepturi și obligații pe care părinții le exercită cu privire la minor și la bunurile sale. În concret autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului prin luarea deciziilor importante cu privire la modalitatea de creștere a minorei, la educația acestuia, la pregătirea profesională, etc. În cauza Nielsen contra Danemarcei, pronunțată de CEDO s-a statuat cu titlu de principiu faptul că exercitarea drepturilor părintești reprezintă un drept fundamental al vieții de familie.

Instanța, coroborând susținerile părților cu declarația martorei propusă de reclamanta-pârâtă, a reținut că de la naștere minora a locuit pentru o perioadă cu ambii părinți, iar apoi cu mama, care s-a ocupat de îngrijirea și creșterea acesteia. Mama se ocupă îndeaproape de creșterea și îngrijirea copilului minor, există o legătură afectivă puternică între părinte și copil și mama prezintă garanțiile morale și financiare necesare dezvoltării normale a minorei. În prezent minora își vizitează tatăl, petrece timp cu acesta și dezvoltă o relație afectivă puternică cu acesta. Din declarația martorei P. G. a reieșit că minora este îngrijită corespunzător în perioada de timp în care se află sub supravegherea tatălui. Ambii părinți au un loc stabil de muncă și obțin venituri din muncă.

Instanța de fond a considerat că exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți presupune în mod necesar existența unei colaborări a părinților, chiar și după separarea acestora, pentru luarea deciziilor în interesul minorei. Din interogatoriul administrat în cauză a rezultat că și după pronunțarea sentinței de divorț conflictul dintre cele două părți a continuat să existe și chiar s-a amplificat, reieșind neîndoielnic diferențele de opinie relative la exercitarea drepturilor părintești, pozițiile conflictuale pe care se situează fiecare dintre părinți și imposibilitatea existenței unei comunicări între aceștia. Mai mult, din certificatele medico-legale depuse la dosar coroborate cu susținerile reclamantei-pârâte a reieșit că între cei doi părinți s-a recurs și la violență fizică.

Având în vedere faptul că din întregul material probator administrat nu a rezultat că între cei doi părinți ar exista minimul de înțelegere necesar pentru luarea unor decizii care să aibă în vedere exclusiv interesul superior al copilului, instanța de fond a reținut că exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți ar aduce prejudicii grave dezvoltării minorei.

Ambii părinți îndeplinesc condițiile necesare pentru a exercita autoritatea părintească asupra minorei, însă față de vârsta fragedă a minorei, sexul acesteia, concluziile raportului de anchetă socială efectuat la domiciliul mamei și faptul că tatăl lucrează într-o unitate militară și participă la diferite misiuni în această calitate, prima instanță de fond a apreciat că interesul superior al copilului va fi mai bine realizat prin exercitarea autorității părintești de către mamă.

În ceea ce privește locuința minorei, din referatul de ancheta socială precum si din afirmațiile martorilor, instanța de fond a reținut că aceasta locuiește în prezent cu mama, într-un apartament cu 3 camere proprietatea mamei, unde are amenajate locuri de joacă în toate camerele, beneficiind de condiții normale de creștere si educare. Tatăl locuiește singur într-un apartament proprietatea sa, unde minora are amenajată o cameră a sa. Conform art. 400 alin. 1 C.civ., instanța de tutelă stabilește locuința minorei, ținând seama de înțelegerea părților și de interesul superior al copiilor. Noțiunea de locuință a minorei nu vizează direct imobilul sau adresa poștală la care va locui acesta, ci faptul locuirii continue a minorei împreună cu unul dintre părinți. Mai mult, schimbarea locuinței de către unul dintre părinți nu echivalează cu lipsa unei locuințe apte să ofere minorilor un climat de siguranță. Părintele împreună cu care copilul va locui este cel care va lua deciziile curente și se va ocupa în permanență de creșterea și educarea acestuia, astfel că stabilirea locuinței copilului presupune luarea în considerare a unui complex de factori: vârsta și sexul copilului, atașamentul față de părinți, posibilități materiale și de locuit, conduita morală a părinților. Ambii părinți au in prezent o locuință stabilă, ce acoperă necesitățile locative ale minorei și unde aceasta ar beneficia de condiții normale de creștere și educare. Copilul, în vârstă de 3 ani este foarte atașat de mamă și se află sub supravegherea permanentă a acesteia. Tatăl participă la activitățile zilnice de îngrijire și creștere a copilului, cunoscând îndeaproape nevoile copilului său.

În ceea ce privește posibilitățile materiale, instanța de fond a reținut că tatăl beneficiază de venituri în cuantum de 3384 lei, iar mama realizează venituri din muncă în cuantum de 1700 lei, apreciindu-se însă că mama are posibilitatea de a-i asigura cele necesare traiului copilului, chiar dacă veniturile sale sunt mai mici decât ale pârâtului-reclamant.

În ceea ce privește conduita morală a părinților, instanța a reținut că între aceștia au existat numeroase certuri, de natură a aduce atingere interesului superior al copilului. Declarațiile martorei audiate la propunerea pârâtului-reclamant cu privire la îngrijirea medicală pe care mama a acordat-o minorei în diferite ocazii, a fost înlăturată nefiind susținută de celelalte probe administrate și fiind bazate pe întâmplări nepercepute în totalitate prin propriile sale simțuri. Din declarațiile martorei propusă de reclamanta-pârâtă, precum și din afirmațiile tatălui s-a reținut că mama se ocupă bine de copil. Faptul că aceasta a încercat diferite metode de vindecare cu privire la unele afecțiuni ale copilului nu poate echivala cu o lipsă de îngrijire a copilului, cât timp din materialul probator administrat nu a reieșit că astfel i-a fost afectată dezvoltarea normală a copilului.

Pentru aceste motive, având în vedere și măsura exercitării exclusive a autorității părintești de către mamă, instanța de fond în baza art. 400 alin. 1 C.civ. a admis și acest capăt de cerere din acțiunea reclamantei-pârâte, a respins cererea pârâtului-reclamant cu referire la acest aspect, stabilind locuința minorei B. S.-M. la mamă.

În continuare, instanța de fond a reținut că potrivit art. 402 alin. 1 C.civ., instanța de tutelă hotărăște și asupra contribuției datorată de fiecare părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copiilor. Potrivit art.516, art. 525 C.civ. „obligația de întreținere există între [...] rudele în linie dreaptă”, iar art. 529 alin 1 arată că „întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”. Având in vedere că minorei i-a fost stabilită locuința la mamă, obligația de plata a pensiei de întreținere revine pârâtului-reclamant. Din afirmațiile părților coroborate cu declarația martorilor și cu concluziile raportului de anchetă socială a rezultat că minora se bucură de un nivel de trai mediu, iar pârâtul-reclamant realizează venituri nete cu caracter de continuitate din muncă în cuantum net de 3384 lei, lunar.

În consecință, prima instanță a apreciat că o pensie de întreținere lunară în cuantum de ¼ din venitul lunar net al pârâtul-reclamant, este suficientă pentru a-i asigura un standard de viață confortabil și o dezvoltare armonioasă fetiței.

În ceea ce privește data de la care pârâtul a fost obligat la plata pensiei de întreținere, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 532 alin. 1 C.civ. Totodată instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 1114/08.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pe calea ordonanței președințiale, pârâtul-reclamant a fost obligat provizoriu până la soluționarea irevocabilă a dosarului_ al Judecătoriei sectorului 4 București, la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei în sumă de 800 lei lunar, începând cu data pronunțării, 08.02.2012. Astfel pârâtul-reclamant datorează ¼ din venitul său lunar net cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorei de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri. În ceea ce privește data până la care se acordă pensia de întreținere majorată, instanța de fond a reținut că potrivit art. 499 C.civ., părinții datorează întreținere copilului minor, astfel că pârâtul-reclamant va fi obligat la plata pensiei de întreținere lunar, în cuantum de ¼ din venitul lunar net până la majoratul copilului B. S.-M..

Instanța de fond a reținut că între părinți există neînțelegeri cu privire la modul de exercitare a dreptului pârâtului-reclamant de a menține legături personale cu copilul său și că de la pronunțarea sentinței nr. 1114/08.02.2012 minora a petrecut singură timp cu tatăl său. Martora propusă de reclamanta-pârâtă arată că minora are o relație bună cu tatăl său, iar martora propusă de pârâtul-reclamant arată că acesta are toate condițiile pentru a găzdui minora și își dorește să fie apropiat de copilul său.

Potrivit art. 401 alin. 1 C.civ. părintele separat de copilul său are dreptul de a menține legături personale cu acesta. Dispozițiile art. 8 alin.2 și 4 din Legea 272/2004 prevăd că, copilul are dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de părinții săi și de a-și păstra relațiile de familie. De asemenea, potrivit art. 14 și urm. din Legea nr. 272/2004, cu modificările și completările ulterioare, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament, aceste relații personale putându-se realiza prin întâlniri ale copilului cu persoanele respective, vizitarea copilului la domiciliul său, găzduirea copilului pe o perioadă determinată, corespondență sau o altă formă de comunicare ori transmiterea de informații referitoare la copil. Potrivit art. 16 din aceeași lege, copilul care a fost separat ambii părinți sau numai de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii, are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, interes în raport de care instanța poate stabili anumite limite, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului. Art. 31 din lege prevede, la rândul său, atât responsabilitatea ambilor părinți pentru creșterea copiilor lor, obligația acestora ca în exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești să aibă în vedere întotdeauna interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu acesta ori prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, cât și dreptul oricăruia dintre părinți de a se adresa instanței de judecată în caz de neînțelegeri cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

Față de textele legale mai sus menționate și de probele administrate în cauză, instanța de fond a apreciat că este în interesul superior al minorei S.-M. să păstreze și să dezvolte în continuare relația cu tatăl său și cu familia extinsă paternă, pentru o dezvoltare armonioasă, fizică și psihică. Imixtiunea altor persoane în desfășurarea relațiilor personale dintre copil și tată aduc atingere gravă interesul superior al minorului. Desigur că, dreptul tatălui de a avea legături personale cu copilul nu este unul absolut și poate comporta acele limite care sunt impuse de necesitatea asigurării unei dezvoltări optime a copilului minor.

S-a reținut că pârâtul-reclamant este atașat de copil și petrece timp cu acesta, cunoscând îndeaproape nevoile acesteia. Minora este atașată de tată cu care are deja o relație afectivă puternică. Tatăl are o locuință stabilă, ce acoperă necesitățile locative ale tatălui și ale minorei și unde minora beneficiază de condiții optime de creștere și de educare. Copilul trebuie să mențină relații apropiate cu ambii părinți, fiind important ca aceasta să simtă în continuare că atât mama, împreună cu care locuiește, cât și tatăl se implică în creșterea sa și în continuare amândoi părinții îl vor sprijini și vor constitui familia sa. Pentru o dezvoltare armonioasă copilul are nevoie în mod cert de afecțiune din partea ambilor părinți, chiar dacă aceștia nu mai locuiesc împreună. Cum din probele administrate nu a rezultat că lăsarea minorului în grija tatălui pentru perioade mai mari de timp i-ar pune în primejdie dezvoltarea fizică și psihică, prima instanță de fond a apreciat că este în interesul minorei ca acesta să mențină legături personale cu tatăl său începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, după cum urmează: în prima și a treia săptămână din lună, de vineri, ora 16,00 până duminică, ora 18,00, cu obligația de a o duce la domiciliul mamei la finalul intervalului; în anii impari, de P. 2 zile – din ziua de ajun, ora 18.00, până a doua zi de P., ora 18.00; în anii pari, de C. – din ziua de 24 decembrie, ora 18.00, până în 26 decembrie, ora 18.00; în anii impari, de Revelion, din 30 decembrie, ora 18.00, până în 2 ianuarie, ora 18.00; de Ziua Copilului, 1 iunie, de la ora 8,30 până la ora 20,00, în anii impari; în ziua de naștere a minorei 22 noiembrie, de la ora 8,30 la ora 16,00, în anii pari; luna iulie din vacanța de vară în anii impari și luna august în anii pari; prima jumătate a vacanței de iarnă, fără a aduce atingere programului stabilit pentru sărbătorile de C. și Revelion.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul-reclamant, solicitând admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii modificatoare formulată de pârâtul-reclamant la data de 23.05.2012, în sensul exercitării autorității părintești asupra minorei B. S. M., născută la data de 22.11.2008, în comun de pârât împreună cu reclamanta; stabilirea domiciliului minorei la locuința pârâtului, la adresa din București, ., ., .; stabilirea în favoarea reclamantei a unui program de vizitare a minorei, după cum urmează: primul și al treilea weekend din lună, începând de vineri, după terminarea orelor de grădiniță/școală/studii facultative, până duminică seara la ora 21.00; în fiecare săptămână, miercurea, după terminarea orelor de grădiniță/școală/studii facultative, până joi dimineață la începerea orelor de grădiniță/școală; cinci săptămâni în fiecare vacanță de vară; jumătate din perioada vacanței de Paști, de C. sau a oricărei alte vacanțe prevăzute de sistemul de învățământ; în perioada celorlalte zile libere legale, alternativ cu reclamantul; în afara oricăror zile sau perioade prevăzute mai sus, numai cu acordul scris al reclamantului; pârâta va avea dreptul de a participa la orice activități care sunt în interesul copilului; în orice situație în care tatăl nu poate avea grijă de minoră (deplasări în interes de serviciu, îmbolnăvire, etc.), minora va putea locui la domiciliul reclamantei, numai cu acordul scris al tatălui; orice decizie legată de educația, îngrijirea medicală, sprijinul material sau orice alte acțiuni care o privesc pe minoră și sunt în interesul acesteia vor fi luate în comun de către părți; niciuna dintre părți nu va împiedica, sub nici o formă, părăsirea țării de către minoră însoțită de cealaltă parte; plecarea din țară împreună cu minora va fi adusă la cunoștință celeilalte părți în vederea realizării acordului cu cel puțin 2 săptămâni înainte de data plecării, iar, în subsidiar și numai în situația în care se va stabili domiciliul fetitei la mamă, s-a solicitat admiterea în parte a ambelor cereri, după cum urmează: exercitarea autorității părintești cu privire la minora B. S. M. în comun de către reclamantă împreună cu pârâtul; stabilirea domiciliului minorei la reclamantă la adresa din București, ..114, ..3, ., sectorul 4; stabilirea în sarcina pârâtului a unei pensii de întreținere în favoarea minorei în cuantum de 800 de lei lunar, până la data majoratului; stabilirea în favoarea pârâtului a unui program de vizitare a minorei după cum urmează: trei zile pe săptămână (în fiecare marți, joi și vineri), în orice interval orar; primul și al treilea weekend al fiecărei luni (de sâmbăta la ora 10:00 până duminică la ora 22:00); reclamantul are dreptul de a desfășura împreuna cu copilul activități care sunt în interesul copilului în orice zi a săptămânii; cinci săptămâni în fiecare vacanță de vară și o săptămână în fiecare vacanță de iarnă; reclamantul are dreptul să petreacă împreună cu minora una dintre cele două minivacanțe (de toamnă și, respectiv, de P.), potrivit înțelegerii dintre părți; în orice situație în cazul în care mama nu este disponibilă (deplasări în provincie, deplasări în străinătate, situații medicale etc), pârâtul va avea dreptul să stea și să aibă grijă de copil, pe perioada acestor împrejurări, la domiciliul său; orice decizie importantă legată de educație (alegerea grădiniței, școlii, liceului,) facultății) se va face numai prin consimțământul ambelor părți; niciuna dintre părți nu va împiedica sub nicio formă părăsirea țării de către copil (însoțit de cealaltă parte. Plecarea din țară împreună cu minora trebuie adusă la cunoștință celeilalte părți în vederea realizării acordului cu 2 săptămâni înainte datei plecării.

În motivarea apelului, s-a arătat că prin sentința atacată s-au admis, practic, în totalitate, toate pretențiile deduse judecății de către reclamanta-pârâtă B. C. P.; au fost respinse toate capetele de cerere ale pârâtului-reclamant din acțiunea introductivă de instanță, iar, pe de altă parte, instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea apelantului modificatoare din data de 23.05.2012, în sensul admiterii/respingerii ei și al motivelor care au stat la baza respingerii ei. În hotărâre, la pagina 3, se face o trecere în revistă a acestei cereri modificatoare, fără vreo altă motivare.

Apelantul a arătat că prin acțiunea modificată a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți. Instanța a decis însă că această autoritate părintească trebuie exercitată în mod exclusiv de către reclamanta-pârâtă pentru că „nu ar exista o colaborare a părinților pentru luarea deciziilor în interesul minorei; că părinții se situează pe poziții conflictuale și că, din certificatele medico-legale reiese că între cei doi părinți s-a recurs și la violență fizică”. Pe de altă parte se apreciază, în contradicție cu cele afirmate mai sus de către instanță, că „ambii părinți îndeplinesc condițiile necesare pentru a exercita autoritatea părintească”. „Argumentul” suprem pentru care instanța a dispus în sensul exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către mama este acela că „tatăl lucrează într-o unitate militară și participă la diferite misiuni în această calitate”. Cu alte cuvinte, faptul că este militar și își slujește țara este incompatibil cu exercitarea autorității părintești comune, ceea ce este vădit un act discriminatoriu și contrar legii, dispus împotriva apelantului.

Apelantul a susținut că, având o pregătire superioară, bazată pe instrucție, ordine și disciplină, ar fi absolut normal să participe și să vegheze, în mod nemijlocit, asupra modului de creștere și educare al copilului, precum și la orice decizie curentă ce îl privește pe acesta. Practic, decizia instanței echivalează cu o „decădere din drepturile părintești” și o împiedicare a sa de a-și îndeplini îndatoririle stipulate în art. 261 C.civ. „părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori”. De altfel, din probele administrate în fața instanței de fond, a rezultat în mod cert că a participat la activitățile de îngrijire, supraveghere și creștere a copilului, procurându-i haine, jucării, medicamente, plătindu-i grădinița și alte spețe școlare sau de orice altă natură, interesându-se, permanent, de soarta, sănătatea, nevoile și aspirațiile fetiței, ceea ce nu se poate spune, în egală măsură, și despre reclamantă. Din aceleași probe a rezultat că cea care se opune permanent ca apelantul să exercite autoritatea părintească sau să aibă legături personale cu minora este chiar reclamanta. Ea este cea care generează, menține și alimentează neînțelegerile dintre părți, opunându-se chiar și la măsurile benefice propuse de apelant pentru copil, referitoare la educația sau sănătatea acestuia. Astfel, din interogatoriul administrat în cauză de către apelant (răspunsurile reclamantei la întrebările nr. 19, 20, 21, 22, 25, 28, 32, 45, 46, 47, 50, 52, 53, 61), rezultă în mod neechivoc faptul că reclamanta a încercat să-l excludă din viața fetiței, luând măsuri care i-au pus în primejdie sănătatea și dezvoltarea sa normală. Tot din acest interogatoriu, dar și din declarația martorei P. G. - declarație înlăturată în mod nejustificat de instanță - rezultă că a avut si are o conduită responsabilă față de copil, ceea ce nu se poate spune și despre reclamantă (interogatoriul luat de apelant intimatei).

Apelantul a susținut că reclamanta neagă realitatea și este plină de ranchiună și frustrări iar interesul superior al copilului, care ar trebui să fie pe primul plan în relația lor cu acesta, este trecut de ea pe un plan secundar. Tocmai pentru a ajunge la o înțelegere pe cale amiabilă în creșterea și educarea fetiței i-a propus reclamantei să meargă la un psiholog. Reclamanta nu a recunoscut, niciodată, în fața instanței, că i-a propus acest lucru, deși la dosar există adresa nr._ din 12.04.2012 a Direcției pentru Protecția Copilului, Centrul de consiliere și sprijin pentru părinți, în care se arată că a solicitat includerea „într-un program de consiliere, împreună cu doamna B. C. P.”. Reclamanta nu recunoaște înscrisul și nici faptul că a făcut numeroase demersuri pentru a o lămuri să meargă împreună la consiliere. De altfel, în cadrul a două întâlniri avute la acest centru, anterior cererii de includere în programul de consiliere (în decursul lunilor decembrie 2011 și ianuarie 2012), psihologul i-a precizat că tot comportamentul ei si toate reproșurile nu au legătură cu relația dintre apelant și fetită ci sunt frustrări rezultate din relația mea anterioară cu reclamanta; cu faptul că a fost dată afară de la locui de muncă pentru incompetență (noiembrie 2011); cu faptul că nu a terminat încă o facultate, că nu are nicio calificare sau un loc de muncă stabil. Faptul că apelantul are toate aceste lucruri și are o minte realistă și un comportament foarte responsabil față de minoră o deranjează foarte tare pe reclamantă, astfel că încearcă prin orice mijloace să-l îndepărteze de minoră. Este total incorectă decizia instanței de a acorda autoritate părintească exclusivă unui om cu asemenea frustrări și labil din punct de vedere psihologic și care, practic, continuă bătălia din divorțul terminat în urmă cu 4 ani, neținând cont de interesul și dorințele fetiței, în acest război absurd împotriva apelantului.

Apelantul a arătat că reclamanta nu prezintă nicio garanție morală sau financiară pentru a putea asigura singură, fetiței, pe viitor, un trai decent și o dezvoltare fizică și psihică normală. În acest context nu poate să nu remarce ușurința pe care instanța de fond a dovedit-o la luarea în considerare a două certificate medico-legale în care apar, într-unul o echimoză pe coapsa dreaptă (certificatul IML nr. A2/599/01.02.2012), iar pe altul, o echimoză pe coapsa stângă (certificat IML nr. A2/1967/06.04.2010). Aceste certificate nu sunt susținute și de alte probe ci doar de declarația reclamantei, făcută pro causa, și în acest dosar și în dosarul de ordonanță președințială (primul certificat care are data fix cu o zi înainte de pronunțarea pe ordonanță președințială, dată la care apelantul nu mai locuia împreună cu reclamanta, fiind dat afară din locuința acesteia în decursul lunii octombrie 2011). Consideră că aceste „probe” sunt evident pro causa și, în niciun caz, nu demonstrează „așa-zisul său caracter violent”. Dacă ar fi bruscat-o pe reclamantă, este evident că ...nu o apuca de coapse, sau nu o lovea în acele zone.

Totodată, stabilirea domiciliului la reclamantă, fără să se analizeze și cererea modificatoare prin care solicita ca domiciliul minorei să fie stabilit la apelant, i se pare total nejustificată față de motivarea instanței, în sensul că „ambii părinți au o locuință stabilă care acoperă necesitățile minorei; tatăl participă la activitățile zilnice de îngrijire si creștere a copilului, cunoscând îndeaproape nevoile copilului său”. De asemenea, deși are venituri mai mari, se precizează că mama, cu un venit de 1700 lei și un loc de muncă instabil, are posibilitatea de a-i asigura cele necesare traiului „chiar dacă veniturile sale sunt mai mici decât ale pârâtului reclamant...”. Un alt argument stupefiant pentru stabilirea domiciliului fetiței la mama sa a fost „conduita morală a părinților”, în sensul că „între aceștia au existat numeroase certuri de natură a aduce atingere interesului superior al copilului”. Cu alte cuvinte, deși din probe rezultă că mama are o conduită morală care generează certuri și menține o stare conflictuală între părți, totuși, instanța îi încredințează fetita ei.

Prin sentința civilă nr. 1114/08.02.2012, Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._/4/2011, a stabilit, provizoriu, domiciliul copilului la mama însă acest lucru nu a stopat-o pe reclamantă în generarea conflictelor si a certurilor cu apelantul, astfel că nu vede cum menținerea acestei măsuri de către instanța investită să judece fondul cauzei ar conduce la stoparea acestor certuri sau ar conduce la îmbunătățirea conduitei morale a mamei. Dacă fetița i-ar fi fost încredințată apelantului, intimata ar fi fost degrevată de o . sarcini, ar fi avut mai mult timp personal și ar fi ajuns să aibă o atitudine conciliantă, atât față de apelant cât și față de minoră. Ori, aceasta este permanent stresată că vine și se implică în viața copilului, ceea ce este anormal. Tot prin ordonanță președințială s-a stabilit exercitarea provizorie a autorității părintești în sarcina ambilor părinți, cu motivarea următoare: „conform art. 397 C.civ., părțile neaflându-se în niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute de art.398 C.civ., în care autoritatea părintească poate fi exercitată de un singur părinte, întrucât din probele administrate nu rezultă existența unor motive întemeiate pentru care unul dintre părinți nu ar putea veghea și îngriji minora” - se acordă exercitarea comună a acestei autorități. Ori, din luna februarie 2012, data pronunțării acestei hotărâri pe cale de ordonanță președințială, si până în luna iulie 2012, data hotărârii atacate cu apel, nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere atunci când s-a hotărât ca autoritatea părintească să fie comună. Pe de altă parte, din considerentele sentinței civile 5793/2012, atacate în acest dosar nu rezultă care ar fi situația de excepție care să-l împiedice să exercite autoritatea părintească și care să determine instanța să acorde autoritatea părintească exclusivă către mamă. Mai mult, din motivare rezultă că sunt un părinte bun, cu o situație materială bună, care se implică direct și eficient în creșterea și dezvoltarea fiicei sale, cunoscându-i nevoile. Astfel, motivarea sentinței contrazice în mod flagrant soluția dată în cauză. Apelantul a susținut că la fel de bizară i se pare și stabilirea domiciliului fetiței la mama, în ciuda motivării că apelantul are condiții bune și venituri superioare pentru a o crește pe minoră la domiciliul său.

Cu privire la pensia de întreținere, apelantul a arătat că aceasta se stabilește în funcție de nevoile minorului, dar și de posibilitățile prestatorului pensiei, până la ¼ din veniturile nete ale acestuia din urmă. În speță, a fost obligat la plata unei pensii alimentare în cuantum de ¼ din veniturile nete, neținându-se cont de faptul că apelantul plătea pentru grădiniță o sumă de bani care depășea pensia, plus alte cheltuieli ocazionale pentru copil (hrană, îmbrăcăminte, jucării, etc.). Ori, suma de 800 lei/lunar pe care o plătește, în prezent, coroborată cu celelalte cheltuieli, depășește deja cuantumul de ¼ din veniturile sale nete, astfel că instanța trebuia să stabilească o pensie la cuantumul de 800 lei/lunar, ținând cont că apelantul, voluntar, achit și alte cheltuieli legate de creșterea și educarea minorei.

Apelantul a susținut că nu s-a analizat nici cererea privind programul de legături personale cu minora, instanța acordând un program de vizitare care nu ține cont de cererile sale (principală sau modificatoare) dar nici de cererea reclamantei în acest sens. Premisa de la care se pornește în rezolvarea cererilor privitoare la minori este „principiul interesului superior al copilului” stipulat de prevederile art.263 C.civ. dar si de Legea 272/2004. Pornind de la prevederile art. 263 C.civ., instanța era datoare să administreze toate probele necesare pentru a stabili în mod corect acest interes, iar, pe de altă parte, era datoare „să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile sa recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă” (art.263 alin. 2 C.civ.). Pornind de la acest text de lege, consideră apelantul că în cauză trebuia suplimentată proba testimonială cu încă un martor, trebuia cerută o evaluare psihologică a ambilor părinți de la Centrul de consiliere a părinților de pe lângă Direcția de Protecția Copilului și trebuia audiat minorul în cauză. De altfel, în ordonanța președințială s-a încercat obținerea unei astfel de probe, însă reclamanta s-a opus sub motivarea că ordonanța presupune o rezolvare urgentă a cauzei și nu mai este nevoie de nici o evaluare de la psiholog (la care fusese deja, de două ori, așa cum a arătat în prezenta). Ori, pe fondul cauzei, nimic nu împiedica instanța să obțină o evaluare din partea unui psiholog autorizat, cu privire la părinții copilului și să decidă, în cunoștință de cauză, cu privire la capacitatea reală a celor două părți de a se ocupa în mod corespunzător de copilul lor. În fine, deși se face caz de interesul superior al copilului, atunci când se stabilește domiciliul la mama și exercitarea autorității părintești exclusiv de către aceasta, în realitate, chiar de acest interes nu se tine cont, dând câștig de cauză reclamantei, de toate capetele de cerere, în detrimentul copilului.

Apelantul consideră că fetița trebuia ascultată în prezența unui psiholog cu privire la domiciliul său și cu privire la dorințele sale în raport cu părinții săi. De altfel, art. 264 C.civ., prevede că în procedurile administrative sau judiciare poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani: „opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate” (art. 264 alin. 4 C.civ.). În acest context, în practica instanței supreme s-a statuat de mult timp că instanțele, în raport cu exigențele ce rezultă din dispozițiile legale, „aveau îndatorirea să ceată părinților să propună și alte probe pentru ca, având în vedere vârsta și sexul copilului minor, să stabilească la care dintre părinți se realizează mai satisfăcător încredințarea spre creștere și educare a minorei”.

Concluzionând cu privire la materialul probator administrat în cauză, apelantul a arătat că instanța nu și-a manifestat în totalitate rolul activ, în sensul dispozițiilor art. 129 alin.5 C.proc.civ. și nu a administrat toate probele necesare pentru a soluționa în nod just cauza și strict în interesul superior al copilului și nu în „interesul exclusiv al reclamantei”.

Din alt punct de vedere: exercitarea autorității părintești de către un singur părinte constituie o excepție de la regula exercitării autorității părintești comune care nu-și găsește justificarea sub nicio formă, în cazul de față. Pe de altă parte, menținerea domiciliului minorei la reclamantă generează noi dispute între părți. Ori, instanța era datoare, potrivit dispozițiilor legale menționate, să aplaneze aceste conflicte și să dea îndrumări părților să rezolve orice problemă legată de copil pe cale amiabilă (art.263 alin. 2 C.civ.). Nu există niciun motiv pentru care minora să nu locuiască cu tatăl ei, de care este foarte atașată, iar legăturile personale ale mamei să fie realizate în modalitățile propuse de pârâtul-reclamant. Printre altele fie spus, programul propus de tatăl minorei este foarte amplu și cuprinde în mod expres o consultare reciprocă a părinților în orice problemă legată de fetiță, ceea ce denotă că tatăl are un spirit realist și logic de rezolvare a nevoilor copilului de a avea legături personale cu ambii părinți. In situația în care, totuși, instanța de fond ar fi rămas fermă pe poziție cu privire la domiciliul minorei (la mama), consideră că legăturile personale ale tatălui trebuiau stabilite atât în funcție de nevoile minorei dar și în funcție de programul propus de pârât în acțiunea introductivă de instanță. In acest context apelantul a arătat că instanța avea obligația de a asculta minora, așa cum prevede în mod expres art.401 C.civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.proc.civ.

Intimata-reclamantă-pârâtă B. C. P. a formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 115 C.proc.civ., întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, s-a arătat că în ceea ce privește presupusa lipsa de motivare a instanței de fond pe cererea conexă modificată a apelantului pârât reclamant instanța s-a pronunțat pe fiecare capăt de cerere al apelantului analizând probatoriul administrat în cauză și argumentând atât din punct de vedere probatoriu cât și cu argumente legale de ce s-a oprit la o soluție sau alta arătând în cuprinsul hotărârii cu privire spre exemplu la exercitarea autorității părintești. Cererea referitoare la exercitarea autorității părintești a fost analizată prin prisma probatoriul administrat pe acest capăt de cerere după care acest capăt de cerere este analizat și prin prisma normelor legale în speță art.396 din codul civil instanța pronunțând o hotărâre în acest sens. La fel procedează instanța și când se pronunță asupra cuantumului pensiei de întreținere, al stabilirii domiciliului minorei și al programului de vizitare, inclusiv asupra oportunității și posibilității morale și legale a apelantului pârât reclamant de a avea legături personale cu minora în calitate de tată al acesteia. De altfel sub acest aspect s-a și admis în parte cererea conexă a apelantului pârât reclamant, astfel că din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este pe deplin motivată pe toate capetele de cerere atât ale reclamantei cât și ale pârâtului instanța analizând în detaliu fiecare cerere în parte a părților și pronunțându-se pe ele.

In ceea ce privește argumentele de fapt folosite de apelant în sprijinul admiterii apelului său și acestea sunt departe de cele menționate de către instanța de fond în considerentele sentinței apelate. Instanța de fond nu aduce elogii niciunei din părțile din proces, ci doar analizează comportamentul acestora în raport cu minora și totodată analizează preocuparea părinților față de interesul superior al minorei această analiză făcându-se pe baza probelor administrate la dosar în speță martori interogatoriul părților înscrisuri dar și prin prisma afirmațiilor și argumentelor aduse de fiecare parte implicată în dosar.

Instanța de fond reține în mod corect că ambii părinți sunt atașați de minoră însă tatăl încearcă să domine acesta relație atât cu minora cât si cu mama si să-si impună punctul de vedere și totodată atunci când se apleacă asupra modalității de exercitare a autorității părintești motivează de ce a ales ca această autoritate să fie exercitată de către mamă raportându-se la neînțelegerile dintre părinți și la lipsa de comunicare, instanța având în vedere și disponibilitatea mamei de a lăsa minora la tată ori de câte ori tatăl și-a manifestat dorința de a o lua iar tatăl abuzând de acesta bunăvoință a mamei uita să mai aducă minora în programul stabilit, totodată având în vedere și atitudinea violentă a tatălui față de mamă.

Contrar afirmaților defăimătoare la adresa mamei cuprinse în motivele de apel s-a arătat că aceasta întotdeauna a fost de bună-credință și a încercat să susțină legătura întră tată și minoră permițându-i tatălui ori de câte ori a dorit să vină să își viziteze fiica permițându-i acestuia să o ia în vacanțe în afara țării sau să o ducă la bunicii paterni. Apelantul deși a beneficiat de acesta înțelegere din partea mamei, contrar educatei cazone pe care o ridică la rang de argument suprem al încredințării minorei către dânsul, a uitat ori de câte ori a luat minora la domiciliul său să o mai aducă înapoi în domiciliul mamei, mama fiind nevoită să apeleze la organele de poliție. Cel care nu este preocupat de interesul superior al minorei este însăși tatăl care prin nerespectarea programului minorei încearcă pe orice căi să o îndepărteze pe aceasta de mamă ba mai mult contestă deciziile mamei. Dacă într-adevăr acțiunile tatălui ar fi în interesul superior al copilul acesta nu ar fi trebuit să se opună și să facă uz de gradul său de ofițer în momentul în care mama a decis mutarea minorei de la o grădinița particulară care se afla lângă Foișorul de Foc la o grădiniță de stat care se află lângă domiciliul mamei. Uzând de aceste calități ale sale a mers la noua grădiniță și din nou și-a impus punctul de vedere amenințând educatoarea și directoarea minorei și creând o stare de tensiune cu privire la minoră. Intimata reclamantă l-a înștiințat în prealabil pe apelant cu privire la acesta măsură a mutării minorei ce urma a fi luată și i-a și argumentat acesta decizie în sensul că minora este mult prea mică pentru a suporta zilnic un drum atât de lung că este destul de dificil să te deplasezi cu un copil de trei ani pe timp rece prin câteva mijloace de transport pentru a ajunge la grădiniță astfel că mama a decis prin raportare la aceste aspecte să mute minora, însă consultându-l în prealabil și pe apelant care însă s-a opus cu vehemență întrucât raționamentul pentru care minora fusese înscrisă la acea grădiniță și se dorea menținea ei acolo era că acea grădiniță este situată în aproprierea locului de muncă al pârâtului și acesta poate ajunge foarte repede la minoră. Față de aceste episoade selectiv arătate instanței de apel întrucât au fost mult mai multe situații în care de altfel mama s-a și adresat organelor de poliție pentru a fi ajutată să-și recupereze minora nu credem că se poate aprecia că apelantul are pregătirea pe care o afirmă aceea de pregătire superioară bazată instrucție ordine și disciplină în condițiile în care nu înțelege să respecte o hotărâre judecătorească în privința programului de vizitare ba mai mult nu înțelege să-și respecte propriile acte prin care să obliga să aducă minora la o anumită dată înapoi la domiciliul mamei și nici nu dorește să acționeze în sensul protejării propriului copil.

In ceea ce privește probitatea mamei și capacitatea acesteia de a se îngriji de minoră, aceasta nu a fost analizată doar din prisma financiară așa cum dorește pârâtul care se laudă cu salariul său mai mare decât al mamei dar care în afară de aspecte materiale nu are ale argumente în susținerea apelului său, probitatea morală a mamei și capacitatea acestei de a se îngriji de copil a fost apreciată prin starea psiho-socială a minorei constată de ancheta socială precum și prin atitudinea mamei de grijă și afecțiune față de fiica sa relatată atât de martori cât și de însuși apelant. Instanța în momentul în care s-a orientat asupra exercitării autorității părintești de către mamă a avut în vedere atitudinea apelantului, a avut în vedere starea conflictuală generată de către acesta și de negare a deciziilor luate de către mamă și lipsa de cooperare a acestuia cu mama dorința de impunere a propriilor păreri în detrimentul celor ale mamei, precum și argumente legate vârsta copilul și de sexul acestuia. Nu se poate aprecia că dacă unul din părinți are venituri mai mici nu este demn de a exercita autoritate părintească cum de altfel nu crede că poate fi un impediment faptul că mama lucrează ar constitui un alt argument în defavoarea acesteia. De altfel și apelantul lucrează și pleacă în misiuni chiar și în afara țării iar în aceste perioade nu mai este îngrijorat de exercitarea autorității părintești mama fiind foarte bună în a-i suplini deciziile sale de tată și în a se îngriji de minoră, acest aspect fiind recunoscut de apelant în programul propus la finele motivelor de apel.

De altfel un alt argument în sprijinul celor arătate anterior în sensul că apelantul își urmărește doar interesul și orgoliul propriu este și programul de vizitare propus unde pentru mamă solicită doar o zi pe săptămână iar pentru dânsul solicită trei zile pe săptămână și ori de câte ori dorește să se vadă cu minora practic instanța să stabilească un program la dispoziția apelantului iar dacă acesta dorește zilnic să aibă activități cu minora să o ia ori de cate ori dorește însă nu același lucru s-ar putea spune și de programul solicitat pentru mamă cu alte cuvinte tatăl este mai părinte decât mama și are mai multe drepturi. Programul de vizitare nu se stabilește în raport cu dorințele părinților ci în raport cu nevoile și programul de educație al minorei program care nu trebuie să îi afecteze acesteia dezvoltarea armonioasă. Pârâtul se dedă chiar și la afirmații denigratoare la adresa mamei în sensul că aceasta este incompetentă profesional că nu are o pregătire profesională adecvată cu dorințele sale și că are locuri de muncă sporadice. Pregătirea profesională a mamei este aceea a unei persoane normale conformă cu funcția pe care o deține, iar locul de muncă al pârâtei nu este sporadic acesta având caracter de continuitate cum de altfel s-a și dovedit la instanța de fond prin adeverința de venit.

Instanța de fond a dat eficiență maximă art.263 C.civ., raportând motivarea sentinței și la practica CEDO în ceea ce privește interesul superior al minorului astfel că a procedat în mod temeinic și legal în momentul în care a pronunțat sentința apelată.

Prin decizia civilă nr.1158/A/17.12.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât-reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorei B. S.-M., născută la data de 22.11.2008, în comun de către cei doi părinți; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 5793/06.07.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._ .

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 397 C.civ., după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, dar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (art. 398 alin. 1 C.civil).

În ceea ce privește autoritatea părintească, tribunalul a apreciat că intimata nu a făcut dovada motivelor întemeiate la care face referire art. 398 alin. 1 C.civ. pentru a se stabili custodia exclusivă. Faptul că minora este în vârstă de numai patru ani ori împrejurarea că părinții colaborează cu dificultate în procesul decizional privind creșterea copilului nu reprezintă argumente suficiente pentru a permite instanței să se abată de la regula generală și să dispună custodie exclusivă. Mai mult, în cauză nu a fost probat faptul că prin exercitarea în comun a autorității părintești interesele copilului ar fi periclitate.

Reținând interesul superior al minorului în conformitate cu art. 263 C.civ. prin prisma criteriilor de apreciere instituite de art. 487, art. 488 și art. 493 C.civ. (îngrijirea sănătății, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, educația, orientarea și sfaturile necesare, cooperarea, informarea, protejarea și supravegherea copilului), fără a pierde din vedere că din materialul probator reiese că apelantul s-a implicat în mod constant în creșterea și educarea minorei, tribunalul a concluzionat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.397 C.civ., impunându-se schimbarea sub acest aspect a sentinței apelate.

Tribunalul a constatat că prima instanță a avut în vedere în mod corect la analizarea măsurii stabilirii domiciliului și a programului de vizitare a minorei, cu prioritate, interesul superior al copilului, astfel cum este acesta prevăzut expres de art. 263 C.civ., conturat în art. 3 și art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 și în art. 2 și 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Principiul ocrotirii interesului superior al copilului este prevăzut în mod expres de art. 263 C.civ., conform căruia orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Potrivit art.2 din Legea nr.272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.

În considerarea interesului superior al copilului, unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este, potrivit art. 16 alin. 1, acela de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, în sensul acestei legi, relațiile personale realizându-se conform art. 15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

De asemenea, în cadrul ocrotirii părintești, deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoririlor față de copiii minori reprezintă unul dintre principiile de bază, prevăzut in art. 483 și art. 503 alin.1 C.civ.

Tribunalul a apreciat în aceeași ordine de idei că indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale. Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică. Ceea ce este important în ceea ce privește consolidarea relației dintre părinte si copilul minor, la aceasta vârsta relativ frageda, este contactul direct si regulat al acestora.

Pe de altă parte, în considerarea jurisprudenței CEDO, legăturile firești dintre părinte și copil nu se pot stabili decât în situația în care cei doi beneficiază de condiții optime pentru realizarea acestui deziderat, impunându-se ca dispozițiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire și, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului acestora de a avea o viata de familie.

În același timp, în interesul superior al copilului părinții sunt datori să comunice unul celuilalt toate informațiile privind starea de sănătate si nevoile concrete de creștere si îngrijire a copilului, în sensul art. 15 lit. f din Legea nr. 272/2004 și să colaboreze în scopul luării celor mai potrivite masuri în legătura cu persoana copilului, iar nu să obstrucționeze în orice mod desfășurarea fireasca a legăturilor dintre copil si părintele nerezident.

În acest sens, în spiritul bunei-credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie sa manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină, de așa maniera încât copilul să se bucure de prezența și afecțiunea ambilor părinți, care, prin comportamentul lor, ar trebuie sa aibă în vedere în permanenta principiul interesului superior al copilului.

Pretenția minimală a principiului interesului superior al copilului este însă evitarea exceselor prin intruziuni gratuite sau brutale în viața privată a familiei. În speță, un asemenea exces l-ar constitui modificarea situației de fapt, înlocuirea grădiniței cu care copilul s-a obișnuit și a locuinței, orice schimbare, în contextul evoluției relațiilor de familie de la separarea soților și până în prezent, neputând avea decât caracterul unei intervenții inoportune în viața familială a copilului, care contrazice principiului stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, anterior invocat și ar putea avea consecințe dăunătoare semnificative asupra evoluției acestuia.

Având în vedere dispozițiile art. 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului, precum și faptul că minora are dreptul să fie crescută în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică și morală, cu echilibru socio-afectiv, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având in vedere vârsta copilului, tribunalul a apreciat că un asemenea climat de stabilitate și confort psihic presupune prezența mamei alături de fetiță, fiind corectă măsura stabilirii domiciliului minorei la reclamantă.

Tribunalul a apreciat și că interesul copilului primează față de interesul tatălui său de a-i fi stabilită locuința la domiciliul său. Deși apelantul ar putea fi, în egală măsură, un părinte responsabil, care dispune de condițiile necesare creșterii și educării minorei, împrejurările stabilirii domiciliului copilului la mamă, astfel cum acestea pot fi determinate din înscrisurile depuse la dosar, care atestă condițiile materiale de care dispune, afecțiunea și devotamentul mamei, demonstrează că minora se va bucura de cele mai bune condiții, necesare creșterii și dezvoltării sale.

În consecință, s-a apreciat că prima instanță a dispus justificat atât cu privire la oportunitatea stabilirii locuinței copilului la mamă, cât și în ceea ce privește dimensionarea programului de vizitate a copilului de către tată, respectându-se dispozițiile art. 496 alin.5 din Codul civil, precum și prevederile art. 14 și 16 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

La stabilirea programului de vizitare în modalitatea menționată în sentința apelată a fost avut în vedere interesul superior al copilului, necesitatea ca tatăl să o poată vedea pe fiica sa și să țină personal legătura cu ea, pentru a constata felul în care evoluează îngrijirea, creșterea și sănătatea, dezvoltarea fizică și morală și pentru a putea realiza și o apropiere sufletească normală între copil și tată, fără însă ca aceasta să interfereze cu activitățile normale ale copilului sau cu relația cu celălalt părinte, precum și fără a afecta sentimentul de stabilitate de care trebuie să beneficieze copilul. La stabilirea acestui program de vizitare a fost avută în mod corect în vedere vârsta copilului, de numai patru ani și relațiile relativ tensionate dintre foștii soți, fiind suficientă lunar petrecerea sfârșitului de săptămână, de două ori, de către copil la domiciliul tatălui său, întrucât copilul trebuie să își respecte programul de masă, somn și alte activități, fragmentarea acestuia la mijlocul fiecărei săptămâni neasigurând această posibilitate. Extinderea, în aceste circumstanțe, a programului de vizitare stabilit și luarea în considerare, cu prioritate, a intereselor proprii susținute de către apelant nu sunt în beneficiul copilului, principiul respectării interesului superior al acestuia fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile care revin părinților.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta pârâtă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul reclamant împotriva sentinței instanței de fond, ca fiind neîntemeiat, și pârâtul reclamant, solicitând modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii în totalitate a cererii modificatoare formulată de acesta la data de 23.05.2012.

Prin motivele de recurs s-a susținut că între părți există grave neînțelegeri, generate de comportamentul negativ al intimatului pârât reclamant, care pot afecta în mod grav procesul de creștere și educare al minorei în ipoteza unei custodii comune asupra copilului.

S-a arătat în acest sens că la momentul actual, deși ar trebui să respecte programul de vizitare stabilit de instanță, cu două săptămâni anterior introducerii cererii de recurs, intimatul pârât reclamant a luat-o pe minoră de la grădiniță și nu a mai adus-o acasă timp de 4 zile, în condițiile în care se afla sub tratament medical cu antibiotic, diagnosticul fiind de otită purulentă.

A susținut că acest comportament al pârâtului reclamant nu este unul izolat, ci dintotdeauna a refuzat să respecte programul de vizitare impus de instanță și s-a manifestat posesiv față de minoră, ignorând pentru orgoliul propriu chiar problemele de sănătate ale fetiței.

În continuare, recurenta a susținut că niciodată intimatul pârât reclamant nu ține cont de nevoile copilului, care este la o vârstă fragedă, de dorințele acesteia și găsește că e normal să o ducă cu mașina la fiecare 2 săptămâni la bunicii paterni de la Piatra N., ocazie cu care se parcurge de fiecare dată un drum de aproximativ 12 ore (dus-întors).

În finalul motivelor de recurs, s-a susținut că starea conflictuală existentă între părți face imposibilă exercitarea autorității părintești în comun de către aceștia, care trebuie să fie dispusă în toate cazurile prin raportare la interesul superior al copilului și nu prin raportare la dreptul tatălui de a păstra legătura cu copilul său, drept care nu este unul absolut și poate comporta acele limite ce sunt impuse de necesitatea unei dezvoltări optime a minorei.

Prin motivele de recurs a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel nu este motivată, în ceea ce privește soluția de stabilire a domiciliului minorei la mamă.

A mai susținut că, hotărârea este contradictorie, deoarece, instanța de apel reține că interesul superior al copilului presupune necesitatea unei disponibilități maxime și cooperare deplină între soți, în condițiile în care din probe rezultă că intimata nu este de bună-credință și nici nu manifestă „disponibilitate maximă și cooperare deplină”. Instanța reține, de asemenea, că „pretenția minimală a principiului interesului superior al copilului este evitarea exceselor prin intruziuni gratuite sau brutale în viața privată a familiei. În speță, un asemenea exces l-ar constitui modificarea situației de fapt, înlocuirea grădiniței cu care copilul s-a obișnuit și a locuinței, orice schimbare în contextul evoluției relațiilor de familie de la separarea soților și până în prezent neputând avea decât caracterul unei intervenții inoportune în viața familială a copilului, care contrazice principiul stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, anterior invocat și ar putea avea consecințe dăunătoare semnificative asupra evoluției acestuia”, deși din probe a rezultat că cea care a schimbat grădinița a fost tocmai mama.

În opinia recurentului, instanța de apel se contrazice și atunci când, pe de o parte, reține că s-ar deteriora caracterul de stabilitate, continuitate și confort psihic al minorei dacă s-ar decide ca domiciliul acesteia să fie stabilit la tată, iar, pe de altă parte, constată că tatăl ar putea fi, în egală măsură, un părinte responsabil care dispune de condițiile necesare creșterii și educării minorei.

O altă contradicție ar fi cea din finalul considerentelor, în care se spune că „extinderea în aceste circumstanțe, a programului de vizitare stabilit și luarea în considerare cu prioritate a intereselor proprii susținute de către apelant nu sunt … în beneficiul copilului”, deși anterior instanța reținea că „în cadrul ocrotirii părintești, deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești față de copiii minori reprezintă unul din principiile de bază, prevăzut în art.483 și 503 C.civ.”.

În continuare, recurentul a susținut că motivarea instanței de apel este insuficientă și contradictorie și cu privire la exercitarea autorității părintești.

În opinia recurentului, exercitarea în comun a autorității părintești dispusă de instanța de apel va fi imposibil de exercitat, în ceea ce-l privește, în condițiile în care aceeași instanță i-a limitat programul de vizitare al fetiței la 2 week-end-uri pe săptămână.

S-a mai susținut de recurent că instanța de fond a dat ceea ce nu s-a cerut, susținându-se că a adoptat un alt program de vizitare, străin de cererile părților, iar instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, fără ca vreuna dintre părți să ceară diminuarea programului, îl restrânge, afirmând că „la stabilirea acestui program de vizitare a fost avută în mod corect în vedere vârsta copilului, de numai 4 ani și relațiile relativ tensionate dintre foștii soți, fiind suficientă lunar petrecerea sfârșitului de săptămână de 2 ori, de către copil, la domiciliul tatălui său”. Or, programul de vizitare avut în vedere de instanța de fond, chiar dacă era stabilit în afara cererilor părților, era mult mai extins.

În altă ordine de idei, s-a susținut că programul propus de recurentul pârât reclamant era foarte amplu și respecta dreptul mamei de a avea legături personale cu minora, dar și drepturile și obligațiile cu privire la exercitarea autorității părintești, motiv pentru care ar fi trebuit să fie încuviințat de către instanță.

Prin ultimul motiv de recurs, s-a susținut că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.261 pct.5 C.proc.civ., care reglementează motivarea hotărârilor judecătorești, a dispozițiilor art.296 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cărora, apelantului nu i se poate agrava situația în propria cale de atac și în condițiile omisiunii instanței de a se pronunța asupra capătului de cerere privind plata pensiei de întreținere.

În drept, recurenta reclamantă pârâtă a invocat dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., iar recurentul pârât reclamant dispozițiile art.304 pct.6, 7 și 9 C.proc.civ.

În dovedirea motivelor de recurs, părțile au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probă apreciată de instanța de recurs ca fiind utilă și concludentă soluționării cauzei și încuviințată prin încheierea de ședință de la 4.06.2013.

Analizând decizia instanței de apel, în raport de înscrisurile noi administrate în recurs și de criticile formulate de părți, Curtea va reține că recursul declarat de reclamantul pârâtul reclamant este nefondat, iar recursul declarat de recurenta reclamantă pârâtă este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs formulate de recurenta reclamantă pârâtă se invocă nelegalitatea și netemeinicia deciziei instanței de apel cu privire la exercitarea autorității părintești asupra minorei de către ambii părinți, dar și cu privire la programul de vizitare stabilit în favoarea pârâtului reclamant, invocându-se, în special nerespectarea de către acesta a programului stabilit de instanță și nesocotirea de către instanța de apel a interesului superior al copilului.

Prin motivele de recurs formulate de recurentul pârât reclamant se invocă nelegalitatea deciziei instanței de fond pentru nemotivare, motivare contradictorie și insuficientă, atât cu privire la stabilirea locuinței minorei, cât și cu privire la exercitarea autorității părintești, dar și pentru faptul de a se fi dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv de a fi stabilit un program de vizitare a minorei mai restrâns decât cel acordat de instanța de fond, fără ca vreuna dintre părți să fi cerut o astfel de restrângere. Se invocă de asemenea faptul că locuința minorei s-a stabilit de instanța de apel cu nesocotirea interesului superior al fetiței.

Analizând cu prioritate criticile formulate de recurentul pârât reclamant prin care se invocă neregularități de ordin procedural, Curtea va reține că sunt nefondate.

Decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de judecată, în sensul soluției pronunțată prin dispozitivul deciziei, fiind întrunite, din acest punct de vedere exigențele art. 261 Cod Procedură Civilă .

Cu privire la dispozițiile contradictorii ce se regăsesc în hotărârea recurată și care pot fi invocate de părți în recurs, instanța reține că dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă se referă la situația în care unele dintre acestea susțin o anumită soluție, iar altele o soluție contrară și nu situația în care argumentele instanței reținute în considerente ar fi în contradicție cu probele administrate în cauză, astfel cum se susține de recurentul pârât reclamant.

Prin motivele de recurs acesta susține că instanța de apel reține că interesul superior al copilului presupune necesitatea unei disponibilități maxime și cooperare deplină între soți, în condițiile în care din probe rezultă că intimata nu este de bună-credință și nici nu manifestă „disponibilitate maximă și cooperare deplină”. Instanța reține, de asemenea, că „pretenția minimală a principiului interesului superior al copilului este evitarea exceselor prin intruziuni gratuite sau brutale în viața privată a familiei. În speță, un asemenea exces l-ar constitui modificarea situației de fapt, înlocuirea grădiniței cu care copilul s-a obișnuit și a locuinței, orice schimbare în contextul evoluției relațiilor de familie de la separarea soților și până în prezent neputând avea decât caracterul unei intervenții inoportune în viața familială a copilului, care contrazice principiul stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, anterior invocat și ar putea avea consecințe dăunătoare semnificative asupra evoluției acestuia”, deși din probe a rezultat că cea care a schimbat grădinița a fost tocmai mama.

Astfel de critici nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate invocat de recurent și nici nu pot fi încadrate de instanță, din oficiu, în celelalte motive de recurs prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă .

S-a mai susținut de recurent că motivarea deciziei instanței de apel este insuficientă și contradictorie și cu privire la exercitarea autorității părintești, iar exercitarea în comun a autorității părintești dispusă de instanța de apel va fi imposibil de exercitat, în ceea ce-l privește, în condițiile în care aceeași instanță i-a limitat programul de vizitare al fetiței la 2 week-end-uri pe săptămână.

Nu există însă interes pentru invocarea de către recurent a unor motive de nelegalitate privitoare la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la exercitarea autorității părintești asupra minorei, în condițiile în care prin apel acesta a solicitat încuviințarea exercitării în comun a autorității părintești asupra minorei iar instanța de apel i-a admis această cerere.

În ceea ce privește stabilirea domiciliului minorei, Curtea reține că, prin decizia recurată, instanța de apel, admițând apelul declarat de pârâtul reclamant, a modificat în parte sentința instanței de fond, numai cu privire la exercițiul autorității părintești asupra minorei, nu și cu privire la domiciliul fetiței sau la vizitarea acesteia de către tată.

Soluția a fost consemnată în mod clar în dispozitiv și este susținută de considerentele hotărârii. Chiar dacă în aceste considerente se regăsesc aprecieri cu privire la interesul minorei de a fi vizitată de tată numai la sfârșit de săptămână, de două ori pe lună, nu și în cursul săptămânii, aceasta nu înseamnă că instanța de apel a restrâns programul de vizitare stabilit de prima instanță, de vreme ce, prin hotărâre s-a decis în mod clar menținerea acestui program.

Analizând pe fond criticile de nelegalitate formulate de recurent cu privire la stabilirea domiciliului minorei, din perspectiva interesului superior al minorei, Curtea va reține că soluția dispusă de instanțele anterioare are în vedere și asigură pe deplin acest interes.

Conform noilor dispoziții legale, în situația în care părinții au locuințe separate, indiferent din ce motiv, locuința copilului se stabilește de părinți, de comun acord, iar dacă aceștia nu sunt de acord, de instanță, pe baza raportului de anchetă psihosocială și a celorlalte probe administrate de părți.

Din referatul de anchetă socială efectuat în cauză, din depozițiile martorilor audiați, instanța de apel a reținut că minora locuiește în prezent cu mama, într-un apartament proprietate privată unde beneficiază de condiții normale de creștere și educare.

Fără a nega condițiile de locuit pe care i le-ar putea oferi și tatăl, instanța a apreciat în mod corect că este în interesul fetiței, care are o vârstă fragedă, să locuiască în continuare cu mama, în mediul cu care este deja obișnuită, o schimbare a condițiilor de viață cu care aceasta este obișnuită și a întregului mediu ambiant nefiind în interesul său.

Soluția dispusă în acest sens de tribunal este legală și va fi menținută de instanța de recurs, în considerarea exclusivă a interesului superior al minorei care trebuie să primeze în toate cazurile, chiar și față de dreptului părinților, cu atât mai mult cu cât dreptul tatălui de a avea legături personale cu fetița este asigurat prin stabilirea în favoarea acestuia a unui program de vizitare a minorei.

Cu privire la acest program de vizitare, Curtea apreciază că este, de asemenea, stabilit de instanțele anterioare cu respectarea dreptului recurentului, dar și al interesului copilului, care trebuie apreciat atât din punct de vedere al necesității menținerii legăturilor cu tatăl său, cât și din punct de vedere al întregului său program de creștere și educare, care nu trebuie să fie afectat de programul stabilit.

S-a apreciat, în mod corect că un program de vizitare, care să permită tatălui să aibă legături personale cu minora și în cursul fiecărei săptămâni nu ar fi în interesul fetiței, putând perturba procesul educațional al acesteia.

Curtea apreciază, însă, că instanța de apel a nesocotit interesul minorei atunci când a stabilit ca autoritatea părintească asupra acesteia să se exercite de ambii părinți, deși din probele administrate a rezultat că între aceștia există încă o accentuată stare conflictuală, ce îi împiedică practic să decidă obiectiv cu privire la

Este adevărat că noua reglementare impune regula exercitării autorității părintești asupra copiilor minori de către ambii părinți, dar aceasta se aplică numai atunci când o astfel de măsură nu contravine interesului superior al copilului, când părinții, prin comportamentul lor, dând dovadă de maturitate deplină, dovedesc că se pot înțelege asupra problemelor esențiale privind copilul și pot hotărî de comun acord numai în funcție de interesele minorului.

Din probele administrate în cauză a rezultat că o astfel de comunicare este, de cele mai multe ori, exclusă între părți, dovadă fiind numeroasele plângeri penale depuse la dosar și cererea de ordonanță presidențială pe care recurenta reclamantă pârâtă a fost nevoită să o facă, după soluționarea apelului prin care s-a dispus exercitarea autorității părintești în comun, în vederea reînscrierii minorei la grădiniță, în condițiile în care tatăl său nu a fost de acord.

Deși, pe parcursul soluționării cauzei ambele părți au invocat culpa celeilalte părți în neajungerea la un consens cu privire la problemele fetiței, în recurs, cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată de părți doar pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie, nu poate fi stabilită o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanțele anterioare, printr-o reapreciere (reinterpretare) a probelor administrate la instanța anterioară.

Cu toate acestea Curtea va reține că este în interesul minorei, pentru motivele anterior arătate, ca exercitarea autorității părintești să se facă de părintele la care s-a stabilit și domiciliul copilului, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 Cod Procedură Civilă va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât reclamant, va admite recursul formulat de recurenta reclamantă pârâtă, va modifică în tot decizia recurată, în sensul că va respinge apelul formulat de apelantul pârât reclamant împotriva sentinței civile nr.5793/6.07.2012, ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 274 Cod Procedură Civilă, instanța va obliga recurentul pârât reclamant la 1450 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât reclamant T. C.-I., împotriva deciziei civile nr.1158 din 17.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 4 București.

Admite recursul formulat de recurenta reclamantă pârâtă BĂLĂUCA C. P., împotriva deciziei civile nr.1158 din 17.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 4 București.

Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de apelantul pârât reclamant împotriva sentinței civile nr.5793/6.07.2012, ca nefondat.

Obligă recurentul pârât reclamant la 1450 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 2.07.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. B. DOINIȚA M. D. A. B.

GREFIER

E. C.

Red.I.B.

Tehnored.B.I.

2 ex/10.07.2013

----------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – E.A.

- C.C. I.

Jud.S. 4 – C.M.C.

← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr....		Pretentii. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretentii. Decizia nr. 2007/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 990/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 76/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestatie la executare. Decizia nr. 206/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1049/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 872/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI