Partaj judiciar. Decizia nr. 865/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 865/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-05-2013 în dosarul nr. 3634/299/2008
Dosar nr._
(235/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 865
Ședința publică de la 13.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții-pârâți G. N. și G. A., împotriva deciziei civile nr.437.A. din 23.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. V. și P. M..
P. are ca obiect – partaj judiciar, ieșire din indiviziune.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 29.04.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 07.05.2013, 13.05.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/23.06.2010 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorul 1 București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții P. V. și P. M., în contradictoriu cu pârâții G. N. și G. A., a dispus ieșirea părților din indiviziune asupra terenului situat în București, .. 26, sector 1, conform variantei 3-anexa 6 din raportul de expertiză topografică efectuat de expert A. V., astfel cum a fost completat raportul de expertiză prin răspunsul la obiecțiuni, a atribuit reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 173,70 mp, situat în București, .. 26, sector 1, delimitat de punctele A-B-C-D-E-F-8, a atribuit pârâților în deplină proprietate și posesie terenul in suprafață de 173,70 mp, situat în București, .. 26, sector 1, delimitat de punctele 1-2-3-4-5-6-7-F-E-D-C-B-A, a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată și a obligat pe pârâții să plătească reclamanților suma de 3.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr._/1919 (fila 45-47), numita Jeaneta Teutschleaender a vândut cumpărătorului A. G. imobilul situat în București, .. 32, compus din teren și construcțiile edificate pe acesta.
La rândul său, A. G. a vândut autoarelor reclamanților, C. C. și D. E., prin contractul de vindere transcris sub nr._/43 din 15.11.1950 (fila 17), corpul de clădire situat în față, pe partea dreapta a imobilului din București, ..26, fost 28, fost 32, împreună cu o jumătate indiviză din terenul întreg al proprietății, iar autorilor pârâților, S. A. și S. F., corpul de clădire situat în spatele curții și cota indiviză de 150 mp din teren.
Prin încheierea de ședință din data de 27.06.2008 pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 6736 Cod procedură civilă, instanța a stabilit bunul supus împărțelii, calitatea de coproprietar și cota-parte ce se cuvine fiecărei părți.
Astfel, instanța a constatat că bunul supus partajării este terenul situat în București, sector 1, ..26, în suprafață de 336,37 mp, reclamanții având o cotă indiviză de ½ din teren, iar pârâții cealaltă cotă de ½.
Prin contractul de vindere transcris sub nr._/43 din 15.11.1950 s-a menționat că vânzătorul și cumpărătoarele rămân proprietari indivizi asupra terenului, indiviziunea considerându-se forțată și perpetuă.
Instanța a reținut că bunurile asupra cărora există coproprietatea forțată sunt accesorii față de bunurile principale, care sunt proprietatea exclusivă a fiecărui proprietar.
Deși, în principiu, coproprietarii nu pot cere împărțirea bunului comun accesoriu, în practică s-a admis încetarea coproprietății forțate pentru părțile unui imobil aflate în folosință comună, dacă menținerea acestei stări nu se mai impune.
În speță, din probele administrate a rezultat că relațiile dintre părți referitoare la folosirea terenului aflat în coproprietate sunt litigioase, instanța apreciind că menținerea acestei coproprietăți nu se mai impune.
În consecință, potrivit art. 728 cod civil și 6731 și următoarele Cod de procedură civilă, văzând și dispozițiile art.6739 Cod procedură civilă, instanța a admis în parte acțiunea, dispunând ieșirea părților din indiviziune asupra terenului situat în București, .. 26, sector 1, conform variantei 3-anexa 6 din raportul de expertiză topografică efectuat de expert A. V., astfel cum a fost completat raportul de expertiză prin răspunsul la obiecțiuni.
In alegerea acestei variante de lotizare, instanța a avut în vedere faptul că din planșa foto depusă la fila 106 rezultă că pârâții dețin o ieșire secundară, care ar fi obstrucționată în cazul în care ieșirea din indiviziune s-ar dispune conform variantei 2, solicitată de reclamanți, precum și faptul că în acest din urmă caz canalul de scurgere care deservește construcția pârâților (fila 94) ar fi situat pe terenul reclamanților.
În consecință, instanța a atribuit reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul in suprafață de 173,70 mp, situat în București, .. 26, sector 1, delimitat de punctele A-B-C-D-E-F-8 și a atribuit pârâților terenul în suprafață de 173,70 mp, situat în București, .. 26, sector 1, delimitat de punctele 1-2-3-4-5-6-7-F-E-D-C-B-A.
Prin decizia civilă nr.437/A/23.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții pârâți G. N. și G. A., împotriva încheierii de ședință din data 27.06.2008 și a sentinței civile nr._/23.06.2010, pronunțate de Judecătoria Sectorul 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. V. și P. M., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a dispus ieșirea din indiviziune a părților asupra terenului situat în București, ..26, sector 1, conform variantei 2 a raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic A. V., respectiv a atribuit reclamanților terenul în suprafață de 173,70 mp, delimitat prin următoarele puncte -A-B-C-D-8 și pârâților terenul în suprafață de 173,70 mp, delimitat prin următoarele puncte -1-2-3-4-5-6-7-D-C-B-A și a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Primul motiv de apel vizează încheierea de ședință din data de 27.06.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care a fost admisă în principiu cererea de partaj formulată de intimații P. V. și P. M. și s-a stabilit că bunul supus partajării este terenul situat în București, ..26, sector 1, în suprafață de 336,37 mp, intimații având o cotă indiviză de ½ din teren, iar apelanții o cotă de ½.
Sub acest aspect, instanța a retinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/29.10.1919, A. G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 32 (în prezent, nr. 26), compus din teren și construcție. În cuprinsul contractului nu este indicată suprafața de teren a imobilului, însă se precizează că acesta avea următoarele vecinătăți: la Nord - pe o lungime de 11,30 m, cu . Est - pe o lungime de 32,25 m, cu fosta proprietate a vânzătoarei, la Sud - pe o lungime de 10,05 m, cu Școala Sp. Artilerie și la apus - pe o lungime de 31,70m, cu proprietatea d-nei Boranescu.
Ulterior, A. G. vinde autoarelor reclamanților, C. P.C. și E. D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1924/1950, “corpul de clădire situat la față pe partea dreaptă a imobilului din București, .. 26, fost 28, fost 32, ...împreună cu jumătate indiviză din întregul teren al proprietății”. În contract se face precizarea că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1919, precum și faptul că vânzătorul și cumpărătoarele rămân în indiviziune asupra terenului, “indiviziunea considerându-se forțată și perpetuă”. Totodată, se mai menționează că imobilul ce face obiectul contractului are următoarele vecinătăți: la Nord-. Est - proprietatea succesorilor de pe urma defunctului N. Darvari, la Vest - cu imobilul Ministerului Armatei și la Sud - cu proprietatea vânzătorului, ocupată la acea vreme de Dr. I. G., în calitate de chiriași.
Contrar susținerilor apelanților, obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare l-a constituit, în opinia instanței, cota indiviză de ½ din întreaga suprafața de teren dobândită de vânzătorul A. G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1919. Acest lucru rezultă din mențiunea expresă făcută în contract de părți că imobilul înstrăinat este cel din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1919, dar și din împrejurarea, corect reținută și de instanța de fond, că vânzătorul nu a precizat că înțelege să își rețină pentru sine o porțiune din terenul pe care îl avea în proprietate.
Afirmațiile apelanților în sensul că, în realitate, vânzătorul a urmărit să înstrăineze numai cota de ½ din terenul aflat sub construcția reclamanților și cel liber de construcții, nu poate fi avută în vedere. Astfel, împrejurarea că în contractul de vânzare-cumpărare prin care autoarele reclamanților au dobândit dreptul de proprietate se arată că imobilul ce face obiectul contractului se învecinează pe latura de Sud cu proprietatea vânzătorului, deținută de un chiriaș se datorează faptului că vânzătorul a dorit să identifice corpul de clădire înstrăinat prin așezarea lui în partea de Nord a imobilului proprietatea sa. Această concluzie rezultă cu certitudine din faptul că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1414/1953, de notariatul de Stat al Raionului IV Stalin, prin care autorii apelanților, A. S. și S. F., au cumpărat dreptul de proprietate asupra corpului de construcție situat în partea de Sud a imobilului și asupra cotei indivize de ½ din întregul teren al imobilului, de la vânzătorul A. G., imobilul înstrăinat este identificat în aceeași modalitate, respectiv în contract se precizează că imobilul se învecinează pe partea de Nord cu . cu proprietatea lui C. C. și a E. D.. Mai mult, în acest contract, vânzătorul a menționat că înstrăinează cota de ½ din întreg terenul proprietății, de aproximativ 300 mp, astfel cum i-a rămas după vânzarea imobilului din față către C. C. și E. D..
Or, în raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul F. L., s-a reținut că terenul din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1919 este identic cu cel din prezent și avea suprafața de 344 mp. În aceste condiții, este evident ca A. G. nu putea înstrăina cota parte de ½ din terenul în suprafață de 300 mp, fără ca acesta să cuprindă și terenul aflat sub construcția reclamanților.
În anul 1971, C. C. a vândut celeilalte coproprietare, P. E. (fosta D.), cota indiviză de ½ din construcția din față a imobilului, precum și cota de ¼ din teren, cu privire la care s-a indicat că are suprafața totală de 226 mp. Această mențiune este rezultatul unei erori materiale, cauzate probabil și de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare prin care vânzătoarea dobândise dreptul de proprietate nu era indicată suprafața terenului.
În acest fel, P. E. a devenit proprietara întregii construcții și a unei cote de ½ din teren.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/01.07.1993, de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București, P. E. a transmis reclamanților dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, ..26, sector 1, precum și cota indiviză de 110 mp din terenul de 226 mp. Mențiunea eronată cu privire la suprafața terenului este reluată și în acest contract de vânzare-cumpărare, la încheierea căruia s-au avut în vedere, cel mai probabil, datele din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P. E. și C. C.. Oricum, acest aspect este irelevant, întrucât reclamantul P. V. a dobândit, în calitate de legatar universal al defunctei P. E., astfel cum rezultă din certificatul de legatar nr. 13/07.04.2004, eliberat de BNP I. G., toate drepturile existente în patrimoniul acesteia, inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
De asemenea, împrejurarea că în CF nr._, București, sector 1, imobilul proprietatea reclamanților este înscris cu o suprafață de teren de 110 mp, situație care există și în ceea ce privește înscrierea în rolul fiscal al imobilului, nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece existentă și întinderea dreptului de proprietate al reclamanților rezultă numai din titlul de proprietate deținut de aceștia.
Ca atare, tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut prin încheierea din data de 27.06.2008, că ambele părți dețin o cotă parte de ½ din terenul situat în București, ..26, sector 1, supus ieșirii din indiviziune.
Nici cel de-al doilea motiv de apel, privind respingerea cererii de partaj, deoarece bunurile asupra cărora există coproprietate forțată sunt accesorii față de bunurile principale, care sunt în proprietatea exclusivă a fiecărui proprietar, iar coproprietarii nu pot cere împărțirea acestora, nu a fost apreciat întemeiat.
Coproprietatea forțată are ca obiect unu sau mai multe bunuri care prin natura lor pot și trebuie folosite în comun, fiind destinate să servească și fiind indispensabile coproprietarilor pentru o normală folosință a bunurilor principale. Caracterul forțat al coproprietății este independent de voința coproprietarilor, rezultând numai din natura și funcționalitatea bunurilor. Așa fiind, mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1924/1950, că terenul face obiectul coproprietății forțate și perpetue a vânzătorului A. G. și a cumpărătoarelor C. C. și E. D. este lipsită de relevanță în ceea ce privește stabilirea caracterului coproprietății.
În legătura cu acest aspect, instanța a reținut că, deși în ambele rapoarte de expertiză întocmite de experții A. V. și F. L., s-a precizat că terenul nu este comod partajabil în natură, totuși experții au făcut propuneri de lotizare a acestuia, ceea ce înseamnă că este posibilă o partajare a acestuia fără ca prin aceasta să se împiedice normala folosință a construcțiilor. Din acest motiv, instanța a apreciat că terenul nu se află în coproprietate forțată și perpetuă, menținerea în indiviziune a dreptului de proprietate nefiind indispensabilă pentru buna folosință a bunurilor principale. Oricum, chiar și în cazul coproprietății forțate, s-a admis că poate înceta prin partaj și anume atunci când aceasta nu se mai impune a fi menținută cu necesitate.
A fost găsit întemeiat, însă, motivul de apel privind varianta de ieșire din indiviziune aleasă de instanța de fond. Astfel, instanța a apreciat că varianta a doua de lotizare, propusă de expertul A. V., corespunde mai bine intereselor părților întrucât lotul ce urmează a fi atribuit apelanților cuprinde majoritatea rețelelor edilitare și asigură o distanță mai mare între fațada principală a corpului de clădire pe care îl dețin în proprietate și linia de hotar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții G. N. și G. A., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv li s-a creat o situație mai grea decât cea reținută prin hotărârea instanței fondului, deși s-au exprimat cât se poate de clar că varianta 2 a raportului de expertiză este de neacceptat, în cauză fiind aplicabile și prevederile art.304 pct.6 Cod de procedură civilă, deoarece instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, deoarece în loc să respingă cererea de ieșire din indiviziune așa cum au solicitat pârâții, a admis apelul.
Prin întâmpinarea depusă la 28.03.2013, intimații P. V. și P. M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece recurenții dovedesc rea-credință, susținând că instanța de apel nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși instanța de apel la pronunțarea soluției a avut în vedere crearea unei stări de vecinătate cât mai comode și echitabile.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele considerente:
Se impune precizarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire din perspectiva cauzei cererii de recurs, deoarece recurenții în cererea lor de recurs fac o descriere a situației de fapt. Recurenții – pârâți invocă drept cauză a cererii formulate prevederile art.304 pct.5, 6 și 9 Cod de procedură civilă – ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de caracterul nondevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea în prezenta cauză, va răspunde punctual motivelor de recurs ce pot fi susținute și analizate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.5, 6 și 9 Cod de procedură civilă. Părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel, ambele judecăți de fond, situația de fapt fiind configurată prin pronunțarea unei hotărâri definitive în privința pretențiilor concrete formulate. Pentru că părțile au beneficiat concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, situația de fapt fiind pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, în prezenta cauză nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie.
În cauză nu sunt aplicabile regulile principiului non reformatio in peius, deoarece, prin apelul declarat și motivat la 08.04.2011, recurenții au criticat modul de efectuare al expertizelor, apreciind că nu pot fi de acord cu partajarea în condițiile stabilite de către expertul A. V.. Principiul non reformatio in peius presupune că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Acest principiu nu are caracter de ordine publică.
Dacă și în ce măsură acest principiu se respectă ori se încalcă este o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părții care a exercitat calea de atac.
În lipsa unui criteriu de referință, substanțial și omniprezent, pentru aprecierea a ceea ce, prin soluția dată într-o cale de atac, este sau nu favorabil părții, urmează să se aprecieze, totdeauna, în concret, la cazul dat, ținând seama de situația părții, dacă o anume soluție îi este sau nu favorabilă. Ori, în prezenta cauză, tribunalul, admițând apelul declarat de recurenți, a avut în vedere strict interesele acestora, apreciind că varianta a II-a de lotizare propusă de expertul A. V. corespunde mai bine intereselor părților, asigurând o mai bună exploatare a celor două corpuri de clădire.
Ba mai mult, în ședința publică de astăzi, intimații au arătat că nici pentru ei varianta aleasă de instanță nu este echitabilă, dar au înțeles să nu promoveze cale de atac împotriva acestei decizii.
Instanța nu a putut reține nici critica întemeiată pe prevederile art.304 pct.6 Cod de procedură civilă, deoarece în momentul formulării apelului recurenții au declanșat controlul judiciar devolutiv asupra fondului cauzei, fapt ce a permis efectuarea unei noi expertiză dispusă de această instanță și modificarea variantei de lotizare aleasă de tribunal prin prisma intereselor apelanților.
Recurenții, pe parcursul derulării procesului civil, au criticat constant expertiza efectuată de expertul A. V., în fața instanței fondului, inclusiv prin concluziile scrise depuse la fila 138 din dosarul de fond, arătând că nu pot fi de acord cu ieșirea din indiviziune în variantele propuse de expertul desemnat.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Cu privire la cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a obligat recurenții la plata sumei de 800 lei cu aplicarea art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Intimații aveau obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art.274 alin.3 Cod de procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.
Art.274 alin.3 Cod de procedură civilă stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin.3 Cod de procedură civilă, poate majora sau micșora suma pe care o va include încheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 din codul de procedură civilă a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_ , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_ , paragraful 74).
Prezenta cauză este un recurs soluționat la primul termen de judecată, în care intimații fiind asistați de aceeași firmă de avocatură care i-a reprezentat de-a lungul derulării procesului din fața instanței fondului, au solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 1.500 ron, cu titlu de onorariu de avocat - filele 46-47 din dosarul de recurs. Curtea apreciază că față de criteriile prevăzute de art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă recurenții urmează a fi obligați la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – pârâți G. N. și G. A., împotriva deciziei civile nr.437 A/23.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – reclamanți P. V. și P. M..
Obligă recurenții la 800 lei cheltuieli de judecată cu aplicarea art.274/3 Cod de procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./15.05.2013
TB-S.5 – S.V.; F.I.C.
Jud.S.1 – A.L.V.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 315/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1288/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
