Revendicare imobiliară. Decizia nr. 315/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 315/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-11-2013 în dosarul nr. 1388/2/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.315A
Ședința publică de la 8 noiembrie 2013
COMPLET DE DIVERGENȚĂ
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - A. M. M.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol pronunțarea, în complet de divergență, asupra apelului formulat de apelantele-reclamante B. T., C. R. și H. A. M., cu domiciliul ales la SCAv.Țuca, Z. & Asociații, în București, ..4-8, Clădirea America House, ., ., împotriva sentinței civile nr.29/15.01.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.1210/1999, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația D. Public Sector 2, cu sediul în București, ., sector 2, C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, M. București prin Primarul G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2 și intimații-intervenienți Fundația E. Civica, cu sediul în București, .. sector 2, P. S. 2 București, cu sediul în București, .-13, sector 2 și S. D. G., cu domiciliul ales la avocat Faier D., în București, ..8, .. ., sector 4, având ca obiect „revendicare”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 1 noiembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 8 noiembrie 2013.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.29 din 15.01.2001 pronunțată în dosarul nr.1210/1999 al Tribunalului București s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului B. C. prin care s-a solicitat, în calitate de unic moștenitor al defunctului C. B. că este proprietarul terenului situat în București, . (fostă ..60) în suprafață de 6 ha și să fie obligat pârâtul C. G. al Municipiului București să lase în deplină posesie și proprietate terenul apreciat la valoarea de_ lei.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză s-au reținut următoarele. Prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.20/24.07.1925 C. B. a dobândit dreptul de proprietate asupra a_ mp, situat în ., făcând parte din vatra Mănăstirii Plumbuita.
S-a mai reținut că reclamantul a devenit unicul proprietar al terenului după decesul tatălui său prin cumpărarea celor două cote de 1/3 de la surorile sale.
Referitor la situația juridică actuală a terenului s-a reținut, din probele administrate, că în prezent terenul este cuprins în categoria parcuri care fac parte din domeniul public potrivit Legii nr.213/1998 motiv pentru care s-a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul B. C..
În motivarea cererii de apel, în sinteză, s-au susținut următoarele critici:
În anul 1935 apelantul B. C. a devenit proprietarul exclusiv al terenului în suprafață de 6 ha, situat în intravilanul sectorului 2, .. M. B. nr.60, teren pe care a construit o fabrică de cărămidă care astăzi nu mai exista, utilajele fiind transferate la alte unități de către autoritățile comuniste iar construcția a fost demolată.
În anul 1949 prin Decizia nr.777/14.03.1949 Ministerul Industriilor a dispus rechiziționarea fabricii dar nu s-a afectat dreptul de proprietate ci, doar, s-a instituit o detenție precară în favoarea beneficiarului.
Prin adresa nr.56 din 24.04.1994 P. S. 2 București comunică că nu deține acte privind modalitatea în care suprafața de 6 ha aferentă fabricii ar fi trecut în proprietatea statului, iar prin adresa nr._/9215/828 din 10.12.1999 eliberată de P. Capitalei – Departamentul Patrimoniu Imobiliar se face cunoscut ca suprafața de 6 ha se află în folosința și posesia Administrației D. Public Sector 2 și R.G.A.B.
Se mai arată de apelanți, că, începând cu anul 1991 au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991 dar cererea a fost respinsă pentru că s-a considerat că terenul face parte din categoria de folosință parcuri ce aparține domeniului public, fiind scos din circuitul civil.
Apelanții arată că din actele și lucrările dosarului rezulta că terenul a fost preluat de stat fără titlu, astfel că potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 poate fi revendicat.
Se mai arată că potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În speță susțin apelanții nu poate fi vorba nici de domeniul public și nici de cel privat al statului, pentru că intimații nu au depus nici un act din care să rezulte constituirea în mod legal a domeniului public privitor la terenul revendicat.
De asemenea se arată că art.1 pct.6 din Legea nr.213/1998 se referă la categoria de folosință parcuri naționale și că în cauză, din expertiza efectuată rezultă că nu există parc ci numai o groapa de gunoi. Se mai arată că adresa nr._/9215/828/10.12.1999 nu poate constitui titlu de proprietate al statului și că chiar dacă terenul face parte din domeniul public, trecerea lui nu s-a constituit în temeiul legii .
Prin decizia civilă nr.220 din 23.04.2001 pronunțată în dosarul nr.1198/2001 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut, din probele administrate, adresa nr._/9215/828/3.12.1990 a Municipiului București și expertiza tehnică întocmită de expert B. N. că terenul este afectat de amenajarea locului Plumbuita, o parte se află în zona împrejmuită a Mănăstirii Plumbuita iar pe terenul rămas liber nu se află nici o construcție, fiind depozitat pe el gunoi.
S-a reținut că sentința de fond este legală fiind dată cu respectarea art.3 pct.2 din Legea nr.213/1998 și anexa 1 pct.3 și 6, terenul fiind bun public – în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 fiind înregistrat la categoria „parcuri” cu posesor Administrația D. Public Sector 2, iar alte părți este lacuri și bălți, cu posesor Întreprinderea Canal Apa București.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul C. B..
Prin decizia nr.3943 din 11.11.2002 pronunțată în dosarul nr.3299/2001 al Curții Supreme de Justiție – secție civilă s-a admis recursul s-a casat decizia civilă nr.220 din 23.04.2001 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut că atât instanța de fond cât și cea de apel corect au reținut că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 6 ha pe care l-a posedat până în anul 1949 când prin decizia nr.777/1949 a Ministerului Industriei s-a dispus rechiziționarea fabricii de cărămidă construită pe teren.
De asemenea s-a reținut că este lipsită de fundament legal concluzia instanțelor de fond și de apel potrivit cu care, în urma rechiziționării fabricii imobilul a trecut în proprietatea statului.
S-a arătat că este de reținut faptul că statul a intrat în posesia imobilului în baza unui act administrativ de rechiziție care a conferit statului numai o detenție precară și temporară, până la expirarea termenului pentru care se dispusese rechiziția dată de la care imobilul trebuia restituit.
S-a mai reținut că nerestituindu-se imobilul rechiziționat statul a fost un posesor de rea – credință pentru că a cunoscut că nu are nici un titlu pentru a-l deține.
De asemenea s-a reținut că este fondată critica din recurs privind considerentul instanțelor potrivit cu care imobilul revendicat aparține domeniului public al statului și că reclamantul și a păstrat dreptul de proprietate asupra terenului pe care nu l-a pierdut niciodată.
Curtea a mai reținut că deși prin expertiză și suplimentul la expertiză s-a stabilit configurația și amplasarea terenului în zonă, fiind stabilită și vecinătățile potrivit actului de proprietate nu s-a stabilit pe deplin utilizarea în prezent a suprafeței de teren rămasă după amenajarea lacului Plumbuită.
Se arată de către Curte că deși în expertiză se afirmă faptul că în prezent terenul nu are nici o construcție, fiind folosit ca loc de depozitare a gunoiului, expertul menționează existența unei alei betonate referindu-se la existența unui parc denumit parcul Plumbuita.
Pentru a se înlătura orice dubii cu privire la destinația și folosința reală dată terenului după dezafectarea fabricii de cărămidă se impune administrarea și a altor probe și o cercetare locală a completului pentru a verifica în mod nemijlocit consemnările din raportul de expertiză.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr.737/2003.
Prin decizia civilă nr.505 din 19.11.2003 pronunțată în dosarul nr.737/2003 al Curții de Apel București Secția a IV a Civilă apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-au reținut următoarele: că s-a făcut o cercetare locală la 12.05.2003 la locul indicat de apelantul reclamant, iar în urma administrării acestei probe s-a constatat că terenul este împrejmuit cu gard din metal, pe teren se află plantați copaci ornamentali, există alei asfaltate și bănci din lemn amplasate pe marginea aleilor. La data efectuării cercetării locale s-a constatat că nu exista distincție între Parcul Plumbuita și terenul solicitat de reclamant. De asemenea s-a constatat că terenul era curățat de gunoaie.
Instanța a mai reținut că raportul de expertiză efectuat în anul 1999 nu corespunde situației reale constatate cu ocazia efectuării cercetării locale.
De asemenea a reținut din raportul refăcut, că zona reprezentată cu gunoaie nu se află în zona revendicată ci, într-o zonă mult mai îndepărtată de terenul revendicat.
La termenul din 17.09.2003 s-a dispus introducerea în cauză a numiților B. T., H. A. M. și C. R. E. în calitate de succesori ai reclamantului decedat la 24.07.2003.
Instanța de apel a reținut că la momentul rechiziționării terenul revendicat avea categoria de folosința „agricol” iar după anul 1948 a avut regimuri juridice diferite, cum ar fi cele reglementate de Legea nr.58 și 59/1974.
De asemenea s-a reținut că nu se poate dispune restituirea în natură deoarece terenul face parte integrată din Parcul Plumbuita și are regimul juridic de domeniul public reglementat de Legea nr.213/1998.
Împotriva deciziei au formulat recurs – reclamantele B. T., H. A. M. și C. R..
Prin decizia civilă nr.2725 din 18.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare pentru că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.315 Cod procedură civilă.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă sub nr._/2/2005.
Prin decizia civilă nr.339 din 15.05.2007 pronunțată în dosarul nr._/2/2005 al Curții de Apel București Secția a IV a Civilă s-a admis apelul s-a schimbat în tot sentința apelată în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților M. București și Administrația D. Public Sector 2 să lase reclamanților în deplină proprietate suprafața de 37.097,93 mp; teren situat în București, . identificat ca amplasament, laturi și vecinătăți prin raportul de expertiză efectuat de experții A. M., A. N. și A. I..
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut, referitor la terenul de 37.09,93 mp că nu s-a făcut dovada destinației de parc a acestui teren pentru a fi aplicabil regimul juridic de domeniul public; că terenul este acoperit cu iarbă, copacii și arbuști nu sunt plantați pe un anumit aliniament ci în mod sporadic, pe teren nu sunt alei amenajate sau bănci.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, M. București prin Primarul G. și Administrația D. Public Sector 2.
Prin decizia civilă nr.6684 din 5.11.2008 pronunțată în dosarul nr._/2/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă și de proprietate intelectuală s-au admis recursurile s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanțe pentru rejudecarea apelului.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut, în urma noilor probe administrate că starea de fapt privind amplasamentul terenului, că autorul reclamantelor a cumpărat numai terenul nu și fabrica de cărămidă în privința căreia i s-a transmis doar dreptul de folosință.
S-a dispus ca pe baza a două schițe de plan una întocmită cu ocazia vânzării terenului de 14 ha și a celor două fabrici către numita M. Simigalia și a doua întocmită cu ocazia vânzării terenului de 6 ha către autorul autorului reclamanților, ambele terenuri inițial reprezentând un singur corp, să se stabilească amplasamentul terenului revendicat.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă sub nr._ .
Prin decizia civilă nr.515 A din 14.09.2010 s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsită de interes; s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Simigalia D. – G.; s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Fundația E. Civică în favoarea intimatei pârâte Administrația D. Public – Sector 2.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-au reținut următoarele:
Terenul de_ mp face parte din suprafața de 60.000 mp și a fost proprietatea autorului reclamanților. Terenul de 41.610 mp se compune din 3500 mp alei pietonale, 750 mp loc de joacă pentru copii, 970 mp rețele electrice și 405 mp conductă de apă subterană, restul terenului având destinația de spațiu verde parc.
Acest teren a făcut obiectul exproprierii prin Decretul – Lege nr.2670/28.10.1943 și figurează înscris în anexa cu suprafața totală de 60.838 mp.
Din prevederile art.1 din Decretul – Lege nr.2670/1943 rezultă că terenul a fost declarat de utilitate publică fiind destinat înființării Parcului Național Mareșal I. A..
Tot din cuprinsul Decretului – Lege nr.2670/28.10.1943 art.4, rezultă că s-a deschis un credit special în suma de_ lei care urma să fie acordat Municipiului București cu titlu de subvenție pentru expropriere și lucrările ce trebuiau să se execute în exercițiul financiar 1943/1944.
S-a mai reținut că deși reclamanții au susținut că exproprierea nu s-a finalizat și despăgubirile nu s-au achitat nu au produs dovezi în acest sens. Faptul că ulterior exproprierii autorul reclamanților ar fi achitat impozit, conform chitanțelor atașate la dosarul (filele 170 – 171)nu certifică neincluderea terenului în domeniul public al statului, atâta vreme cât, din actele dosarului (fila 161 dosar apel) rezultă că în perimetrul acestuia existau case de locuit și alte construcții iar autorul reclamanților a donat în baza deciziilor nr.4041/13.12.1963 și 70/7.02.1964 suprafața de 500 mp, teren viran situat în ..56.
Așa fiind – reține instanța de apel – deciziile civile nr.3943/11.11.2002 și nr._/2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că reclamanții și-au păstrat dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu, întrucât decizia nr.777/14.03.1949 a Ministerului Industriilor nu era aptă să transfere acest drept către stat, nu instituie în favoarea reclamanților un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, pentru că reclamanții își pierduseră dreptul de proprietate asupra terenului, anterior în baza Decretului – Lege nr.2670/28.10.1943, în urma exproprierii pentru utilitate publică.
Instanța a mai reținut că prin efectul legii dar și prin destinație parcurile publice fac parte din domeniul public,cum rezultă din art.3 alin.4 din Legea nr.213/1998. La punctul III – 2 din anexa la Legea nr.213/1998 sunt indicate și parcurile publice iar parcul Plumbuita face parte din domeniul public al Municipiului București.
Referitor la calitatea procesual pasivă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că există o asemenea calitate în raport de pretenția reclamanților de a se constata că și-au menținut calitatea de proprietari asupra terenului, și deci excepția este lipsită de interes.
D. consecință a menținerii soluției instanței de fond, instanța a respins cererea de intervenție în interesul reclamanților, formulată de intervenientul Simigalia D. G., ca neîntemeiate. În schimb a admis cererea de intervenție formulată de E. Civica în favoarea Administrației D. Public Sector 2 și C. G. al Municipiului București .
Împotriva deciziei civile nr.515 A din 14.09.2010 au formulat recurs reclamantele B. T., C. R. și H. A. M..
Prin decizia civilă nr.2755 din 25.04.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă s-a admis recursul, s-a casat decizia civilă nr.515 A din 14.09.2010 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut că au fost pronunțate mai multe decizii de casare nr.3943/11.11.2003; 275/18.11.2005 și 6684/5.11.2008 dar aspectele și statuările obligatorii, reținute în aceste decizii de casare, nu se regăsesc în examinarea efectivă a instanței de apel, în rejudecare. Din această perspectivă erau incidente dispozițiile art.315 Cod procedură civilă cu atât mai mult cu cât prin deciziile de casare sunt evidențiate aspecte ce țin de fondul cauzei de situația reală faptică, cât și de drept a terenului în litigiu, în raport de succesiunea în timp a actelor juridice efectuate cu privire la terenul din litigiu.
S-a mai arătat că problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare și cum în cauză situația reală a terenului solicitat nu a fost clarificată, în condițiile în care se susține existența unei porțiuni libere și susceptibile de o eventuală restituire se impunea administrarea unei expertize care să clarifice și acest aspect raportat la constatările făcute cu ocazia cercetării locale prin procesele verbale încheiate la 12.05.2003 și respectiv 19.10.2006.
Cauza s-a reînregistrat la Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă sub nr._ .
În faza rejudecării s-au depus hotărârile Consiliului Local Sector 2 nr.30/18.03.2010 și 75 din 13.08.2012 de aprobare, cofinanțare și susținere proiect „Parc de argument – T. – Plumbuita, iar la termenul din 7.09.2012 s-a încuviințat efectuarea unei expertize cu obiectivele stabilite prin încheierea din 12.09.2012 copia legilor 351/1945, și Legea nr.708/1943 cu schița anexă a perimetrului general pe care se va amenaja Parcul Sportiv Național Mareșal A..
Pentru termenul din 08.03.2013 s-a depus raportul de expertiză, întocmit de expert S. A. T.. De asemenea s-a depus un raport ca materialul dendrologic existent pe suprafața de 37.298 mp situat în parcul Plumbuita, cu anexe planșe foto și o planșă de amplasament a materialului dendrologic, înscrisuri prin care s-a făcut dovada executării de lucrări de întreținere în parcul Plumbuita.
S-au mai depus adresa nr._/04.05.2009 a Primăriei S. 2 București ; o adresă a subcomisiei sectorului 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate, procesul verbal din 17.10. 1994 a subcomisiei nr.2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin care s-a propus nerestituirea terenului pretins de C. B., un inventar al fabricii de cărămidă B. din ..60 - C. – Plumbuita.
La 7.06.2013 s-au admis obiecțiunile la expertiză iar la 20.09.2013 s-a depus răspunsul la obiecțiuni. De asemenea s-au mai depus alte planșe foto.
La 18.10.2013 M. București a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în temeiul art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 susținând faptul că reclamantele prin autorul lor au urmat calea specială a Legii nr.18/1991.
În susținerea excepției s-a depus la dosar procesul verbal din 17.10.1996 a Subcomisiei nr.2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, adresa nr.8454 din 01.03.1995 prin care s-a comunicat lui B. C. faptul că prin hotărârea nr.343 din 24.11.1994 s-a respins contestația acestuia de restituire a terenului pentru că terenul este proprietate de stat, și sunt incidente dispozițiile art.5 din Legea nr.18/1991.
În opinie majoritară apelul este nefondat pentru următoarele argumente:
În ce privește motivele de apel formulate de autorul reclamantelor, din reexaminarea probatoriului, care a fost completat pe parcursul derulării procesului, rezultă că autorul reclamantelor a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 6 ha situat în fosta comună C., județul Ilfov prin succesiune o cotă de 1/3 de la tatăl său C. B., prin cumpărarea unei cote de 1/3 de la sora sa E. B. și prin adjudecarea nr._ din 4.07.1935 a cotei de 1/3 a celeilalte surori.
Prin art.1 din Decretul – Lege nr.708 publicat în Monitorul Oficial nr.253/28.10.1943, se declară de utilitate publică lucrările de interes național privitor la crearea Parcului Național Sportiv Mareșal I. A., cuprinzând zona plantațiilor, zona parcului sportiv cu stadionul, terenurile, toate anexele pentru sport și satul olimpic precum și zona Mănăstirii Plumbuita „art.2. Terenul pe care se execută aceste lucrări are perimetrul arătat în alăturatul plan, care face parte integrantă din lege” terenul de 6 ha a fost declarat de utilitate public de interes național și deci s-a considerat trecut în domeniul public al statului, dovada este tabelul aflat la filele 53 – 54 unde se menționează preluarea terenului de 60.838 mp ce a aparținut autorului reclamantelor B. C..
Din conținutul art.6 din același act normativ Decretul – Lege nr.708/1943 rezultă că domeniul public al statului, inclusiv cel dobândit în temeiul art.1 și 2 din Decretul – Lege nr.708/1943 a trecut un domeniul public al Primăriei Municipiului București.
Cu privire la posibilitatea dobândirii dreptul prin lege în anul 1943 erau în vigoare dispozițiile art.645 cod civil de la 1864 care reglementa posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate și prin lege.
În ce privește incidența dispozițiilor art.6 alin.2 și 3 din Legea nr.213/1998 invocate de autorul reclamantelor în cererea de chemare în judecată. Textul art.6 alin.2 reglementează posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv prin vicierea consimțământului dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În prezenta cauză a rezultat că terenul a fost declarat de utilitate publică prin Decretul – Lege nr.708/1943. În ce privește ultima teză a textului, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație se constată că Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 nu este o lege specială pentru bunul pretins de către reclamante, preluarea făcându-se anterior datei de 6.03.1945.
În ce privește incidența legii nr.18/1991,potrivit art.8 alin.2 de prevederile acestei legi beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și în condițiile legii, moștenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă și alte persoane anume stabilite.
Autorul reclamantelor și reclamantele nu fac parte din aceste categorii de persoane și deci nici Legea nr.18/1991 nu le era aplicabilă pentru a li se restitui terenul revendicat.
În consecință dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 pentru exercitarea acțiunii în revendicare au fost greșit invocate.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe considerentul că reclamantele și autorul lor au avut la dispoziție calea legii speciale și că ar fi incidente dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 este nefondat pentru că în concret nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.18/1991 nu au reprezentat pentru reclamanți o lege specială ce putea fi urmată, deoarece legea 10/2001 se aplică numai bunurilor preluate de stat în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, terenul reclamanților fiind preluat anterior datei de 6.03.1945, iar în cazul Legii nr.18/1991 reclamantele și autorul lor nu făceau parte din categoriile de persoane beneficiare ale Legii nr.18/1991.
În consecință excepția este nefondată.
Referitor la respectarea de către actuala instanță de apel a dispozițiilor deciziilor de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție se constată următoarele: Prin decizia civilă nr.3943/11.11.2002 dată în dosarul nr.3298/2001 s-a dispus ca instanța de apel să administreze și alte probe pentru a se înlătura orice dubii cu privire la destinația și folosința reală a terenului după dezafectarea fabricii de cărămidă.
Din probele administrate (fila 389 dosar nr._ al Curții de Apel București Secția a IV a Civilă) rezultă că numitul C. B. a primit la 2.09.1925 autorizarea de a înființa funcționarea a fabricii de cărămidă, în comuna C. . de 6 ha care era folosit cu destinație agricol, potrivit celor afirmate de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Prin decizia nr.777 din 14.03.1949 Fabrica de cărămidă se „blochează și recondiționează” la dispoziția Ministerului Industriei – Direcția Industrială a Ceramicii și Materialelor de Construcții și pusă la dispoziția acestei direcții.
Părțile nu au produs alte probe contrare privind o altă destinație dată terenului față de cea stabilită prin Decretul Lege nr.708/1943 aceea de parc, destinație care se păstrează până în prezent.
Dovada în acest sens sunt procesul verbal de cercetare la fața locului din 12.05.2003 din care rezultă că terenul a mai fost îngrădit în anul 1979 iar în 2003 s-a pus un alt gard metalic, iar din procesul verbal de cercetare la fața locului din 19.10.2006 s-a reținut că terenul este împrejmuit cu gard ce a fost construit în anul 2003. S-a constatat că terenul era acoperit cu iarbă, pe teren se aflau copaci și arbuști, terenul prezenta alei amenajate și bănci. De asemenea pe teren se aflau aruncate gunoaie ce era strânse de ADP.
Din expertizele întocmite în cauză, dar mai ales din expertiza și răspunsul la obiecțiuni întocmite de expert S. A. T. rezultă că pe terenul de_ mp care este revendicat se află o platformă asfaltată pentru roleri și bicicliști pe o suprafață de 546 mp, precum și 5 echipamente rampe metalice, se afla alei pietonale pe o suprafață de 3420 mp, la coborârea spre lac se afla o scară din beton cu lungimea de 15 m și lățimea de 4, terenul este împrejmuit pe latura la vest pe o lungime de 181,5 m, lângă gardul metalic pe o lungime de 181,5 m se afla plantați pomi, cu înălțimea de 10 m, pe lângă alei sunt plantați mesteceni – la margine lacul terenul este sprijinit de un zid betonat, Pe teren se mai afla și vegetație spontană.
Din planșele depuse rezultă că terenul este înconjurat de alei pietonale. De asemenea din planșele foto depuse rezultă că în prezent folosința este de parc public.
Prin decizia civilă nr.2725 R din 18.11.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a apreciat că probele administrate de instanțe de apel sunt contradictorii și că cercetarea locală nu și-a atins scopul. De asemenea s-a reținut că nu s-a stabilit care este utilizarea în prezent a suprafeței de teren.
Din expertiza întocmită în această fază a rejudecării apelului rezultă că întregul teren este folosit ca parc, iar din schițele anexate rezultă că întregul teren pretins de reclamanți este folosit cu destinația de parc.
Prin decizia civilă nr.6684 din 5.11.2008 s-a cerut instanței de apel să stabilească amplasamentul celor două terenuri ale reclamantelor și al familiei Simigalia precum și destinația actuală a terenului pretins de reclamanți.
Prin expertiza întocmită de expert S. A. T. s-a stabilit amplasamentul celor 6 ha pe care le-a deținut autorul reclamanților potrivit anexei 4, și anume: la V – . – M. București și parcul Plumbuita, la S – M. București, iar la S- E lacul Plumbuita precum și amplasamentul celor 14 ha teren ale familiei Simigalia, potrivit anexei 5 și anume la V – . – M. București – lac Plumbuita, la N – E lacul Plumbuita – și proprietăți particulare și la S – M. București și lacul Plumbuita.
Din cele două planșe anexe a rezultat că terenurile ce au aparținut celor două familiei se află unul lângă celălalt.
Nu s-au făcut obiecțiuni cu privire la acest amplasament.
În ce privește destinația actuală rezultă că este folosit ca parc public – rezultând atât din expertiză cât și din planșele foto depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr.2795 din 25.04.2012 s-a susținut că situația reală a terenului solicitat nu a fost clarificat, în condițiile în care se susține existența unei porțiuni libere de o eventuală restituire.
Din expertiza întocmită de expert S. A. T., în actuala fază a apelului dar și din planșele foto depuse rezulta că întregul teren este folosit cu titlu de parc și că pretinsul teren liber se află între alei, aspect ce rezulta din schița nr. 10 întocmită de expert dar și din planșele foto depuse la dosar.
În ce privește pretinsul teren liber de_ mp sau 41.610 mp se observa din schița 10 existența mai multor suprafețe de teren aflate între alei.
De asemenea se observă menționarea suprafeței de teren S1=_ mp – care aparent este prezentată ca teren liber, din planșele foto depuse la dosar rezultă că este o zonă verde pe care se află plantați și arbori. Astfel pentru zona notată cu S1=_ mp avem planșe notate cu „zona revendicată 1” din care rezultă atât zona verde cât și plantația de pomi și arbuști, existând la finalul acestor planșe un inventar al arborilor existenți în această zonă.
În zona notată în anexa 10 cu S2 =2966 mp exista planșe foto notate cu „zonă revendicată 2” din care rezultă existența aleilor și a arborilor, precum și spațiu verde. La finalul acestor planșe exista un inventar al arborilor.
În ce privește suprafața de teren notată cu schița nr.10 S3= 308 mp chiar pe schițe se arată că există platforma betonată și că se află între alei.
În ce privește suprafața de teren notată în schița nr.10 cu S4 = 2142 mp – din planșele foto notate cu „zona revendicată 4” rezultă că este spațiu verde cu arbori plantați aflați între alei, cu bănci amenajate, și spațiu de joacă pentru roleri. La fel exista la sfârșit un inventar cu arbori aflate pe acest teren.
În ce privește suprafața de teren notata cu schița 10 cu S5= 686 mp – chiar din schiță apare că se află între alei iar din planșele foto notate cu „zona revendicată 5” rezultă că este o zonă verde, cu arbori plantați și bănci . La fel, la sfârșit exista un inventar al arborilor aflați pe acest teren.
În ce privește suprafața de teren notată în schița 10 cu S6 =859 mp, chiar din schiță apare că este între alei, iar din planșele foto, notate „zonă revendicată 6” apare că este zonă verde ce are plantați de pomi iar lângă alei montate bănci. La fel exista la sfârșitul planșelor un inventar al pomilor aflați pe acest teren.
În ce privește suprafața de teren notată pe schița cu S7= 3833 mp, chiar din schiță apare că este între alei iar din planșele foto notate cu „zonă revendicată 7” rezultă că este spațiu verde, cu pomi și montate bănci, Și în acest caz exista un inventar al arborilor.
În ce privește suprafața de teren notată cu schița 10 cu S8= 783 mp – chiar din schiță se observă că este terenul aflat în imediata apropriere a lacului, care este un teren de protecție.
În concluzie destinația și folosința reală a terenului revendicat este aceea de parc, motive pentru care în temeiul art.296 Cod procedură civilă va respinge apelul reclamantelor, ca nefondat.
Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de Simigalia D. G. în interesul reclamantelor prin care, în sinteză, s-a susținut că reclamantelor li se poate restitui terenul ce a aparținut autorul lor, având în vedere motivele pe care s-a dispus de respingere a apelului reclamantelor și caracterul accesoriu al cererii de intervenție se va respinge ca nefondată și cererea de intervenție formulată de Simigolia D. – G..
În ce privește cererea de intervenție formulată de Fundația E. Civica va fi admisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantele-reclamante B. T., C. R. și H. A. M., cu domiciliul ales la SCAv.Țuca, Z. & Asociații, în București, ..4-8, Clădirea America House, ., ., împotriva sentinței civile nr.29/15.01.2001 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.1210/1999, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația D. Public Sector 2, cu sediul în București, ., sector 2, C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, M. București prin Primarul G., cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2 și intimații-intervenienți Fundația E. Civica, cu sediul în București, .. sector 2, P. S. 2 București, cu sediul în București, .-13, sector 2 și S. D. G., cu domiciliul ales la avocat Faier D., în București, ..8, .. ..
Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul S. D. – G. în favoarea apelanților, ca nefondată.
Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Fundația E. Civica în favoarea intimaților ADP Sector 2 și C. G. al Municipiului București .
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 8 noiembrie 2013.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. A. M. M.
GREFIER
G. – M. V.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 13 ex.
28.11.2013
Cu opinia separată a doamnei judecător R.
P. în sensul admiterii apelului cu consecința
admiterii acțiunii în revendicare a terenului în
suprafață de_ mp identificat prin expertiza
și admiterea cererii de intervenție accesorie
S. D. – G..
Apelul este fondat.
În fapt, reclamanții au sesizat instanța de judecată la data de 24.03.1999 pentru a decide asupra restituirii în natură a unui teren de 6 hectare situat în București și aflat în posesia statului.
După un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 3943din 11.11.2002 prin care a stabilit că „. imobilului a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziție care, însă, a conferit statului cu titlu numai o detenție precară și aceasta numai temporar, până la expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziția, dată la care imobilul trebuia restituit proprietarului său”și de asemenea, a stabilit că reclamantul și-a păstrat dreptul de proprietate asupra terenului „pe care nu l-a pierdut niciodată în folosul statului prin actul de rechiziție”. Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare solicitând „a se înlătura orice dubii cu privire la destinația și folosința reală a terenului”.
Din hotărârea irevocabilă menționată rezultă două aspecte importante: A) Dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului a fost recunoscut irevocabil cu efect retroactiv, în acțiunea lor în revendicare imobiliară, cu consecința recunoașterii existenței în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi paragraful 34 și 38 în Cauza R. contra României vezi paragraful 38 din Cauza S. contra României aplicabile mutatis mutandis) astfel că, respingerea cererii de restituire a terenului ar echivala cu o expropriere de fapt, sancționată de Curtea E.D.O (vezi paragraful 34 alin. 2 din cauza menționată) și
B) Realizând prima casare cui trimitere spre rejudecare, după stabilirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului revendicat, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus și stabilirea destinației terenului în litigiu. Scopul casării pentru motivul menționat nu poate fi interpretat decât ca fiind o oportunitate acordată autorităților statului pentru . aspectul deținerii terenului fără titlu – prin actul de expropriere a imobilului – în cazul în care s-ar fi dovedit că acesta este de utilitate publică. Susțin acest scop al casării ca fiind singurul cu o finalitate legală, deoarece interpretarea scopului casării de către autoritățile administrative implicate în proces, inclusiv interpretarea opiniei majoritare în sensul că stabilirea destinației terenului ar putea deveni un impediment pentru admiterea cererii reclamanților, în cazul în care terenul este parc public, este nelegală în opinia mea.
Aceasta pentru că, ar trebui explicit acceptată o afirmație împotriva legii și anume aceea că, în ceea ce privește domeniul public, destinația creează titlul. Or, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că, fac parte din domeniul public numai bunurile dobândite de stat cu titlu valabil, aspect reglementat foarte clar, încă de la data formulării acțiunii în revendicare, textul de lege fiind în vigoare și în prezent și principiul se menține, prin art. 554 din N. C.P.C cu privire la toate bunurile din domeniul public. De aceea, nu este suficientă o declarație a legii pentru ca bunul să fie transferat din proprietatea privată a cuiva în domeniul public, ci este necesar un titlu valabil pentru preluarea bunului în domeniul public, deoarece destinația bunului sau declarația legii nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, iar destinația publică nu creează domeniul public, ci titlul de proprietate (vezi par. 50 din C. V. c. României pentru o situație similară). În concluzie, singurul scop al casării din prima decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acest dosar pentru stabilirea destinației terenului, nu putea fi decât acela de a oferi autorităților publice – în cazul în care terenul ar fi avut destinația de parc public – posibilitatea legală să îl exproprieze - deoarece dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului fusese deja recunoscut și stabilit, Înalta Curte de Casație și Justiție precizând fără echivoc că reclamantul și-a păstrat dreptul de proprietate asupra terenului, pe care nu l-a pierdut niciodată în folosul statului prin actul de rechiziție.
În fapt, din anul 2002, data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit titlul de proprietate al reclamanților asupra terenului și până în prezent autoritățile publice interesate nu au dovedit . posesia terenului, astfel că, nu au nici un titlu de proprietate asupra terenului. Cu toate acestea, interpretând prima decizie de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că destinația publică creează domeniul public, administrația publică locală a procedat la amenajarea terenului pentru a fi utilizat ca parc public.
De aceea, terenul înscris din anul 1986 în evidențele administrative cu destinație de parc, s-a transformat dintr-un teren viran în parc public, pe parcursul procesului, cu deosebire după anul 2001 (astfel cum au precizat autoritățile administrative) iar amenajarea parcului s-a intensificat în fiecare an, pe baza fondurilor de investiții alocate în acest scop, astfel că din expertizele efectuate în prezentul proces, ca urmare a multiplelor casări cu trimitere spre rejudecare, rezultă că terenul inițial viran și abandonat a devenit un parc public.
De aceea, situația de fapt a terenului reținută pe larg în opinia majoritară, este aceea că terenul revendicat este parc public, astfel că, de vreme ce am constatat aceeași situație de fapt nu înțeleg să detaliez acest aspect.
Motivul esențial pentru care m-am detașat de opinia majoritară este acela că, de vreme ce consider că destinația nu creează titlul de proprietate și nici simpla declarație a legii, atunci nu are nici o importanță dacă terenul este sau nu parc public.
Din punctul meu de vedere, reclamanții au un drept de proprietate asupra imobilului, pe care nu l-au pierdut niciodată în favoarea statului, astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în prima decizie de casare, iar până în prezent – deși a investit în amenajarea terenului pentru ca acesta să devină parc public - autoritatea administrativă interesată nu a făcut nici un demers legal pentru a dobândi vreun titlu asupra terenului.
De aceea, ceea ce este important în prezentul proces și ceea ce a reprezentat și motivul esențial al primei și al ulterioarelor casări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este individualizarea terenului prin loturi și vecinătăți în raport de titlul de proprietate al reclamanților.
Individualizarea terenului revendicat a fost realizată în faza apelului, iar expertul a stabilit că din terenul inițial de 6 hectare aparținând autorilor reclamanților, o suprafață de teren de_ mp poate fi restituită în natură, deoarece există, în condițiile în care restul suprafeței de teren până la totalul de 6 hectare este acoperit de blocul Plumbuita. Terenul, inițial un lot de 20 de hectare, a fost individualizat foarte clar prin expertiza efectuată de expertul S. A., iar suprafața de 6 hectare, care interesează în speță a fost delimitată prin coordonate în anexa de la fila 456 din dosar (fila desprinsă din dosar) iar suprafața de teren de_ mp a fost delimitată și individualizată prin laturi și coordonate în anexa de la fila 455 din dosarul prezent (de asemenea filă desprinsă din dosar).
Rezultă fără echivoc din compararea schițelor privind configurația și vecinătățile terenului că acestea corespund celor existente în schița anexă la contractul de vânzare-cumpărare privind terenul în litigiu încheiat între autorul reclamanților și E. și A. Focșeanu în anul 1925 (fila 458 dosar apel).
Consider că situația de fapt a fost pe deplin stabilită și că nu există nici un impediment legal la restituirea terenului existent în natură, în întregul său, inclusiv a zonei de protecție a lacului, zonă supusă unor restricții legale, ce se vor transmite în sarcina proprietarilor ca o obligația propter rem.
De aceea, am exprimat opinia admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii formulată de reclamanți, astfel cum a fost restrânsă, la suprafața posibil a fi restituită în natură, și de asemenea, admiterea cererii de intervenție formulată de intervenienta S. D.-G., al cărei teren aflat în vecinătatea celui restituit în prezentul dosar, nu a fost afectat prin individualizarea realizată de expertul S. A., ci dimpotrivă, ambele suprafețe de teren au fost delimitate în raport de actele de proprietate ale părților din proces.
Apărările formulate de M. București în prezentul proces nu sunt fondate.
Au precizat deja că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu și înscris în evidențele administrative încă din anul 1986, cu destinație de parc. Sub acest aspect, nu are nici o relevanță dacă terenul a fost amenajat ca parc public și nici când a fost amenajat, deoarece, pe de o parte, nu destinația este importantă în speță ci titlul de proprietate, iar dacă titlul ar fi existat nu avea nici o relevanță dacă parcul ar fi fost sau nu ar fi fost amenajat, deoarece proprietarul putea dispune conform voinței sale când și cum să amenajeze terenul.
Aspectele de oportunitate privind deficitul de spații verzi sunt lipsite de orice relevanță din punct de vedere juridic, ca și explicațiile date de M. București pentru justificarea intensificării amenajării sistematice începând cu anul 2001.
Invocarea de către M. București a unor înscrisuri noi pentru a justifica preluarea legală a terenului, în anul 1943, prin expropriere, după ce în anul 2002, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că reclamanții și-au păstrat dreptul de proprietate asupra terenului; este inadmisibilă, deoarece titlul de proprietate al reclamanților a fost stabilit în mod irevocabil, iar înscrisurile noi la care M. București face referire nu pot fi valorificate decât într-o cale de atac extraordinară și numai în condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea acelei căi de atac, deoarece a afirma contrariul celor stabilite de ÎCCJ în prima decizie de casare și anume că reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ar însemna încălcarea principiului securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție.
De altfel, aspectul privind exproprierea terenului de către stat, în anul 1943, a fost analizată în prezentul proces, în apelul judecat anterior, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia numai pentru stabilirea clară a situației de fapt, conform deciziilor de casare anterioare, ceea ce nu poate fi interpretat decât ca o stabilire irevocabilă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului.
M. București a susținut, de asemenea, că reclamanții nu au un bun actual în sensul deciziei dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot A. c. României.
Invocarea deciziei menționate este greșită deoarece reclamanții au un bun actual, de vreme de ÎCCJ a reținut în anul 2002 că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate în favoarea statului prin rechiziție, situația din prezenta speță fiind similară cu cea din cauza S. c. României, când prin considerentele hotărârii a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului, iar în final acțiunea în revendicare a fost respinsă, caz în care România a fost sancționată prin plata unor despăgubiri. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat, pe larg, în cauza V. C. României (par. 58-60) că o încălcare a articolului 1 din protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate produce pentru „bunuri”, noțiune autonomă cu sens larg în care se includ și bunurile actuale și valorile patrimoniale și creanțele, astfel că argumentul privind inexistența unui bun actual tinde să limiteze nu numai noțiunea de „bun” în înțelesul său autonom, construit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar este transpus dintr-o speță având un context diferit și anume aspectele privind Legea nr. 10/2001 și nu acțiunea în revendicare de drept comun.
Or, acțiunea în revendicare nu este constitutivă de drepturi, ci declarativă de drepturi, care sunt preexistente și tocmai de aceea ÎCCJ a stabilit că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
În schimb, cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt constitutive de drepturi, astfel că, aducerea în prezentul proces a unor argumente și pasaje din decizia pilot A. c. României, care are ca situație de fapt o premisă diferită este superfluă.
M. București a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 susținând că terenul nu putea fi revendicat, deoarece a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, lege specială, în baza căreia, reclamanților li s-a respins cererea de retrocedare a terenului.
Excepția nu este întemeiată.
Terenul în litigiu este înscris oficial în domeniul public local însă din anul 1986, iar conform Legii nr. 18/1991, terenurile aflate în domeniul public nu au făcut obiectul restituirii, acesta fiind și motivul pentru care cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 18/1991 a fost respinsă. Rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 213 /1998 - terenul în litigiu - aflat în domeniul public al statului (fără un titlu legal astfel cum a stabilit ulterior ÎCCJ) – nu făcea obiectul nici unei legi speciale de reparație, deoarece prima lege care a permis revendicarea bunurilor aflate în domeniul public și restituirea acestora în baza hotărârilor judecătorești a fost legea nr. 213/1998, ea condiționând existența legală a domeniului public de dobândire cu titlu a bunurilor de uz și interes public, iar în baza acestei legi, în vigoare și în prezent, a fost formulată acțiunea reclamanților, astfel că acțiunea nu este numai admisibilă, ci și întemeiată conform prezentei opinii minoritare.
JUDECĂTOR
R. P.
Red. R.P.
Tehnored. C.G – 13 ex
19.12.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 865/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
