Pretenţii. Decizia nr. 579/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 579/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-03-2013 în dosarul nr. 2999/87/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 579R
Ședința publică de la data de 15.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L. - M.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror B. D..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – reclamanți G. C., G. M. și G. I. și de rrecurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 646/17.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr._ .
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul – reclamant G. M. personal, lipsind recurenții – reclamanți G. C. și G. I. și recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Recurentul – reclamant învederează că nu are avocat și înțelege să –și susțină singur recursul și de asemenea că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Reprezentanta Ministerului Public, învederează că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea ambelor recursuri declarate în cauză.
Recurentul – reclamant G. M. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, iar cu privire la recursul declarat de recurentul – pârât S. R., lasă la aprecierea instanței soluționarea acestui recurs.
Reprezentanta Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de apel București solicită respingerea recursului declarat de recurenții – reclamanți ca nefondat, cu motivarea că instanța de fond în mod corect a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale față de decizia în interesul legii nr.12/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de deciziile Curții Constituționale.
Totodată, solicită respingerea recursului declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii dislocării autorilor recurenților în perioada 12 iulie 1950-1 august 1956, în calitatea Saligny, județul C..
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 5.06.2012 sub nr._ reclamanții G. C., G. M. și G. I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al măsurii dislocării defuncților G. D M., G. G. și G. M. M. în perioada 12.07.1950-1._ în localități din județul C. și să fie obligat pârâtul să le plătească suma de 100 000 euro în lei la cursul BNR din ziua plății reprezentând daune morale pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt fii și respectiv soția supraviețuitoare a defunctului G. M M. acesta fiind fiul lui G. D M. și G. G..
Aceștia din urmă au fost dislocați împreună cu copii lor din .-se domiciliu obligatoriu în . jud. C. în perioada 12.07.1950-1._.
Dislocarea s-a produs din motive politice, familia fiind una înstărită și au participat la revolta din . 1949/1950.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 și 5 din Leega nr. 221/2009 și art. 6 CEDO
Pârâtul S. R. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii privind solicitarea de daune morale iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În motivare s-a arătat că în raport de decizia Curții Constituționale 1358/2010 nu există temei legal pentru acordarea daunelor morale, iar pe fond s-a arătat că reclamanta nu a dovedit caracterul politic al condamnării.
Prin sentința civilă nr. 646/17.10.2012 Tribunalul Teleorman a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G. C., G. M. și G. I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, a constatat caracterul politic al măsurii dislocării defuncților G. D. M., G. G. și G. M. M. în perioada 12 iulie 1950 - 1 august 1956 in localitatea Saligny, județ C. și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, din dosarul individual nr. 1442/85 întocmit de organele Ministerului de Interne că defunctul G. M. împreună cu familia compusă din G. Ghergina soție decedată și doi copii dintre care și defunctul G. M M., autorul reclamanților, a fost ridicat de la domiciliul său din com B. . 1950, și dislocați în ..
Motivul dislocării l-a constituit faptul că în anul 1950 a luat parte la răzmerița ce a avut loc în . în rândul cetățenilor pentru participare la răzmeriță, desfășurând o vie activitate în rândul țăranilor muncitori. De asemenea acesta a fost încadrat la categoria chiaburi posedând 20 ha teren arabil și o casă, bunuri ce i-au fost trecute în patrimoniul Sfatului Popular al comunei B..
Restricțiile domiciliare i-au fost ridicate prin Decizia 6424/10.07.1964.
Din acest dosar nu a reieșit actul normativ în baza căruia s-a dispus dislocarea familiei G., rubrica privind această mențiune din „Nota” de la fila 36 fiind barată.
În aceste condiții, Tribunalul a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009. Cum participarea la răzmerița și instigarea la răzmeriță împotriva regimului comunist se încadrează între faptele prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. a și c¹ din OUG 214/1999 tribunalul a admis capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii dislocării.
În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morele tribunalul a reținut că, prin deciziile nr.1358 și 1360 din 2010 ale Curți Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Cum legiuitorul nu a pus în acord aceste dispoziții cu dispozițiile Constituției în 45 de zile de la publicarea deciziilor, dispozițiile legale declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice, conform art. 147 alin. 1 din Constituție.
Susținerile reclamanților că aceste dispoziții ar fi în vigoare datorită modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010 nu își au fundament. Prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 a fost modificat doar alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu și lit. a teza 1 a acestui articol, modificarea nevizând și dispozițiile legale enumerate în literele articolului 5. De altfel și din analiza modificării s-a observat că aceasta nu a vizat esența acestuia ci a fost înlocuită sintagma „instanței de judecată” cu sintagma „instanței prevăzute la art. 4 alin 4” . Or, această intervenție a legiuitorului nu constituie o punere în acord a dispozițiilor declarate neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi cu dispozițiile constituționale.
Aprecierile reclamanților cu privire la statutul Curții Constituționale și a imparțialității acesteia nu pot fi primite, noțiunea de tribunal independent din art. 6 al CEDO nu se circumscrie numai sistemului de instanțe prevăzut de Legea nr. 304/2004, iar intervenția curții nu poate fi asimilată intervenției intempestive a legiuitorului, în acest sens fiind și practica CEDO, concretizată în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei.
De asemenea nu pot fi primite nici susținerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției întrucât la data sesizării instanței, 5.06.2012, dispozițiile ce ar fi permis acordarea daunelor morale nu mai erau în vigoare și astfel nu se poate vorbi de un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocol.
Nu se pot reține nici argumentele vizând încălcarea principiului nediscriminării căci nu constituie o situație de discriminare aceea în care o persoană acționează în instanță la peste un an și jumătate de la data când actul normativ ce îi recunoștea anumite drepturi și-a încetat efectele juridice, situația viind similară celei a abrogării actului normativ ce prevedea anumite drepturi.
În ceea ce privește criticile vizând Decizia 12/2011 a ÎCCJ și neconcordanța acesteia cu Convenția, acestea nu pot fi primite întrucât această decizie a vizat divergențele jurisprudențiale în legătură cu efectele deciziilor Curții Constituționale asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării deciziilor arătate. Or, prezenta cauză a fost introdusă la peste un an și jumătate de la publicarea deciziilor astfel că dezlegarea dată de Înalta Curte nu vizează cauzele introduse după data publicării deciziilor.
Cum față de efectele acestor decizii nu mai există un temei legal al cererii de acordarea a daunelor morale suferite ca urmare a unei condamnări cu caracter politic, acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva sentinței civile nr. 646/17.10.2012 au declarat recursuri reclamanții G. Ceculia, G. M. și G. I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, reclamanții G. Ceculia, G. M. și G. I. au învederat următoarele critici:
1. În mod greșit a fost respinsă cererea pentru acordarea de daune morale, deși aceasta este admisibilă.
Desi prin deciziile nr. 1358 si nr. 1360 din 2010 ale Curtii Constitutionale s-au declarat neconstituționale prevederile art.5 alin. 1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, prin Legea 202/2010 publicata in Monitorul Oficial nr.714 din 26.10.2010 si care a intrat in vigoare in 30 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial - art. XIII - se modifica art. 5 alin. 1 din legea 221/2009 aratandu-se ca "orice persoana care a suferit condamnari, ori sotul sau descendentii pana la gradul II inclusiv pot solicita despagubiri pe temeiul acestei legi"; asadar Legea 202/2010 intrata in vigoare la 25.11.2010 este ulterioara deciziilor de neconstitutionalitate pronuntate in 20 si 21.10 .2010 si inainte de producerea efectelor juridice ale acestor decizii prin publicarea lor in Monitorul Oficial. Se observa ca legea a fost modificata in termenul de 45 zile, iar legiuitorul a inteles sa (re)adopte acelasi text al disp. art.5 din Legea 221/2009, neinsusindu-si sustinerile Curtii Constitutionale.
Pentru aceste argumente recurenții – reclamanți apreciază ca art. 5 al Legii 221/2009 este in vigoare si isi produce efectele in ceea ce priveste cauza dedus a judecatii.
Aceasta interpretare este in concordanta cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dispozitii care se aplica prioritar fata de dreptul intern.
2. A fost incalcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană, principiu aplicabil in cauza:
Curtea Europeană a arătat că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite urmatoarele condiții: să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; contestația să fie reală și serioasă; rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului. Aceste conditii sunt intrunite cumulativ in cauza.
Inalta Curte prin decizia in interesul legii nr.12/2011 retine in motivarea pe acest aspect ca tot Curtea Europeana a stabilit că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză", dezvoltand aceleasi sustineri cu privire la inexistenta unui text normativ care sa indreptateasca la formularea unei actiuni. Concluzioneaza Inalta Curte că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Curtea Constituționala nu face parte din puterea judecătoreasca în accepțiunea Legii 304/2004 intrucat printre instituțiile enumerate la art. 1 si 2 din acest act normativ nu se regăsește și Curtea Constituțională.
Asadar Curtea Constituțională nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal imparțial și independent, datorită modalității de desemnare a judecătorilor.
Raportat la cauza dedusa judecații, recurenții apreciază ca intervenția Curții Constituționale este direct asimilată unei intervenții a legiuitorului si este de natură să rupă echilibrul procesual, incalcandu-se in mod evident garanțiile oferite de disp. art. 6 din Convenție.
3. A fost incalcat principiul privind respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție
Daca instanța de fond nu a reținut existenta unui bun in sensul definit de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, recurenții – reclamanți apreciază că au cel puțin o "speranță legitimă" care poate fi privita ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția arte 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, existența sa este fiind confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137) iar o asemenea jurisprudență se poate spune că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
Argumentele ce preced sunt confirmate de chiar jurisprudența Înaltei Curti in materie care la sfârșitul lunii mai 2011 - deci după deciziile Curții Constitutionale - pronuntase peste 10 hotarari ramase irevocabile prin care s-au acordat despăgubiri substanțiale unor fosti deținuți politici si moștenitorilor acestora, generându-se astfel situații discriminatorii.
Respingând cererea pentru acordarea de daune morale, instanța de fond a incalcat principiul egalitarii in drepturi si a creat o situație juridica discriminatorie fata de persoanele care au obținut hotărâri definitive si irevocabile, in raport de disp. arte 1, arte 4 si arte 16 din Constitutie, arte 14 din Convenția EDO.
Recurenții – reclamanți consideră ca instituirea unui tratament distinct intre persoanele indreptatite la despăgubiri pe temeiul legii 221/2009 in funcție de momentul in care instanța a pronunțat o hotărâre definitiva nu are nicio justificare obiectiva si rezonabila, fiind făcuta in funcție de un criteriu total aleatoriu si exterior conduitei persoanei, de natura sa incalce grav garanțiile oferite de disp. art: 6 din Convenția EDO de vreme ce toata jurisprudența Curtii Europene de Justitie este in sensul ca un "proces echitabil" presupune "tratarea egala a parților pe toata durata desfasurarii procedurii in fata unei instanțe, fara ca una sau alta dintre parti sa fie avantajata in raport cu cealalta parte din proces".
Recurenții – reclamanți apreciază ca prin sentința recurata pentru argumentele ce preced, a fost incalcat principiul nediscriminării.
Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat in sensul ca "diferența de tratament devine discriminatorie, in sensul art. 14 din Convenție, atunci cand se induc distincții intre situații analoage si comparabile fara ca acestea sa se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectiva".
Recurenții – reclamanți solicită trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind obligarea intimatului-parat la plata daunelor morale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 C.pr.civ.
În motivarea recursului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a învederat următoarele critici:
În mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, omițând faptul că prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/_.
În ceea ce privește excepția invocată, conform art. 147 din Constituția României publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele de regulamente constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile literei a) alin. 1 al art. 5 în forma modificată de Ordonanța de Urgență nr. 62 din 30 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 1 iulie 2010 „se suspendă de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010 dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate”.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-316 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții G. Ceculia, G. M. și G. I.:
Recurenții-reclamanți critică soluția pronunțată de Tribunal asupra primului capăt de cerere, privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic aplicată autorilor reclamanților prin dislocarea în localitatea Saligny, jud. C., în perioada 12 iulie 1950 – 1 august 1956.
Prin primul motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau încă în vigoare la data introducerii acțiunii, deoarece au fost modificate prin art. XIII din Legea 202/2010 publicata in Monitorul Oficial nr. 714 din 26.10.2010 si care a intrat in vigoare in 30 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial, astfel că este ulterioara deciziilor de neconstitutionalitate.
Curtea va respinge această critică, constatând că cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față, a formulată la data de 5.06.2012.
Or, la data formulării cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 care prevedeau dreptul persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, al soțului sau al descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări, nu mai erau în vigoare, deoarece au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, decizii care au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 716 din 15.11.2010, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată decizia prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul de lege invocat de către reclamanți în susținerea acestui capăt de cerere, fusese deja publicată în Monitorul Oficial, astfel că în mod corect a reținut tribunalul că cererea este lipsită de temei legal.
Prin constatarea neconstituționalității textului de lege care dădea reclamanților dreptul de a solicita în instanță acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, norma juridică nu mai întrunește condițiile prezumției de constituționalitate, efect care se produce erga omnes de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei privind constatarea neconstituționalității.
Or, în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi, forma nouă dobândită de Legea nr. 221/2009 este aplicabilă, de îndată, tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după data la care decizia de constatare a neconstituționalității produce efecte juridice.
Nu este întemeiat argumentul potrivit căruia dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau încă în vigoare la data introducerii acțiunii ca urmare a modificării prin Legea 202/2010, care este ulterioara deciziilor de neconstitutionalitate; deoarece contravine chiar jurisprudenței Curții Constituționale, care a arătat în jurisprudența sa că o prevedere normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, iar efectele sale încetează de drept, pentru viitor, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României (decizia C.C. nr.186/1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000)
Orice normă juridică încetează să mai producă efecte juridice ca urmare a declarării neconstituționalității legii (sau a unei ordonanțe de urgență) ori a unor dispoziții din acestea.
Din dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție reiese că deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu erga omnes, și nu doar între părțile sau doar în litigiul în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, iar norma juridică declarată neconstituțională își încetează aplicabilitatea ex nunc, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial.
Jurisprudența Curții Constituționale este în sensul că, în măsura în care un act normativ succesiv a modificat o soluție legislativă ce fusese anterior declarată neconstituțională de către Curte, dar a păstrat aceeași soluție legislativă, respectivul act normativ este lovit la rândul lui de același viciu de neconstituționalitate. Acest principiu a fost aplicat de Curtea Constituțională în mod constant (deciziile C.C. nr. 983/2009, nr. 124/2010 și nr. 335/2011, publicată în M. Of. nr. 355/23.05.2011). Făcând aplicarea dispozițiilor art. 147 alin.(4) din ConstituțieCurtea Constituțională a constatat că norma juridică astfel modificată este de asemenea neconstituțională.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Constituționala nu face parte din puterea judecătoreasca în accepțiunea Legii nr. 304/2004 și nu poate fi calificată ca un tribunal imparțial și independent, datorită modalității de desemnare a judecătorilor, astfel încât au susținut că intervenția Curții Constituționale este direct asimilată unei intervenții a legiuitorului si este de natură să rupă echilibrul procesual, incalcandu-se in mod evident garanțiile oferite de art. 6 din Convenție.
Curtea nu va reține aceste critici, constatând că această problemă de drept a fost soluționată de instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, astfel că este obligatorie pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial.
Astfel, Curtea constată că prin această decizie în interesul legii instanța supremă a analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile, statuând prin intermediul deciziei nr. 12/2011 faptul că „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă”.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenți-reclamanți susțin că le-a fost încălcat dreptul la respectarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece au o "speranță legitimă" care poate fi privita ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, existența sa fiind confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, conturată până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137) și de jurisprudența jurisprudența Înaltei Curti in materie care a acordat despăgubiri substanțiale unor fosti deținuți politici si moștenitorilor acestora.
Curtea va respinge această critică, constatând, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la CEDO și art. 20 alin. 2 din Constituția României, că recurenții-reclamanți nu pot invoca existența în patrimoniul lor nici măcar existența unei „speranțe legitime” în legătură cu obținerea unei despăgubiri pentru daune morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege căruia îi fusese înlăturată prezumția de constituționalitate la momentul promovării acțiunii.
Astfel, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Noțiunea autonomă de „bun” include atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul ar putea pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Din perspectiva recurenților-reclamanți, noțiunea de „bun” nu poate fi analizată prin raportare la existența unui „bun actual”, deoarece aceștia nu invocă existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ce ar putea reprezenta un titlu executoriu în accepțiunea hotărârii-pilot M. A. și alții c. României; ci numai prin raportare la noțiunea de „speranță legitimă”.
Prin noțiunea de „speranță legitimă” se înțelege acel interes patrimonial aparținând categoriei juridice de creanță care va dobândi calificarea de valoare patrimonială (singura care este susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1) doar în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern.
Or, în speța de față, la momentul introducerii acțiunii, legislația internă în vigoare nu mai recunoștea existența acestui drept de creanță în favoarea celor care pretindeau că au suferit anumite prejudicii prin condamnări sau alte măsuri administrative asimilate acestora luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Prin urmare, la data de 5.06..2012, după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în dreptul intern nu mai exista baza legală pentru recunoașterea în favoarea reclamanților a vreunui interes patrimonial – art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituțional, iar decizia respectivă dobândise caracter obligatoriu erga omnes la momentul promovării acțiunii.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că noțiunea de „speranță legitimă” este analizată din perspectiva legislației interne, Curtea Europeană statuând cu caracter de principiu că, atunci când un stat contractant adoptă (după ratificarea Convenției) o legislație referitoare la restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera ca acest nou cadru legislativ să dea naștere unui nou drept de proprietate, în favoarea acelei categorii de persoane care îndeplinesc condițiile legale de restituire.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor drepturi de creanță condiționate de verificarea de către instanță a îndeplinirii, în concret la fiecare speță în parte, a condițiilor legale pentru a putea beneficia de beneficiul legii. Or, în situația reclamanților, nu se poate vorbi nici măcar de vocația de a obține despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece aceste dispoziții legale nu mai erau în vigoare la momentul formulării acțiunii, iar simpla cerere de chemare în judecată, formulată după publicarea în M. Of. a deciziei de declarare a neconstituționalității textului de lege invocat, nu le conferă reclamanților un drept de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
O altă critică formulată de reclamanți prin motivele de recurs privește încălcarea principiului egalitarii în drepturi și al nediscriminării, critică pe care Curtea o va respinge constatând că și această problemă de drept, privind încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO și de art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție, a primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, astfel că este obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul> măcar al uneia dintre
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale)”.
În același timp, instanța supremă a statuat că „nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului” care garantează dreptul la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, deoarece „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dezlegările date prin decizia asupra recursului în interesul legii nr. 12/2011 sunt obligatorii pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 789/07.11.2011, raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:
Potrivit dispozițiilor art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel (art. 294-298 C.pr.civ.) se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
În capitolul referitor la judecata în recurs nu sunt cuprinse dispoziții potrivnice celor cuprinse la art. 295 alin. 1 C.pr.civ., astfel că instanța de recurs va face aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia instanța de control judiciar nu se poate pronunța decât în limitele criticilor formulate prin calea de atac, ca expresie a principiului disponibilității.
Din examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât prin cererea de recurs, Curtea constată că acesta critică soluția instanței de fond numai în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 147 din Constituție, a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținând că au rămas lipsite de efecte juridice ca urmare a declarării neconstituționlității lor prin deciziile Curții Constituționale.
Or, Curtea mai constată că prin hotărârea recurată tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii dislocării în perioada 12 iulie 1950 – 1 august 1956; soluție cu privire la care, din examinarea motivelor de recurs formulate, Curtea constată că pârâtul nu a adus nicio critică cu privire la aceste dezlegări ale instanței de fond, sau la modul de aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și ale art. 3 rap. la art. 2 alin. 1 lit. a) și c1) din OUG nr. 214/1999, astfel că ele au intrat sub puterea lucrului judecat prin nerecurare.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții – reclamanți G. C., G. M. și G. I. și de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 646/17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 15.03.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Steluța Z. D. I. L.-M.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. T.I./2 ex./22.03.2013
Jud. fond – G. P.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1019/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
