Pretenţii. Decizia nr. 1607/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1607/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 23918/3/2012
Dosar nr._
(1475/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1607.
Ședința publică din 16.10.2013
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - D. A.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant S. G. împotriva sentinței civile nr.932 din 29.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Parchetului invocă excepția tardivității recursului, având în vedere că sentința i-a fost comunicată reclamantului la data de 25.06.2013 iar calea de atac a fost înregistrată la 18.07.2013. Solicită a se verifica data poștei de pe plicul prin care a fost înaintat recursul împreună cu alte cereri de recurs declarate în alte dosare.
După deliberare, Curtea constată că în speță sunt aplicabile prevederile art.310 C. proc. civ. potrivit cu care „dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen”; dat fiind mențiunea olografă de pe recursul din cauza de față, ce atestă faptul că plicul, în care se aflau cereri de recurs pentru mai multe dosare, se află atașat la unul dintre aceste dosare, Curtea apreciază că recursul este formulat în termen și constată cauza în stare de judecată; acordă cuvântul în dezbaterea recursului și asupra excepției de neconstituționalitate invocată prin motivele de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, având în vedere că nu se indică un text anume din Legea nr.221/2009, apreciat ca fiind neconstituțional, ci este o formulare cu caracter general.
După deliberare, Curtea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, constatând că nu se indică exact textul din lege privind această excepție și nu rezultă nici măcar că vizează Legea nr.221/2009, nefiind, așadar, întrunite condițiile impuse de Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Pe fond, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, măsura deportării dispuse în ianuarie 1945 nefiind o situație avută în vedere de Legea nr.221/2009.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.932/29.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de petentul S. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul S. G. este fiul lui S. G., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
Reclamantul a depus la dosarul cauzei o declarație extrajudiciară a lui Hermann G. autentificată în Germania și tradusă în limba română, din care rezultă că tatăl reclamantului a fost deportat în URSS.
Potrivit dispozițiilor art.172 coroborat cu dispozițiile art.186 Cod procedură civilă declarația autentică a unei persoane nu se încadrează din punct de vedere procedural la dovada cu înscrisuri, iar în ceea ce privește dovada cu martori, aceștia trebuie audiați în mod nemijlocit de către instanță. Prin urmare, tribunalul nu a avut în vedere această probă.
De altfel, din acest înscris nu rezultă perioada în care tatăl reclamantului ar fi fost deportat în URSS.
Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.221/2009, aceasta se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă luată față de tatăl reclamantului nu se încadrează în perioada de reglementare a Legii nr.221/2009.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia nr.15/2012 a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S. G., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv în mod greșit Tribunalul București a reținut că recurentul trebuie să primească despăgubirea solicitată deoarece ar reprezenta o reparație morală pentru deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată, până în prezent nu a beneficiat de o despăgubire ca urmare a măsurii abuzive și jurisprudența CEDO a reținut constant caracterul întemeiat al cererilor de despăgubire bănească pentru prejudiciul moral și fizic suferit.
Verificând legalitatea sentinței recurate, în raport de criticile formulate, Curtea în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă a respins recursul pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică, Curtea a reținut că tatăl recurentului a fost deportat pentru munca de reconstrucție în URSS. În dovedirea cererii recurentul a depus copie după actul său de identitate, acte de stare civilă. În mod corect tribunalul a reținut că recurentul nu a făcut dovada pretențiilor sale nici măcar a perioadei cât tatăl său a fost deportat în URSS.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
Art.3 alin.1 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, definește măsura administrativă cu caracter politic ca orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute în mod expres în norma menționată.
Perioada de referință a legii este stabilită expres și vizează condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Din modul de reglementare al legii rezultă că o măsură administrativă dispusă în anul 1945, așa cum este cea din prezenta cauză, chiar dacă efectele ei s-au situat și în intervalul Legii nr.221/2009, nu intră în sfera de reglementare a acestei legi speciale.
Chiar enumerarea actelor normative în art.3 din lege vizează decrete, hotărâri, ordine și decizii emise după data de 06.03.1945 și nu anterior acestei date.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere și critica formulată de recurent, în sensul că Legea nr.221/2009 are un obiect strict delimitat și privește măsurile administrative sau condamnările dispuse pe teritoriul României de către autoritățile regimului comunist în perioada de referință a legii, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Față de reglementarea expresă a noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic care intră în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009, măsura dislocării în URSS dispusă față de tatăl reclamantului începând cu anul 1945 nu se subordonează acestei noțiuni și această critică nu a fost reținută.
Nu a putut fi reținută nici critica privitoare la respectarea reglementărilor internaționale aplicabile în materie, deoarece Curtea a apreciat că instanța fondului în soluția pronunțată a avut în vedere normele de drept internațional aplicabile prezentei cauze și faptul că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra Franței).
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Rezoluția nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ce ar putea să fie incidentă în cauză are caracter de recomandare, urmând ca S. R. să stabilească modalitatea de transpunere a acesteia în dreptul național în condițiile art.11 și 20 din Constituția României.
Astfel, criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.
Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul - reclamant S. G. împotriva sentinței civile nr.932 din 29.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. D. A.
GREFIER
E. C.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./20.11.2013
TB-S.3 – L.C.
| ← Strămutare. Sentința nr. 84/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Fond funciar. Decizia nr. 513/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
