Pretenţii. Decizia nr. 1567/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1567/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 11676/4/2007
Dosar nr._
(1338/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1567
Ședința publică de la 10.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul pârât J. P., împotriva deciziei civile nr. 1194 A din 07.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte I. I., T. I. N. și A. D. Ș..
P. are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 26.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 3.10.2013, apoi la data de 10.10.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.12.2007, pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, sub nr._, reclamantul J. P. a chemat în judecată pe pârâtele I. I., T. I. N. și A. D. Ș., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtele la plata sumei de 53.000 USD, echivalent în lei la cursul BNR de la data plății la care să se adauge dobânda legală de la data introducerii acțiunii și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că, deși este cetățean român, locuiește în SUA, unde a cunoscut-o pe pârâta I., care se afla într-o situație extrem de dificilă – în curs de divorț, implicată în mai multe alte procese și în postura de a fi expulzată. La solicitarea pârâtei I. a acceptat să o crediteze pe aceasta cu importante sume de bani cheltuite, printre altele cu titlu de cauțiune pentru eliberare din penitenciar și sub forma de onorarii achitate unor avocați americani care au apărat-o în diverse cauze. Relațiile de prietenie au continuat și după ce pârâta I. a revenit în România, întrucât aceasta urma să concretizeze un plan pe care îl făcuseră împreună în SUA referitor la dezvoltarea unor afaceri în comun, pârâta folosind fiecare convorbire telefonică pentru a-și manifesta recunoștința și pentru a-l asigura pe reclamant că fiecare cent din imensele sume de bani pe care deja le avansase se vor găsi în capitalul unei societăți cu răspundere limitată în care reclamantul și pârâta urmau să fie parteneri.
Reclamantul a arătat că adeseori promisiunile reclamantei erau însoțite și de solicitări de majorare a sumelor investite, iar alte sume au fost solicitate cu titlu de ajutor temporar pentru fiicele acesteia, pârâtele T. I. N. și A. D. Ș..
În cursul anului 2007, reclamantul a arătat că a încercat să obțină de la pârâta I. un angajament mai clar în sensul fie al restituirii, eventual sub forma de rate periodice, a sumelor cu care fusese creditată, fie al punerii la dispoziție a unor documente care să ateste participarea reclamantului la firma sau firmele pe care pârâta susținea că le controlează, pârâta I. agreând ultima variantă.
La solicitarea pârâtei a identificat o . persoane în SUA care doreau să investească pe piața imobiliară din România, acesta fiind momentul decisiv la care pârâta a fost nevoită să renunțe la atitudinea echivocă refuzând orice tip de colaborare comercială care ar fi permis recuperarea rapidă a sumelor investite de reclamant.
Pe de altă parte, a adaugat reclamantul, pârâta a refuzat să dea curs și notificării sale ferme ulterioare de restituire integrală a sumelor de bani datorate.
Dată fiind existența incontestabilă a unui acord de voințe pe fondul căruia pârâta a solicitat sumele trimise și l-a determinat în repetate rânduri să efectueze noi și noi cheltuieli, cu promisiunea restituirii, reclamantul a arătat ca fiind evident faptul că raporturile juridice astfel configurate sunt acelea specifice unui contract, guvernat de art. 969 și urm. C.civ.
Totodată, reclamantul a susținut că, fie în baza prevederilor legale enunțate, fie în considerarea cerințelor art.992 C.civ., care sancționează îmbogățirea fără justă cauză, este indiscutabil faptul că pârâta are obligația de a restitui integral sumele care îi aparțin, sume care nu i-au fost dăruite și nici nu reprezintă echivalentul vreunei contraprestații pe care pârâta I. să o fi îndeplinit în favoarea reclamantului sau a unui terț.
La data de 15 ianuarie 2008, reclamantul a depus cerere completatoare prin care a solicitat instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale celor trei pârâte.
În drept, au fost invocate prevederile art.591 și urm. C.pr.civ.
La termenul de judecată de la data de 17 martie 2008, reclamantul a precizat că formulează pretenții față de pârâte în valoare de 53.000 USD, calculate la cursul dolarului de 2,5 lei, echivalentul în lei al sumei solicitate fiind 132.500 lei, valoare în funcție de care a fost calculată și taxa judiciară de timbru.
Ulterior, la data de 29 noiembrie 2010, reclamantul a depus la dosarul cauzei o precizaredetaliată a sumelor de bani avansate pârâtelor astfel: pt. I. I. N. suma de 12.806,8 USD în perioada 19.12._08; pentru A. D. Ș. 13.779 USD în perioada 10.02.2004 – 28.05.2004, iar pentru T. I. 986 USD la data de 19 mai 2004. La aceste sume s-au adăugat sumele avansate avocaților și contravaloarea cauțiunii achitate pentru I. I. rezultând un total general de 54.871,8 USD (fila 195).
Cu toate acestea, în concluziile formulate pe fondul cauzei, la termenul de la data de 07.11.2011, reclamantul, prin avocat, a precizat că solicită numai suma inițială pentru care a investit instanța și pentru care a și achitat taxa judiciară de timbru, concluziile părților fiind formulate cu privire la suma de 53.000 USD, indicată prin cererea de chemare în judecată.
La data de 21 ianuarie 2008, în ședință publică, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de pârâta I. I. prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În apărare, pârâta a arătat că a plecat în Statele Unite în anul 1993 împreună cu soțul său, I. G., în scopul de a încerca să se stabilească în acea țară, însă a intervenit o separare în fapt, soțul său părăsind domiciliul conjugal.
Pe toată perioada șederii sale în SUA (1993 – 2004) a lucrat în 4-5 locuri câștigând circa 150 USD/zi, ceea ce însemna o situație materială bună, iar după separarea de soțul său, mergând la o biserică românească din Hazletown (Pensylvania), l-a cunoscut pe reclamant, între părți creându-se o relație de amiciție.
Pârâta a susținut că avocatul său i-a sugerat reclamantului, care se afla în proces de divorț, să o ajute, prin căsătorie, pentru ca pârâta să poată obține viza și cetățenia americană, reclamantul fiind de acord și solicitând pentru această favoare suma de 25.000 USD.
Pârâta a arătat că, fiind informată de avocatul său că există posibilitatea de a fi expulzată, a acceptat soluția oferită astfel că reclamantul a început să o viziteze și să intre în cercul său de prieteni și cunoscuți și să fie văzut tot mai des în preajma sa, pentru a face credibilă o anumită relație de concubinaj.
A subliniat pârâta că în realitate relațiile dintre părți au fost doar de prietenie, astfel că nu și-ar fi permis să ceară bani cu împrumut, cu atât mai mult cu cât urma să plătească reclamantului suma de 25.0000 USD.
Pârâta I. I. a susținut că situația sa materială era bună neavând niciun motiv să împrumute sume de bani de la reclamant, în condițiile în care avea economii (cash și depozite la bănci) și bunuri în proprietate (inclusiv un autoturism Chevrolet).
Referitor la căsătoria care trebuia să se încheie între părți, pârâta a arătat că acesta urma să aibă loc în luna februarie 2004, dar la sfârșitul lunii decembrie 2003 a fost arestată de FBI pentru faptul că nu avea viză, autoritățile americane întocmind formalitățile de extrădare, iar în luna februarie 2004, pârâta a fost trimisă în România sub escortă.
După întoarcerea în România, a ținut legătura telefonică cu reclamantul care ajutat-o la lichidarea bunurilor lăsate în SUA, acesta, în baza unei procuri, lichidând cele două conturi de la First Bank (20.500 USD) și PNC Bank (9.432,25 USD), a vândut autoturismul Chevrolet și bunurile din apartament (mașină de spălat și uscat rufe, frigider, mobilă dormitor, livingroom și bucătărie), toate sumele obținute fiind încasate de reclamant fără a fi remise către pârâtă.
Totodată, pârâta a afirmat că în casa în care locuia a lăsat suma de 35.000 USD, bani pe care nu îi depusese la bancă, pentru a nu risca să îi piardă ca urmare a expulzării, sumă de bani din care reclamantul i-a trimis numai 20.000 USD, câte 10.000 USD pe numele pârâtelor T. și A., deoarece timp de 1 an de zile de la întoarcerea în România pârâta nu a avut buletin de identitate sau pașaport.
Pârâta a precizat că reclamantul nu le-a cunoscut niciodată pe fiice sale, sigura lor implicare fiind aceea de a fi primit suma de 10.000 USD din banii pârâtei.
De asemenea, pârâta a subliniat faptul că nici ea și nici fiicele sale, pârâtele T. și A., nu au împrumutat vreo sumă de bani de la reclamant și nici nu i-au solicitat sprijin material în deschiderea sau finanțarea vreunei afaceri.
Dimpotrivă, pârâta I. a afirmat că l-a ajutat pe reclamant – în iunie 2007 când i-a solicitat cu împrumut suma de 10.000 USD, iar pârâta i-a dat suma de 7.000 USD, fără a întocmi vreo chitanță în acest sens.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.114 – 118 C.pr.civ.
Pârâtele T. I. N. și A. D. Ș. nu a formulat întâmpinare, deși au fost legal citate în acest sens, fiind însă prezente în fața instanței pentru administrarea probei cu interogatoriu.
La termenul de judecată de la data de 26 septembrie 2011, pârâta I. I., prin avocat, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost unită cu fondul cauzei, în temeiul art.137 alin.2 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr.9093/07.12.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și s-a respins, totodată, cererea pârâtei I. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamantul J. P. și pârâta I. I. s-au cunoscut în Statele Unite ale Americii la Biserica românească din Hazeltown, între aceștia existând relații de prietenie, reclamantul oferind ajutor pârâtei I. pe parcursul procedurilor judiciare în care aceasta a fost implicată pe teritoriul Statelor Unite, astfel cum rezultă din scrisorile redactate de avocați și prezentate de reclamant la dosarul cauzei (filele 121- 125).
Din documentele prezentate de reclamant, precum și din răspunsurile formulate la interogator, instanța a reținut că pârâta I. a fost arestată de autoritățile americane, deoarece a fost depistată fără viză, aceasta fiind încarcerată în perioada decembrie 2003 – februarie 2004.
În vederea eliberării pârâtei I., reclamantul J. P. a achitat o cauțiune în valoare de 20.000 USD, astfel cum rezultă din documentele intitulate „Pagină cu informații despre cauțiune” și „Înțelegere pentru cauțiune”, pârâta fiind eliberată la data de 09 februarie 2004, astfel cum rezultă din dovada de eliberare a deținutei (filele 213 - 219).
Față de aceste înscrisuri, instanța de fond a înlăturat susținerile pârâtei I. în sensul că nu ar fi fost achitată vreo cauțiune de reclamant în favoarea sa și că ar fi fost încarcerată până la momentul repatrierii. Repatrierea sub escortă, invocată de pârâtă, nu este incompatibilă cu lăsarea acesteia în libertate anterior momentului returnării, iar în cauza de față, reclamantul a dovedit, cu documente legale, faptul că a achitat cauțiunea și că pârâta a fost lăsată în liberate.
Ulterior revenirii pârâtei în România, din actele de transfer bancar, instanța de fond a reținut că reclamantul a trimis diverse sume de bani (USD) prin intermediul Western Union, atât pe numele pârâtei I., cât și pe numele fiicelor acesteia, pârâtele T. și A.. Conform documentelor bancare, reclamantul a transferat suma de 13.779 USD pârâtei A. D. Ș., în perioada 10.02 – 28.05.2004, și suma de 986 USD, la data de 19 mai 2004, pârâtei T. I..
Atât reclamantul (răspuns la interogator - întrebarea 9), cât și pârâtele au arătat că sumele transferate către pârâtele A. și T. erau, în fapt, destinate pârâtei I., care nu le putea primi personal, deoarece în acea perioadă nu avea acte de identitate.
Reclamantul a justificat avansarea sumelor de bani în SUA, precum și transferul ulterior prin faptul că a convenit cu pârâta I. I. înființarea în România a unei societăți comerciale, aflând abia în anul 2007 că pârâta nu a înființat societatea, ci a folosit sumele de bani în folos propriu, motiv pentru care a solicitat prin acțiunea de față restituirea sumei totale de 53.000 USD.
Pârâta I. a contestat susținerile reclamantului și a afirmat, la rândul său, că sumele primite de la reclamant, reprezintă în fapt bani proveniți din lichidarea bunurilor sale din SUA, între părți neexistând nicio relație contractuală.
În aceste condiții, instanța a apreciat că pentru a putea fi soluționată atât excepția prescripției cât și fondul cauzei se impune a se stabili dispozițiile legale aplicabile în cauză, urmând a se analiza dacă între părți a existat o relație de natură contractuală sau extracontractuală, reclamantul invocând drept temei de drept atât prevederile art.969, cât și pe cele ale art.992 și îmbogățirea fără just temei.
Plecând de la primul temei de drept invocat de reclamant, art.969 C.civ. potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, instanța de fond, cu observarea dispozițiilor art.1191 C.civ. potrivit cărora „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”, a constatat că între părți nu poate fi reținută existența unui contract.
În cauză nu a fost dovedit nici măcar un început de dovadă scrisă care să poată fi completat cu martori în sensul existenței unei înțelegeri între reclamant și pârâtă pentru constituirea unei societăți comerciale în care reclamantul să investească sume importante de bani. Declarațiile martorei Saedi A. și declarația autentificată sub nr.479/15.08.2008 a numitei Ngamba A., nu sunt suficiente pentru a dovedi existența unui contract încheiat între părți.
În ceea ce privește cel de-al doilea temei de drept invocat de reclamant în susținerea cererii - art.992 C.civ. și intitulat îmbogățire fără just temei, s-a constatat că, în realitate, art.992 C.civ. reglementează plata nedatorată – „cel ce din eroare sau cu știință primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”, iar pentru a se naște raportul juridic în temeiul căruia să existe obligația de restituire trebuie întrunite trei condiții: efectuarea unei plăți, inexistența datoriei pentru care s-a făcut plata și plata să fie făcută din eroare. Or raportând situația de fapt expusă mai sus la dispozițiile art.992 C.civ. s-a constatat că nici acest temei de drept al acțiunii nu poate fi reținut, reclamantul, potrivit propriilor susțineri, neavansând sumele de bani pentru în vederea stingerii unei datorii.
În fine, îmbogățirea fără justă cauză, instituție nereglementată ca atare de Codul civil, reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, iar în cauza de față, reclamantul a invocat tocmai faptul că a avansat o sumă importantă de bani pârâtei creându-se astfel un dezechilibru patrimonial fără a exista un temei legal.
Pe cale de consecință, s-a reținut drept temei legal al cererii de chemare în judecată îmbogățirea fără justă cauză, față de considerentele arătate anterior (în analiza aplicabilității art.969 și art.992 C.civ.) fiind respectat și caracterul subsidiar al actio de în rem verso.
Potrivit art. 137 alin. 1 C.pr.civ., anterior cercetării fondului, instanța de fond a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta I. I., sens în care au fost avute în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe care răspunde de ea”, dispoziții care se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Astfel, determinant pentru stabilirea momentului la care începe să curgă termenul de prescripției nu este data la care reclamantul a plătit sumele pe care le solicită, ci data la care acesta a luat cunoștință de faptul că pârâta nu a folosit banii în scopul pentru care reclamantul i-a achitat.
Reclamantul a afirmat că abia în anul 2007 a aflat că pârâta I. a folosit banii pe care susține că i-a trimis în interes personal, susținere care se coroborează cu declarația martorei Saedi A. și cu afirmațiile cuprinse în declarația numitei Ngamba A. autentificată sub nr. 479/15.08.2008.
Astfel, numita Ngamba A. a afirmat că, începând cu anul 2006, reclamantul a început să îi comunice temerile sale cu privire la onestitatea pârâtei I. I. care a încasat de la el o mulțime de bani, iar martora Saedi a declarat că în anul 2007, la solicitarea reclamantului, i-a cerut pârâtei actele firmei, acesta fiind momentul la care reclamantul a încetat să mai aibă încredere în pârâtă.
În aceste condiții, prin raportare la susținerile celor două martore instanța de fond a reținut drept moment de început al calcului termenului de prescripție anul 2006, an menționat de numita Ngamba drept moment în care reclamantul a început să aibă bănuieli referitoare la onestitatea pârâtei și în care ar fi putut și ar fi trebuit să efectueze cercetări temeinice pentru a afla destinația banilor trimiși. Plecând de la această dată, instanța de fond a constatat că termenul general de prescripție de 3 ani nu se împlinise la data de 18 decembrie 2007, dată la care mandatarul reclamantului a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București.
Față de considerentele prezentate anterior, cu observarea art.1 alin.1, art.3 alin.1 și art.8 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Pe fond, examinând temeinicia pretențiilor deduse judecății, instanța de fond a reținut că, pentru a putea fi intentată acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia, existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt și absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.
Aplicând aceste reguli la situația de fapt expusă în speță instanța de fond a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus pentru a putea fi admisă actio de în rem verso.
Analizând fiecare categorie de cheltuieli avansate de reclamant s-a constatat, în primul rând, că suma de 20.000 USD achitată cu titlu de cauțiune, nu a fost achitată pârâtei I., ci a fost depusă în contul statului, drept garanție, iar potrivit regulilor care guvernează cauțiunea (și care sunt detaliate și în Pagina cu informații despre cauțiune) aceasta se pierde numai în cazul în care condamnata nu se prezintă și nu se supune condițiile impuse de lege. La dosarul cauzei nu există nicio dovadă din care să rezulte că pârâta nu ar fi respectat condițiile liberării pe cauțiune, astfel că nu există nici un motiv întemeiat să se considere că reclamantului nu i s-a restituit suma avansată drept cauțiune.
Pe de altă parte, avansarea sumei de 20.000 USD, cu titlu de cauțiune, nu a condus la mărirea patrimoniului pârâtei, reclamantul putând solicita, cel mult, contravaloarea lipsei de folosință a acestei sumei.
În ceea ce privește suma de 7.300 USD solicitată cu titlu de cheltuieli efectuate cu avocații, instanța de fond a constatat că la dosarul cauzei au fost depuse scrisoarea trimisă de Biroul Av. Catherine M. Baggiano în care se face referire la sumele de 4.500 USD și 300 USD, însă la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că reclamantul ar fi achitat aceste sume de bani. De asemenea, s-a depus și un înscris care atestă achitarea sumei de 1.300 USD către avocata care a acordat consultația în dosarul de imigrare fără însă ca pe document să se menționeze motivul plății (fila 146).
În ceea ce privește costurile procesului de divorț în cuantum de 2.500 USD (indicat prin precizarea de la fila 195) s-a constatat că la dosar s-au depus scrisori emise de avocați din care rezultă că în realitate, în lipsa avocatului și a clientului, tribunalul a dispus închiderea dosarului, iar suma solicitată se regăsește într-un document datat 08 februarie 2005, însă, de asemenea, nu există vreo dovadă a plății.
Pe cale de consecință, pentru sumele cu privire la care se afirmă că au fost achitate în contul pârâtei în SUA, instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit o diminuare a patrimoniului reclamantului (atât timp cât nu s-a dovedit achitarea onorariilor de avocat de către reclamant), iar pentru suma depusă cu titlu de cauțiune nu există nicio dovadă din care să rezulte că a fost reținută de statul american.
Referitor la sumele transferate pârâtei în România, fie direct, fie prin intermediul fiicelor acesteia, pârâtele A. și T., instanța de fond a constatat că prin procura datată mai 2004, pârâta I. l-a împuternicit pe reclamantul J. P. să îi administreze cu puteri depline bunurile din SUA, reclamantul fiind împuternicit să efectueze operațiuni financiare în conturile pârâtei, să încaseze sume de bani în numele acesteia, să închirieze, să vândă, să elibereze proprietatea imobiliară, iar din extrasele de cont prezentate de aceasta (filele 108 – 116) rezultă că pârâta avea în cont suma de 25.178,94 USD, iar reclamantul a efectuat retrageri de bani în numele acesteia.
În această situație apărările pârâtei în sensul că sume de bani trimise de reclamant provenind din lichidarea bunurilor sale au fost apreciate plauzibile. Totodată, instanța de fond a constatat că afirmațiile reclamantului referitoare la starea materială a pârâtei I. în SUA sunt infirmate chiar de dovezile depuse de acesta - din scrisorile emise de avocați rezultă că I. I. și fostul soț al acesteia aveau la data divorțului cont în bancă, proprietate imobiliară comună, un autoturism și alte bunuri de valoare.
Pe cale de consecință, nu au fost reținute declarațiile martorei Saedi în sensul că pârâta avea o situație financiară precară în SUA, bunurile sale limitându-se la câteva haine aduse de reclamant în cursul vizitei în România.
Față de aspectele de fapt reținute anterior, instanța de fond a constatat că în cauză nu există o micșorare a patrimoniului reclamantului și o mărire a patrimoniului pârâtei fără un just temei, atât timp cât pârâta a dovedit că deținea conturi bancare în SUA, conturi care au fost administrate de către reclamant, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
În ceea ce privește cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond a constatat că la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă din care să rezulte cheltuielile efectuate de pârâtă în prezenta cauză, motiv pentru care, în temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ. această solicitare a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel motivat reclamantul J. P., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței civile atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, obligând intimatele-pârâte să-i restituie, în solidar, sumele de bani solicitate.
Consideră că instanța de fond, soluționând cauza a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii; hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
S-a susținut că instanța de fond în mod greșit a stabilit că între el și intimata-pârâta I. I. nu ar fi existat relații de natură contractuală.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie greșită, instanța de fond a considerat că nu există nici măcar un început de dovadă scrisă, care, completat cu martori, ar fi atestat existența înțelegerii dintre el și intimata-pârâta I. I., în sensul participării sale financiare la constituirea și dezvoltarea unei afaceri în România, afacere de care trebuia să se ocupe I. I..
Instanța de fond s-a pronunțat doar cu privire la unele probe aflate la dosar, iar alte probe importante în soluționarea cauzei au fost ignorate în totalitate.
Astfel, instanța de fond, analizând dacă între părți a existat o relație de natură contractuală, a precizat că declarațiile martorei Saedi A. și declarația autentificată a numitei Ngamba A., nu sunt suficiente pentru a dovedi existența unui contract încheiat între părți.
Din păcate, instanța de fond a omis să se pronunțe și asupra altor înscrisuri aflate la dosar din care rezultă existența înțelegerii părților privitor la dezvoltarea unei afaceri în România.
Aceste probe, coroborate cu declarația martorei Saeidi A., care a relatat instanței de fond aspecte pe care le cunoștea personal, atât de la el, cât și direct de la intimata-pârâta I. I., arată existența înțelegerii dintre părți.
Instanța de fond a omis să se pronunțe asupra următoarelor probe aflate în dosarul cauzei:
a) Actele notariale încheiate la BNP E. M. M. și notificările făcute pârâtei (pag. 13-17 din dosar), din care rezultă existenta înțelegerii privitor la afacerea ce trebuia derulată în România prin înființarea și dezvoltarea acesteia, la care el a contribuit cu importante sume de bani și pe care urma să o dezvolte prin aducerea unor investitori străini;
b) Numeroasele înscrisuri aflate la dosar care atestă transferurile bancare repetate de bani de la el către intimata-pârâta și către fiicele sale, înscrisuri care trebuie coroborate și cu afirmațiile mincinoase ale intimatei I. I., privitoare la proveniența banilor (a susținut intimata că banii ar fi provenit din valorificarea de către el a bunurilor sale din SUA, deși se invocă o procură din dosar care nu este datată, semnată și nu poartă vreun însemn oficial, această procură fiind luată în mod greșit în considerare de instanța de fond).
c) Scrisoarea adresată intimatei-pârâte I. I., prin care îi oferă detaliile tehnice privitor la modalitatea prin care își poate debita singură contul din PNC Bank., într-un alt cont din România, în această scrisoare existând o mențiune adresată pârâtei I. I., prin care îi dorește succes deplin la un început de afacere (pag. 47 verso, din dosar);
d) Recunoașterea intimatei-pârâte I. I. asupra înțelegerii dintre ei, cu privire la dezvoltarea de afaceri în România, recunoaștere ce rezultă din interogatoriul propus spre a fi luat acesteia (întrebarea nr. 12);
e) Operațiunile privitoare la înregistrarea autovehiculului Hyundai Elantra, destinat afacerii care se derula deja, așa cum l-a informat în mod mincinos intimata-pârâtă I. I., coroborate cu declarația martorei Saeidi A.;
f) Afirmațiile mincinoase ale intimatei-pârâte I. I. prin care aceasta arată că banii trimiși de el ar fi fost rezultați în urma recuperării sumei de 35.000 $, aflați în casă, deși există dovezi clare că parata nu avea posibilități financiare și că el nu s-a ocupat de valorificarea unor bunuri ale acesteia din SUA.
Oricum, susținerile pârâtei I. I. cu privire la deținerea de către aceasta a unei sume mari de bani (35.000 $), sunt simple afirmații mincinoase și nedovedite.
Recurentul a susținut că probele menționate, coroborate cu declarațiile martorei Saeidi A., care relatează că știe personal de la pârâta I. I. că el și această pârâtă au convenit să deruleze o afacere în România, acceptând să o crediteze pe pârâtă cu sumele de bani plătite în interesul acesteia pe teritoriul SUA și transferând în România sume mari de bani, sunt îndestulătoare pentru dovedirea relației contractuale dintre părți.
Pârâta I. I. a beneficiat, pe lângă sumele de bani plătite anterior plecării acesteia din SUA și cele transferate pentru derularea afacerii, și de plata cauțiunii în sumă de 20.000 USD, bani pe care nu i-a mai recuperat de la statul american, dat fiind ulterioara expulzare a pârâtei. Și această sumă a convenit să se regăsească în afacerea pe care intimata/pârâtă I. I. îl asigura că este în curs, acest aspect fiind probat prin proba testimonială.
Privitor la respingerea acțiunii motivat de faptul că nu ar fi întrunite condițiile necesare pentru a putea fi intentată acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, recurentul a susținut că instanța de fond, interpretând greșit probele administrate, a concluzionat că, în cauză, nu s-a făcut dovada unor plăți efectuate de el în interesul intimatei-pârâte I. I..
De asemenea, instanța de fond a concluzionat că nu s-a făcut dovada diminuării patrimoniului său ca urmare a acelor plăti și a măririi corespunzătoare a patrimoniului pârâtei I. I..
Cu privire la aceste aspecte a arătat că a efectuat plățile în contul avocaților pârâtei, înscrisurile din dosar, coroborându-se cu declarațiile martorei Saeidi A., martoră care cunoaște toate aspectele de la însăși I. I..
În întâmpinarea sa, pârâta I. I. a arătat că banii pe care i-a trimis în mod regulat pentru derularea afacerii reprezentau de fapt transferarea banilor pe care aceasta susține că i-ar fi deținut în casă (35.000 $), bani la care, a afirmat aceasta, nu ar mai fi avut acces, fiind închisă în penitenciar până în momentul expulzării sale în România.
Deși instanța de fond a înlăturat susținerile intimatei-pârâte I. I. în sensul că nu ar fi fost achitată vreo cauțiune în favoarea acesteia și că ar fi fost încarcerată până la momentul repatrierii (pag. 4 din sentință), având astfel acces la bunurile sale și la presupusa sumă de 35.000 $„ s-a considerat plauzibilă apărarea pârâtei în sensul că banii ar proveni din valorificarea bunurilor sale de pe teritoriul SUA.
S-a susținut că în mod evident instanța de fond a greșit în mod grav stabilind că: „apărările pârâtei, în sensul că sume de bani trimise de reclamant, provenind din lichidarea bunurilor sale, devine plauzibilă". Instanța de fond, în mod greșit, a făcut referire și a ținut cont de o procură aflată la dosar prin care pârâta I. I. l-ar fi mandatat să se ocupe de lichidarea bunurilor sale de pe teritoriul SUA, inclusiv a acestei sume de bani.
Este important de menționat că procura la care face referire instanța de fond (pag. 54-64 din dosar) este un înscris care nu este datat, semnat și nu poartă vreun însemn al unei autorități sau persoane îndreptățite să confere o formă legală unui asemenea document. Acest aspect trebuie coroborat cu interogatoriul propus de către pârâta I. I., în care la întrebarea 13 a răspuns că pârâta l-a împuternicit cu privire la formalitățile de emigrare.
Intimata-pârâtă a avut acces la bunurile sale, inclusiv la presupusa sumă de bani aflată în casă, chiar instanța de fond înlăturând susținerile sale prin care afirmă că a stat în penitenciar până la expulzarea sa în România.
In concluzie, susținerile constante pe care le-a avut, în sensul că a trimis pârâtei sume mari de bani, prin transferuri repetate, în contul derulării unei afaceri împreună cu pârâta, corespund realității, iar apărările intimatei-pârâte nu fac altceva decât să ascundă adevărul și să inducă în eroare instanța de judecată.
In condițiile considerentelor mai sus expuse și fată de propriile susțineri ale intimatei-pârâte I. I., coroborate cu probele administrate în dosar, instanța de fond trebuia să înlăture sau să nu țină seama de copiile după documentele bancare depuse de către pârâtă, prin care aceasta susține că deținea bani în două conturi, deoarece nu sunt utile soluționării cauzei.
Instanța de fond a ignorat probele referitoare la situația financiară a intimatei-pârâte, care susține în mod mincinos în întâmpinarea sa că avea o stare materială bună, deoarece avea 4-5 servicii din care câștiga 150 $/zi.
Instanța de fond ar fi trebuit să lămurească în mod cert care era starea financiară reală a intimatei-pârâte pe teritoriul SUA, deoarece există la dosar dovezi care atestă o stare financiară precară a acesteia, dovezi de care instanța nu a ținut cont. Astfel, exemplificativ enumără următoarele probe: situația financiară declarată la fiscul american, costul coșului zilnic în SUA, declarația de lipsă de fonduri pentru plata serviciilor judiciare (pag. 252 din dosar), neplata personală a cauțiunii din surse proprii, deși intimata-pârâtă a afirmat că avea posibilități financiare importante, etc.
Prin decizia civilă nr.1194/A/7.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că un prim aspect criticat se referă la reținerea, greșită în accepțiunea apelantului, de către instanța de fond, a inexistenței unei relații contractuale între părți.
Tribunalul a constatat că, prin probatoriul administrat în cauză, apelantul reclamant nu a făcut dovada existenței unei relații contractuale încheiate între el și pârâta I. I..
Astfel, apelantul a susținut, prin motivele de apel, că această relație contractuală a fost dovedită prin declarația martorei audiată în cauză, coroborată cu unele înscrisuri, asupra cărora instanța de fond a omis să se pronunțe: actele notariale încheiate la BNP E. M. M. și notificările făcute pârâtei (pag. 13-17 din dosar), din care rezultă existenta înțelegerii privitor la afacerea ce trebuia derulată în România prin înființarea și dezvoltarea acesteia, la care el a contribuit cu importante sume de bani și pe care urma să o dezvolte prin aducerea unor investitori străini; numeroasele înscrisuri aflate la dosar care atestă transferurile bancare repetate de bani de la el către intimata-pârâta și către fiicele sale, înscrisuri care trebuie coroborate și cu afirmațiile mincinoase ale intimatei I. I., privitoare la proveniența banilor (a susținut intimata că banii ar fi provenit din valorificarea de către el a bunurilor sale din SUA, deși se invocă o procură din dosar care nu este datată, semnată și nu poartă vreun însemn oficial, această procură fiind luată în mod greșit în considerare de instanța de fond); scrisoarea adresată intimatei-pârâte I. I., prin care îi oferă detaliile tehnice privitor la modalitatea prin care își poate debita singură contul din PNC Bank., într-un alt cont din România, în această scrisoare existând o mențiune adresată pârâtei I. I., prin care îi dorește succes deplin la un început de afacere (pag. 47 verso, din dosar); recunoașterea intimatei-pârâte I. I. asupra înțelegerii dintre ei, cu privire la dezvoltarea de afaceri în România, recunoaștere ce rezultă din interogatoriul propus spre a fi luat acesteia (întrebarea nr. 12);
Într-adevăr, din declarația martorei audiată în cauză, Saeidi A. (nepoata reclamantului), tribunalul a reținut că aceasta a fost contactată de către pârâtă, care i-a cerut părerea despre înființarea unei afaceri împreună cu unchiul său. Martora a mai afirmat că reclamantul i-a trimis mai multe sume de bani pârâtei și fiicelor acesteia, tot de la pârâtă știind că activitatea societății era susținută financiar de unchiul său.
Tribunalul a apreciat că această probă, însă, într-adevăr, așa cum, în mod corect a reținut și instanța de fond, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
Astfel, actele notariale încheiate la BNP E. M. M. și notificările făcute pârâtei (pag. 13-17 din dosar fond) nu fac dovada existenței unei înțelegeri de natură contractuală între părți, reclamantul cu puțin timp înainte de promovarea prezentei acțiuni, notificând pârâta să-i restituie suma solicitată.
De asemenea, numeroasele înscrisuri aflate la dosar care atestă transferurile bancare repetate de bani de la el către intimata-pârâta și către fiicele sale, despre care face vorbire apelantul reclamant, nu atestă așa – zisa înțelegere de natură contractuală, ci doar faptul că anumite sume au fost transferate de către acesta pârâtei sau fiicelor sale.
În ceea ce privește procura aflată la dosar, despre care reclamantul a afirmat că nu are nicio valoare, întrucât nu este datată, semnată și nu poartă niciun înscris oficial, Tribunalul a constatat că a fost folosită de către reclamant pentru a extrage sume de bani în numele pârâtei, aceasta având în cont suma de 25.178,94 USD, așa cum rezultă din extrasele de cont de la filele 108-116 dosar fond. Astfel, deși afirmă că procura nu are nicio valoare, însuși apelantul reclamant a folosit-o în fața unităților bancare americane.
Tribunalul a apreciat, în ceea ce privește scrisoarea adresată intimatei-pârâte I. I., de către apelantul reclamant și faptul că îi dorește „succes deplin la început de afacere”, nu face, de asemenea dovada faptului că între cei doi ar fi existat vreo înțelegere de natură contractuală, în scrisoare nemenționându-se nimic despre vreo afacere comună a celor doi.
În ceea ce privește răspunsul intimatei pârâte la întrebarea nr. 12 din interogatoriu – tribunalul a apreciat că, prin acest răspuns intimata pârâtă a confirmat doar faptul că a fost invitată la notariat de către apelantul pârât pentru a încheia un document privind obiectul afacerilor ce urma să se deruleze în România și numirea sa ca administrator, propunere cu care pârâta nu a fost de acord.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea apelantului reclamant în sensul că intimata nu avea surse financiare pe teritoriul SUA, având în vedere, așa cum s-a reținut mai sus, că intimata pârâtă a probat, prin înscrisurile depuse la dosar, că avea în cont suma de 25.178,94 USD.
Cu privire la suma de 20.000 USD, plătită de către apelantul reclamant cu titlu de cauțiune, Tribunalul a reținut faptul că, deși acesta a făcut dovada achitării sumei, nu a făcut nicio dovadă că suma nu ar mai fi fost recuperată de la statul american, sau că nu mai poate fi recuperată, cum, de altfel este nedovedită și susținerea acestuia că această sumă ar fi urmat să se regăsească în afacerea pe care intimata pârâtă urma să o desfășoare în România.
Cu privire la celelalte susțineri din motivele de apel, Tribunalul a reținut că, deși există la dosar dovezi, privind corespondența dintre apelantul reclamant și avocați, nu există dovezi din care să reiasă că acesta ar fi achitat sume de bani acestora și nici cu ce titlu. De asemenea, tribunalul a apreciat ca nefondate susținerile apelantului referitoare la faptul că instanța de fond nu a ținut cont de situația financiară a intimatei pârâte, precum și a susținerilor acesteia (mincinoase, în accepțiunea apelantului) că ar fi deținut suma de 35.000 USD în casă, având în vedere, așa cum de altfel s-a mai reținut, faptul că procura aflată la dosar a fost folosită de către reclamant pentru a extrage din contul intimatei pârâte anumite sume de bani și că intimata avea în cont suma de 25.178,94 USD.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat că soluția instanței de fond este legală și temeinică și, pe cale de consecință, a respins apelul, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul J. P., solicitând admiterea recursului, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea în solidar a intimatelor pârâte la plata sumelor solicitate.
În motivare, recurentul a susținut că instanța de apel a socotit în mod greșit că înscrisul nesemnat și fără minime indicii de valabilitate, așa zisa procură dată de intimata pârâtă I. I., era un act apt a facilita ridicarea unor sume de bani de la o instituție bancară. Așadar, instanța nu putea constata că acest înscris depus de către intimata pârâtă a fost folosit de recurent în fața unor instituții bancare din SUA, câtă vreme nu are nici măcar indicii de valabilitate.
Instanța de apel nu a coroborat acest înscris, evident nevalabil, cu susținerile continue ale reclamantului, în sensul că banii trimiși de el prin bancă erau meniți a finanța afacerea pe care o are în România cu intimata-pârâtă, iar nu unor transferuri ale banilor pârâtei. Nu a fost avut în vedere nici scrisoarea trimisă de reclamant privind detaliile tehnice furnizate intimatei-pârâte I. I., detalii privitoare la modalitatea prin care aceasta își putea debita singură contul bancar.
Așadar, instanța de apel a greșit, dând importanță din punct de vedere juridic unui înscris nevalabil, această interpretare influențând modul în care s-a judecat apelul, așa cum reiese din considerentele deciziei civile.
De asemenea, instanța de apel nu s-a referit în nici un fel la aspectul privitor la autovehiculul Hyundai Elantra, destinat afacerii ce se derula deja, aspect la care s-a referit în motivele de apel.
Instanța de apel s-a referit în mod superficial la afirmațiile intimatei-pârâte privitoare la faptul că banii pe care reclamantul i-a trimis ar fi rezultat din suma de 35.000 $ pe care, așa cum aceasta a susținut, ar fi avut-o în casă.
Recurentul a susținut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că a achitat servicii avocațiale în beneficiul intimatei-pârâte și a achitat cauțiunea în sumă de 20.000 S.
Cu privire la cauțiune, s-a susținut că instanța de apel a greșit în mod evident atunci când a reținut că reclamantul ar fi trebuit să facă dovada nerecuperării banilor. Recurentul a precizat că intimata-pârâtă a recunoscut că a fost deportată în România direct din penitenciar, ceea ce arată că aceasta, după eliberarea pe cauțiune, nu a respectat termenii eliberării fiind reîncarcerată. Așadar, cu toate că există la dosar dovezile eliberării din penitenciar și în ciuda recunoașterii intimatei-pârâte privitor la deportarea sa direct din penitenciar, fiind clar că nu s-au respectat termenii eliberării pe cauțiune, instanța de apel în mod greșit a considerat că reclamantul ar fi trebuit să probeze suplimentar un fapt de notorietate: cauțiunea nu se restituie în caz de nerespectare a termenilor eliberării pe cauțiune.
Recurentul a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită probelor privind existența unei înțelegeri de natură contractuală.
Prin motivele de apel reclamantul a arătat că, față de înscrisurile existente la dosar și față de susținerile intimatei-pârâte, nu ar trebui să se țină seamă de documentele bancare depuse de intimată prin care aceasta susține că deține două conturi bancare. Reclamantul și-a motivat solicitarea, susținând că intimata I. I. a arătat că banii trimiși de acesta în România ar proveni din suma de 35.000 $ pe care aceasta ar fi avut-o în casă. Or, având în vedere că aceasta nu a făcut o astfel de dovadă și că, chiar dacă ar fi reală susținerea, a fost eliberată și a avut acces în locuința sa și la toate bunurile sale din casă, instanța de apel trebuia să înlăture sau să nu țină seama de documentele bancare depuse la dosar de intimata pârâtă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ.
Intimata pârâtă I. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor atacate ca fiind legale și temeinice.
În motivare, intimata pârâtă a susținut că pretențiile recurentului reclamant se bazează doar pe susținerile acestuia, nedovedite, în sensul că între părțile ar fi existat o relație contractuală în scopul derulării unor afaceri. In realitate, relația dintre pârâtă și reclamant era doar de amiciție, nici măcar de prietenie, dar acesta acceptase ca, după finalizarea divorțurilor acestora, să se căsătorească formal pentru ca pârâta să obțină viza pe teritoriu SUA, urmând ca pentru această favoare să îi plătească suma de 25.000 USD.
Căsătoria acestora trebuia să se încheie în luna ianuarie 2004, dar la sfârșitul lunii decembrie 2003, pârâta a fost arestată pentru faptul că nu avea viză, iar autoritățile americane i-au întocmit actele de expulzare și în luna februarie 2004 au trimis-o în România, sub escortă, aici fiind predată organelor de poliție. Fiind în imposibilitate de a avea acces la conturile bancare si la bunurile sale, pârâta a semnat Procura prin care îl împuternicea pe recurentul-reclamant să se ocupe de vânzarea autoturismului pârâtei și a bunurilor ramase în apartamentul ocupat de aceasta în SUA (mașină de spălat și uscat rufe, frigider, mobilă dormitor, livingroom și bucătărie), reclamantul urmând să-i trimită sumele de bani rezultate, în România.
Intimata a arătat că la momentul la care l-a cunoscut pe reclamant, situația sa materială era bună și chiar nu avea nici un motiv să împrumute sume de bani, în condițiile în care avea economii (cash și depozite în bănci) și bunuri în proprietate (mobilier, aparate electrocasnice, un autoturism Chevrolet). In acest sens pârâtele T. luliana și A. S., au declarat în cadrul probei cu interogatoriu că în perioada cât pârâta a locuit în Statele Unite ale Americii, le-a trimis pachete si sume de bani.
Totodată, înscrisurile depuse de intimata pârâtă, emise de băncile americane la care aceasta avea deschise conturi, dovedesc fără putință de tăgadă că avea economii de peste 25.000 USD, toate aceste sume fiind retrase de recurentul-reclamant ulterior expulzării sale, semnătura sa regăsindu-se pe documentele care atestă retragerea sumelor de bani: de la First Bank (20.500 USD) și PNC Bank (9432,25 USD) .
După întoarcerea în România, intimata a ținut legătura telefonic cu reclamantul care s-a ocupat, astfel cum îl împuternicise, de lichidarea bunurilor pe care Ie lăsase în SUA, încasând prețul vânzării acestora și sumele obținute din lichidarea conturilor. De asemenea, în casa în care locuia, intimata lăsase suma de 35.000 USD, bani pe care nu îi depusese la bancă pentru a nu risca să îi pierdă (urmare expulzării), din această sumă reclamantul trimițându-i 20.000 USD, câte 10.000 USD pe numele celor două fiice ale sale (pârâtele T. și A.), în condițiile în care, timp de un an de zile de la întoarcerea în România nu a avut buletin de identitate și nici pașaport.
Atât instanța de fond, cât și cea de apel au analizat cu rigurozitate întregul material probator, concluzionând în sensul că pretinsa relație contractuală dintre părți nu a fost dovedita, susținerile reclamantului fiind confirmate doar de martora Saeidi A. (nepoata reclamantului), fără a se corobora cu alte probe. Din corespondența purtată între părții nu rezultă o înțelegere cu privire la desfășurarea unei afaceri comune.
Pe de altă parte, în condițiile în care intimata a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unor sume de bani, precum și faptul că acestea au fost retrase din conturi chiar de către reclamant, ulterior expulzării sale, susținerile acestuia în sensul că sumele trimise în România proveneau din patrimoniul recurentului se dovedesc a fi nereale.
In ceea ce privește suma achitată cu titlu de cauțiune, în mod corect s-a apreciat că aceasta nu a intrat în patrimoniul intimatei, fiind doar o garanție constituită în numele său. Ulterior expulzării sale, această sumă trebuia restituita reclamantului.
Cu privire la motivele de recurs, intimata a arătat că acestea au fost analizate și de Tribunal în condițiile în care nu s-au produs probe noi în faza apelului. Criticile recurentului vizează modalitatea în care instanța a interpretat probatoriul, în sensul că aspecte dovedite cu înscrisuri sau care ar fi trebuit dovedite cu înscrisuri, nu au fost coroborate cu susținerile acestuia, răsturnând sarcina probei. Altfel spus, recurentul-reclamant pretinde ca susținerile sale să fie interpretate ca probă, iar intimata să dovedească contrariul, ignorând obligația sa procedurală de a-și proba susținerile și pretențiile ( actori incumbit probatio).
Procura a cărei valabilitate este contestată de recurentul-reclamant este un înscris sub semnătură privată scris și semnat în condițiile în care intimata era într-o situație dificilă care o împiedica să-și administreze bunurile sau să dispună de ele. Chiar dacă actul nu este atestat sau autentificat, intimata l-a recunoscut, iar recurentul l-a utilizat pentru a lichida întregul său patrimoniu rămas pe teritoriul Statelor Unite, ulterior expulzării acesteia.
Instanța de apel a coroborat acest înscris cu alte înscrisuri, respectiv cu documentele emise de Societățile Bancare la care intimata avea conturile, pe aceste înscrisuri - care dovedeau retragerea sumelor de bani ce îi aparțineau, regăsindu-se semnătura reclamantului, operațiunile fiind efectuate după plecarea sa din SUA.
Documentele bancare depuse de intimată au fost eliberate la cererea împuternicitului său tocmai pentru a dovedi situația sa materială și faptul că, așa cum a susținut, recurentul-reclamant a avut acces nelimitat la conturile pârâtei și, cu atât mai mult, în apartamentul său, unde se găseau alte sume de bani și toate bunurile sale. Este evident că, fiind în imposibilitate de a-și gestiona bunurile - inițial din cauza stării de detenție și ulterior datorită expulzării, intimata a acordat încrederea sa reclamantului, care s-a oferit să o ajute.
Corespondența dintre părți nu dovedește aspecte contrare celor susținute și dovedite în apărare de intimată, ci doar faptul că a existat o înțelegere doar în ceea ce privește transferarea sumelor de bani care au rezultat ca urmare a vânzării bunurilor sale rămase în SUA și lichidării conturilor bancare.
Recurentul nu a dovedit că a achitat onorariile avocaților care s-au ocupat de cazul său, ci doar că a purtat o corespondență cu aceștia, solicitând relații despre cursul proceselor.
In ceea ce privește cauțiunea, chiar dacă a fost achitată de reclamant, în condițiile în care, acesta avea acces la toți banii și bunurile intimatei, nu a făcut dovada achitării acesteia din banii proprii. Pe de altă parte, cauțiunea având caracterul unei garanții, urma a fi recuperată de recurent imediat ce intimata a părăsit teritoriul SUA, susținerile acestuia în sensul că a fost eliberată și a încălcat termenii eliberării nefiind dovedite, fiind cunoscut faptul că în cazul emigranților ilegali expulzarea se face direct din centrul de detenție.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând cererea de recurs, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Susținerile recurentului în sensul greșitei respingeri a cererii de apel, concluzie la care a ajuns instanța de apel după analizarea probatoriului, în temeiul caracterului devolutiv al respectivei căi de atac, urmează a fi analizate atât prin raportare la situația de fapt, cât și a criticilor concrete cuprinse în cererea de recurs și care se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea apreciază necesar a expune aspectele de ordin legal și doctrinar care au evidențiat caracteristicile recursului, prin poziționarea sa Codul de procedură civilă, în Titlul V, intitulat „Căile extraordinare de atac”, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziția părților de către legiuitor numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Curtea are în vedere faptul că în calea de atac a apelului, cale devolutivă, se poate realiza o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat o altă situație de fapt decât cea reținută de către prima instanță.
Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.
Ținând cont de faptul că potrivit reglementării actuale, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situației de fapt excedând competenței instanței de recurs, Curtea constată - față și de faptul că în calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi, de natură a conduce la schimbarea situației de fapt - că nu mai are posibilitatea de a reanaliza probele administrate astfel cum a solicitat recurentul.
În consecință, prin raportare la dispozițiile de drept invocate, situația de fapt rămâne cea stabilită de către instanța de apel, în sensul că între recurent și intimata I. I. nu au existat relații contractuale. La această concluzie privind relația dintre cele două părți, non-contractuală, care ține de situația de fapt, instanța de apel a ajuns în urma analizei probelor administrate, respectiv în urma interpretării declarației martorei Saeidi A., a interogatoriilor luate, a actelor notariale încheiate la BNP E. M. M. și a notificărilor făcute pârâtei, a transferurilor bancare, precum și a scrisorii adresate intimatei pârâte I. I. de către reclamant.
Ca urmare, orice alte susțineri ale recurentului legate de existența unei relații contractuale între acesta și intimata I. I. nu pot fi primite de către instanța de recurs, dat fiind caracterul acestor susțineri ce vizează situația de fapt și care excede instanței de control judiciar în recurs.
Aceeași situație se reține și în legătură cu cauțiunea și sumele de bani de care dispunea intimata pârâtă anterior cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța de apel a reținut din probele administrate că intimata pârâtă avea în cont suma de 25.178,98 USD, deținerea unor sume de bani în conturi bancare sau aflate în fostul domiciliu al intimatei, în statele Unite reprezentând o chestiune de fapt ce excede controlului judiciar ce poate fi făcut de către instanța de recurs.
Tot astfel, în privința cauțiunii, s-a reținut de către instanța de apel, ca și situație de fapt, că aceasta a fost plătită de către apelantul reclamant însă nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că nu a fost recuperată sau că nu ar mai putea fi recuperată de la statul american, respectiv că această sumă trebuia să se regăsească potrivit înțelegerii părților în afacerea pe care trebuia să o deschidă în România.
În referire la procura dată de intimata pârâtă I. I., înscris recunoscut de către aceasta, prin care recurentul a fost împuternicit de către intimata pârâtă să efectueze diverse operațiuni bancare în legătură cu conturile sale, Curtea are în vedere faptul că tocmai în baza acestui act recurentul a extras sume de bani în numele pârâtei, din contul acesteia. Prin urmare, chiar recurentul a dat valență acestui act, iar instituțiile bancare au recunoscut valabilitatea acestui act ca și act producător de efecte juridice, de vreme ce au debitat contul intimatei pârâte la solicitarea recurentului, dovadă extrasele de cont depuse la dosarul de fond, filele 108 - 115.
În referire la autovehiculul Hyundai Elantra, Curtea are în vedere că, în cererea de apel, apelantul a făcut trimitere la acest autovehicul pentru a demonstra relațiile contractuale încheiate între acesta și intimata pârâtă I. I., ca un argument în plus pentru demonstrarea acestor relații contractuale susținute de reclamant. Or, instanța de apel a analizat un probatoriu suficient din care a dedus faptul că respectivele părți nu au avut asemenea relații contractuale.
De asemenea, recurentul a afirmat în cererea de recurs că instanța de apel s-a referit în mod superficial la afirmațiile intimatei pârâte privitoare la faptul că banii pe care i-a trimis ar fi rezultat din suma de 35.000 $ pe care aceasta ar fi avut-o în casă.
Legat de aceste susțineri, care vizează motivarea hotărârii, Curtea urmează a face analiza hotărârii atacate din perspectiva art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă care dispune în sensul că: „modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Curtea reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.
În aplicarea dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1).
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, apreciază că nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, așa încât acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este nefondat.
Recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Însă acest motiv de recurs urmărește desființarea unei hotărâri judecătorești atunci când a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 cod civil potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Cu alte cuvinte, instanța schimbă natura contractului dacă, spre exemplu, califică un contract de vânzare cumpărare drept un contract de schimb și comite o denaturare atunci când supunând actele cauzei interpretării sale le atribuie un alt înțeles pe care termenii în loc să-l sprijine îl exclud. Pentru a fi întemeiată imputarea de denaturare adusă instanței este necesară precizarea în ce constă denaturarea prin indicarea termenilor din actul pretins interpretat greșit ce exclude prin înțelesul său clar constatarea dedusă din el de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
Prin raportare la aceste considerațiuni de ordin teoretic, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat de recurentă pe art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă a fost invocat de către aceasta în referire la procura dată de intimata pârâtă, cu privire la care recurentul nu contestă conținutul său, respectiv nu susține o altă natură juridică a acestui act, convenție a părților, ci contestă doar producerea de efecte juridice de către acest act. Așa fiind, de vreme ce instanța de apel nu s-a raportat la o convenție a părților a cărui natură să o fi schimbat-o sau să o fi interpretat-o greșit, nu poate fi incident acest motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
În concluzie, față de considerentele de fapt și de drept expuse, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 7, 8 care s-au constatat a fi nefondate, respectiv art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a cărui incidență nu a fost regăsită în cauză, față de conținutul cererii de recurs, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant J. P. împotriva deciziei civile nr.1194/A/7.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte I. I., T. I. N. și A. D. Ș..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I
2 ex/05.11.2013
T.B.-Secția a V-a – M.B.
- L.E.P.
Jud.Sector 4 – I.C.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 14/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 986/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
