Pretenţii. Decizia nr. 163/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 163/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 64186/3/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 163 A
Ședința publică de la 30.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți C. A. și F. A., ambii cu domiciliul ales la CAv. A. P., din București, .. 1, ., ., împotriva sentinței civile nr. 2108/20.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. Deputaților prin Președinte, cu sediul în Palatul Parlamentului în București, .-4, sector 5 și în București, ., sector 4, G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, cu sediul în București, P-ța Victoriei nr. 1, sector 1, M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. prin Președintele Senatului, cu sediul în București, Calea 13 Septembrie nr. 1-3, sector 5 și în București, ., sector 4 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2, având ca obiect „Legea 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul pârât C. Deputaților prin Președinte reprezentat de consilier juridic C. A., cu împuternicire la dosar, lipsind apelanții reclamanți C. A. și F. A. și intimații pârâți G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, M. București prin Primarul General, S. R. prin Președintele Senatului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a depus la dosar de către intimații pârâți S. R. prin Președintele Senatului și C. Deputaților prin Președinte întâmpinări.
Reprezentantul intimatului pârât C. Deputaților prin Președinte arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul intimatului pârât C. Deputaților prin Președinte solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.09.2011, pe rolul Tribunalului Bucuresti, astfel cum a fost modificata la data de 05.06.2012 ( f. 25 dosar fond ) reclamanții F. A. și C. A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul General, S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, instanța să oblige pârâtele să le restituie în natură imobilul situat în București, ., sectorul 2 (fostă .), imobil compus din teren în suprafață de 177,40 m.p. și construcție (locuință) aflată pe acesta sau contravaloarea de circulație a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 2108/20.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții F. A. și C. A., în contradictoriu cu aceștia, in consecinta. Totodată, s-au admis atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe capătul principal de cerere având ca obiect revendicare și respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu aceștia, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cât și excepția inadmisibilității capătului subsidiar de cerere având ca obiect despăgubiri formulat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a retinut, in esenta, urmatoarele:
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 998 c. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO.
1. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților pe capătul de cerere având ca obiect revendicare în sensul de restituire a bunului, Tribunalul urmează a o admite pentru următoarele considerente:
In raport de situația de fapt expusă anterior, tribunalul apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
In speța dedusă judecății, tribunalul apreciază că pârâții nu au calitate procesuală pasivă întrucât între reclamanți și pârâți nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului solicită în justiție recunoașterea dreptului său de proprietate și obligarea pârâtului care posedă bunul să lase în deplină proprietate și posesie respectivul bun; astfel spus, acțiunea în revendicare este acțiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
In speța dedusă judecății, Tribunalul reține că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâților, ci în proprietatea unor persoane fizice – cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, T. E. și T. N., astfel încât, neavând posesia bunului, pârâții nu pot avea calitatea procesuala activă în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea, respectiv restituirea imobilului din litigiu.
2. În ceea ce privește capătul subsidiar al obligării pârâților la plata contravalorii de circulație a imobilului, respectiv despăgubiri bănești în temeiul art. 998 C. civ. și art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, Tribunalul apreciază că o astfel de acțiune este inadmisibilă atât în ceea ce privește M. București prin Primar General cât și S..
Cu referire la M. București prin Primar General inadmisibilitatea vizează următoarele:
În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989 se ridică problema, posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile existenței unor reglementări a unor mijloace juridice de restituire în echivalent a acestor imobile prin legi speciale, Tribunalul apreciind în privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr.10/2001 că legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc în subsidiar restituirea prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale unei acțiuni în pretenții formulată pe calea dreptului comun.
În legea menționată, s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni pentru o acțiune în despăgubiri care este o acțiune personală imobiliară, toate fiind menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul Civil, care constituie dreptul comun, iar în raportul dintre o norma specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale.
Trebuie precizat că o asemenea soluție, care presupune închiderea căii acțiunii în de drept comun pentru contravaloarea imobilelor care intră sub incidența Legii nr.10/2001, după . acestui act normativ nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al articolului 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre a posibilității de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și recunoscându-se statelor o anumită marjă de apreciere. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești, întrucât, în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa. Astfel, Legea nr.10/2001 constituie un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în echivalent a imobilelor.
Faptul că acest act normativ prevede o anumită procedură nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, conform art.26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr.33/2008.
Or, în cauza de față, reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată sub nr. 3437/13.12.2001 (fila 73 dosar), fără ca aceștia să probeze demersurile lor, inclusiv în justiție, în scopul finalizării acestei proceduri, demersuri care se impuneau a fi făcute, cu atât mai mult cu cât, chiriașilor cumpărători le-a fost admisă în mod definitiv și irevocabil acțiunea în revendicare în contradictoriu cu prezenții reclamanți prin Decizia civilă nr. 650/14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București (filele 78-83 dosar)
Aceștia au rămas în pasivitate cu toate că aveau posibilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești de a soluționa pe fond notificarea respectivă în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde, după cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr.20/19.03.2007 a instanței noastre supreme.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Faptul că reclamanții au ales această cale a acțiunii în pretenții fără finalizarea procedurii administrative obligatorii, nu i se poate imputa legiuitorului român și cu atât mai puțin judecătorului național. Așadar, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ceea ce se întâmplă în situația de față, fără ca, nesesizarea instanței competente să se datoreze statului prin organele sale, ci exclusiv poziției adoptate de reclamanți.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii în despăgubiri în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul o va admite pentru următoarele considerente:
După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă a sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite titlul de despăgubiri.
A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă pe de o parte a ignora o jurisprudență stabilită și previzibilă iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Tribunalul va avea în vedere de asemenea cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 27/2011 „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva R. (paragraful 115).”
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, Tribunalul a făcut o analiză a acestor excepții prin raportarea situației de fapt a reclamanților la prevederile legale aplicabile cauzei.
Ar mai fi de menționat că, reclamanții, în concluziile depuse, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă aceasta, nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția R., justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.
În ceea ce privește pârâții S. R. prin Președintele Senatului, C. Deputaților prin Președinte și G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, având în vedere competențele acestora stabilite prin dispozițiile constituționale, aceștia nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză față de obiectul cauzei și în considerarea celor arătate anterior.
Impotriva acestei sentinte s-a declarat, in termen legal, prezentul apel de catre reclamanti, dezvoltandu-se urmatoarele critici:
Hotărârea este nelegala deoarece in cuprinsul acțiunii introductive de instanța apelantii reclamanti au arătat care sunt motivele de fapt și de drept care au stat la baza chemării în judecată a fiecărui pârât.
De asemenea, și-au întemeiat acțiunea pe dreptul comun, învederând instanței că statul comunist le-a preluat posesia imobilului fara despăgubiri, la plecarea lor din România, preluarea fiind lovită de nulitate absolută, conform art. 5 din Decretul nr. 223/1974 care prevede cu nerespectarea de către Stat a disp.art.4 din acest act normativ are drept consecință nulitatea absolută a preluării.
Art. 4 din Decretul nr. 223/1974 prevedea obligativitatea comunicării dispoziției de preluare, sub luare de semnătură, lucru care nu s-a realizat deoarece preluarea a avut loc in fapt, mai înainte de emiterea Dispoziției, dispoziție care nu avea cum să le fie comunicată, de vreme ce erau plecați din țară.
Spiritul Decretului nr. 223/1974 a fost acela de a-i sancționa pe proprietarii ce părăseau România, prin preluarea proprietății, metodologia de aplicare a acestui act normativ prevăzând ca preluarea să aibă loc odată cu depunerea actelor de părăsire a R., adică mai înainte de plecarea efectivă, așa explicându-se dispozițiile art. 4 și 5 din acest decret.
Abuzurile Statului R., cu privire la proprietatea lor au continuat și după 1990 când imobilul format din construcție (vilă) și teren, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către chiriașii care-l ocupau în acel moment, astfel ca S., prin reprezentanții săi, a comis abuzuri succesive, odată prin preluarea abuzivă prin încălcarea dispozițiilor art. 481 C.civ. român, prin încălcarea art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, semnata ce România la data de 10.12.1948, în vigoare și în prezent, text care garantează proprietatea privată și libera circulație a persoanelor și-a însușit un preț obținut prin vânzare fără drept după ce timp de 30 de ani încasase tot fără drept chiriile (fructele proprietății) pentru acest imobil și nu în cele din urmă nu a acordat nici până în prezent nici un fel de despăgubire concretă și reală, deși au trecut 22 de ani de la instalarea Statului de drept democratic.
Faptul că instanța a considerat că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză, reprezintă o nouă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului și, în special, ale unui proprietar de drept, cum sunt ei, apelanții-reclamanți, deoarece la ora actuală, continuă să fie proprietari de drept asupra acestui imobil întrucât nimeni, pe nici o cale, nu le-a desființat titlul de proprietate, însă fără proprietatea efectivă (posesia), fără a se bucura de atributele dreptului lor de proprietate, în timp ce statul, prin autoritățile sale – pârâții din prezenta cauză – a preluat imobilul, a dispus de el și trebuie să răspundă în fața justiție pentru toate operațiunile de fapt și de drept făcute cu privire la acest imobil, deoarece altfel ei s-ar afla într-o situație paradoxală de a se recunoaște că statul a preluat imobilul, l-a folosit și l-a vândut dar, în același timp, nu răspunde în fața lor, a proprietarilor pentru toate pagubele pricinuite.
Este inadmisibil ca justiția română să susțină că autoritățile prin care S. R. își exercită funcțiile sale să nu răspundă în nici un fel, adică să nu poată sta într-un proces, ca cel de față, și să răspundă material, și nu numai, pentru abuzurile făcute prin autoritățile sale.
Dacă în prezent, Legea nr. 247/2005 – cap. VII, a devenit caducă, Fondul Proprietatea devenind eminamente privat și nemaireprezentând o formă de despăgubire pentru vechii proprietari, dacă pe dreptul comun orice acțiune în revendicare împotriva Statului ar fi inadmisibilă, atunci s-ar afla în situația ca vechii proprietari să nu mai aibă posibilitatea să-și revendice pretențiile de la nimeni și pe nici o cale, lucru inadmisibil atât în legislația tratatelor și convențiilor internaționale, care consacră democrația, cât și în legislația civilă română, veche și actuală, care prevede două lucruri pe care instanța de fond le-o ignorat dar peste care instanța de apel nu poate trece, și anume: titlul lor de proprietate este valabil și viabil, atestând că nuda proprietate încă le aparține, și că nimeni nu-i poate lua unui proprietar de drept (adică cel care exhibă un titlu de proprietate legal) dreptul de proprietate, care este veșnic, decât pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Apelanții-reclamanți precizează că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, potrivit art. 87 pct. 1 C.pr.civ., în materie imobiliară S. este reprezentat, în speță, de M. București, prin Primar General, iar în materie de despăgubiri și creanțe, de Ministerul Finanțelor Publice, deoarece acesta este ordonatorul de credite al Statului, adică instituția care administrează bugetul R., buget din care trebuiesc despăgubiți vechii proprietari pentru preluarea abuzivă a proprietăților lor.
Solutionand apelul declarat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea constata urmatoarele:
In primul rand, Curtea constata ca nu pot constitui critici propriu-zise sustinerile apelantilor reclamanti in sensul ca sentinta este nelegala intrucat au aratat in cerere care sunt motivele de fapt si de drept care au stat la baza chemarii in judecata a fiecarui parat, dupa cum nu pot fi considerate critici nici referirile facute la modul de preluare a imobilului de catre stat.
Sentinta recurata nu a respins cererea pe motiv de neprecizare de catre reclamanti a temeiurilor de drept sau de fapt, dupa cum nu a respins-o nici pe considerente care sa tina de calificarea modalitatii de preluare a imobilului de catre stat, pentru ca aceste dezvoltari ale apelantilor sa poata avea caracterul unor critici aduse solutiei apelate.
Sustinerea apelantilor ca solutia instantei de a considera ca paratii nu au calitate procesuala pasiva ar reprezenta o noua incalcare a drepturilor fundamentale ale omului este o simpla afirmatie, fara consistenta juridica, in conditiile in care calitatea procesuala pasiva a fost analizata in mod corect de tribunal.
Astfel, avand in vedere ca cererea de revendicare reprezinta cererea pretinsului proprietar neposesor prin care acesta solicita restituirea bunului in materialitatea sa de la un posesor, este evident ca niciunul dintre paratii chemati in judecata nu are calitate procesuala pasiva pe acest capat de cerere, intrucat niciunul nu detine imobilul, ci acesta este detinut de cumpararorii in temeiul Legii nr. 112/ 1995 persoane fizice T. N. si E., dupa cum insisi reclamantii arata.
In ce priveste cererea de acordare de despagubiri drept echivalent al bunului, in temeiul dreptului comun invocat de reclamanti ( art. 480 si 998-999 C.civ. ) coroborat cu dispozitiile incidente din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in mod corect Tribunalul a constatat lipsa calitatii procesuale pasive a paratilor G. Romaniei, Senatului Romaniei si Camerei Deputatilor, organe care, in raport de atributiile lor, nu pot fi considerate catusi de putin ca parti . de dezdaunare decurgand din imposibilitatea restituirii in natura.
Astfel, . de dezdaunare calitatea procesuala pasiva poate fi analizata in raport de persoana care a realizat faptul ilicit prejudiciator constand in preluarea bunului, sau de cea care ar avea obligatia de restituire in natura imposibil de realizat, anume S. R. sau eventual M. Bucuresti, daca se are in vedere preluarea bunului in patrimoniul unitatii administrativ teritoriale in baza Legii nr. 213/ 1998 anterior vanzarii catre chiriasi. In niciun caz insa cei trei parati mentionati mai sus, in raport de atributiile lor concrete, stabilite legal, nu pot fi debitori . juridic de dezdaunare.
In ce priveste solutia de respingere ca inadmisibila a cererii de dezdaunare in contradictoriu cu S. R. si M. Bucuresti, Curtea constata iarasi corecta solutia tribunalului, argumentele apelantilor neputand fi primite.
Astfel cum corect a aratat tribunalul, prin decizia in interesul legii nr. 27/ 2011 s-a transat ca asemenea actiuni directe prin care sa se solicite despagubiri in temeiul dreptului comun si al CEDO sunt inadmisibile. Prin aceasta decizie se arata urmatoarele: „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.”
Iar considerentele acestei decizii, redate de catre tribunal conform celor de mai sus, inlatura orice dubiu in aplicarea ei.
F. de aceasta decizie data in recurs in interesul legii, obligatorie pentru instante conform art. 329 alin. 4 C.pr.civ., Curtea constata ca toate dezvoltarile apelantilor referitoare la abuzul statului, la caducitatea Legii nr. 247/ 2005, la valabilitatea neintrerupta a dreptului lor de proprietate, raman total lipsite de relevanta.
In ce priveste sustinerea ca S. ar fi reprezentat de M. Bucuresti „in materie imobiliara”, Curtea constata ca aceasta este falsa, statul si municipiul fiind doua institutii total diferite, iar M. Bucuresti nu reprezinta niciodata S. R. in vreo materie. Apelantii sunt probabil in confuzia generata de faptul ca imobilele preluate de statul comunist au fost apoi declarate ca efect al Legii nr. 213/ 1998 drept patrimoniu al unitatilor administrativ teritoriale, dar aceasta nu are nicio legatura cu problema reprezentarii si in nici un caz nu constituie un caz de reprezentare a Statului de catre M. Bucuresti.
Pentru toate aceste motive, Curtea constata ca solutia tribunalului este legala si temeinica, iar apelul este nefondat, motiv pentru care va fi respins ca atare, in baza art. 296 C.pr.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți C. A. și F. A., ambii cu domiciliul ales la CAv. A. P., din București, .. 1, ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2108/20.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. Deputaților prin Președinte, cu sediul în Palatul Parlamentului în București, .-4, sector 5 și în București, ., sector 4, G. R. prin Secretariatul General al Guvernului, cu sediul în București, P-ța Victoriei nr. 1, sector 1, M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. prin Președintele Senatului, cu sediul în București, Calea 13 Septembrie nr. 1-3, sector 5 și în București, ., sector 4 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
16.05.2013
Jud. fond: S. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 349/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 30/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
