Pretenţii. Decizia nr. 1834/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1834/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 16246/3/2010*
Dosar nr._
(1858/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1834
Ședința publică de la 14.11.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți C. A. – V. și E. T. și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 524 din 14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul E. D., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți C. A. – V. și E. T., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2010, eliberată de Baroul București, atașată la fila 29 din dosarul nr._ al Tribunalului București – Secția a V a Civilă, consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 12.11.2013, a unei întâmpinări formulate de către recurenții reclamanți, în dublu exemplar.
Curtea comunică reprezentantului recurentului pârât un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar.
Avocatul recurenților reclamanți solicită a se dispune suspendarea prezentei cauze în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că la data de 12.11.2013 a formulat o cerere privind lămurirea, înțelesul și întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 54/16.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._, depunând la dosar o copie a acestei cereri.
Învederează faptul că a formulat o astfel de cerere, întrucât, în opinia sa, hotărârea trebuia casată în parte doar cu privire la despăgubirile materiale, iar din motivarea acestei decizii rezultă clar că instanța de recurs a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative. Astfel, se poate observa faptul că instanța de recurs s-a pronunțat atât cu privire la daunele morale, cât și în ceea ce privește caracterul politic al măsurii administrative, iar hotărârea s-a casat doar pentru daunele materiale.
Mai arată că încă nu s-a stabilit un termen pentru soluționarea cererii având ca obiect lămurirea, înțelesul și întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 54/16.01.2012.
Reprezentantul recurentului pârât solicită respingerea cererii de suspendare a cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, întrucât apreciază că nu are nicio relevanță asupra dosarului de față cererea privind lămurirea, înțelesul și întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 54/16.01.2012.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, întrucât, apreciază că dezlegarea prezentei cauze nu depinde de cererea având ca obiect lămurirea, înțelesul și întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 54/16.01.2013.
Deliberând în ceea ce privește cererea de suspendare întemeiată de recurenți pe dispozițiile înscrise în art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de această normă, câtă vreme nu se poate susține că în ceea ce privește lămurirea deciziei de casare se pune în discuție un drept de care depinde soluționarea prezentei cauze. În aceste condiții, Curtea apreciază că cererea de suspendare este nefondată, sens în care o respinge.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, urmează să acorde părților cuvântul asupra excepției inadmisibilității invocate prin întâmpinare în ceea ce privește recursul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și în dezbaterea motivelor celor două recursuri.
Avocatul recurenților reclamanți arată că față de motivarea deciziei nr.54/16.01.2012, apreciază că recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este inadmisibil, deoarece prin această decizie instanța de recurs s-a pronunțat în mod irevocabil cu privire la caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului recurenților reclamanți. Consideră că nu se mai poarte pune în discuție caracterul politic al acestei măsuri.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurenții reclamanți, pune concluzii de admitere astfel cum a fost formulat și motivat. Urmează a se observa faptul că instanța de fond, în rejudecare, nu a respectat dispozițiile deciziei civile nr. 54/16.01.2012. Astfel, solicită a se avea în vedere că instanța de recurs a constatat caracterul politic al măsurii administrative; bunurile au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, instanța reținând că nu s-au primit despăgubiri cu privire la aceste bunuri; în ceea ce privește terenul forestier instanța a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de noi probe.
Învederează faptul că în fața instanței de fond, în rejudecare, s-au încuviințat cererile reclamanților privind efectuarea expertizelor, aceștia achitând onorarii în cuantum de 3700 lei, expertize care însă nici nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii recurate. Mai mult decât atât, cu privire la terenurile forestiere, instanța de fond spune că reclamanții ar fi avut la îndemână contestația pe Legea nr. 18/1991, dar instanța de recurs a menționat clar că se vor administra probe suplimentare pe aspectul întinderii suprafeței de pădure deținută și a categoriei de folosință a terenului, nu spune în niciun caz că partea nu a contestat.
Precizează că, în principal, critică soluția instanței de fond pentru că nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 54/2012; instanța în recurs a constatat caracterul politic al măsurii administrative și dreptul reclamanților de a primi despăgubiri. Este adevărat că între timp Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 6/15.04.2013, unde se stabilește în mod clar că despăgubirile se acordă numai pentru bunurile imobile. Urmează a se avea în vedere faptul că recurenții reclamanți au înțeles să administreze și expertiză pentru evaluarea bunurilor mobile deoarece instanța de recurs s-a pronunțat în ianuarie 2012, iar instanța supremă s-a pronunțat în aprilie 2013 pe aceste aspecte, astfel încât apreciază că dispozițiile deciziei nr. 6/15.04.2013 nu sunt aplicabile în speța de față.
Arată că părțile pe care le reprezintă, în special, solicită despăgubiri pentru bunurile imobile, constând în construcțiile aferente fermelor și pentru suprafața de teren forestieră, iar în ceea ce privește bunurile mobile arată că lasă la aprecierea instanței soluția ce urmează a se pronunța.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de expert.
Reprezentantul recurentului pârât solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată, urmând a se avea în vedere că prin decizia civilă nr. 54/2012 s-a respins într-adevăr recursul declarat de instituția pe care o reprezintă, însă, s-a admis recursul reclamanților doar pe aspectul privind acordarea daunelor materiale. Prin urmare, având în vedere că prin sentința civilă nr. 524/14.03.2013 instanța a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorilor recurenților reclamanți, apreciază că recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe acest aspect este pe deplin întemeiat. Totodată, apreciază că decizia nr. 54/2012 nu are putere de lucru judecat asupra recursului ce face obiectul cauzei de față.
Pe fond, solicită admiterea recursului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii primului captă de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că măsura invocată de către reclamanți nu se încadrează în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Referitor la recursul promovat de partea adversă, solicită respingerea ca nefondat. Apreciază că instanța de fond în mod corect a respins capătul de cerere privind acordarea de daune materiale, având în vedere că textul art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 este clar și fără echivoc și arată condițiile care trebuie îndeplinite pentru obținerea de daune materiale.
Solicită a se observa că în speța de față bunurile pentru care reclamanții solicită despăgubiri materiale nu au fost confiscate ca urmare a măsurii administrative, ci ca urmare a reformei agrare dispusă prin Legea nr. 187/1945, respectiv a Decretului nr. 83/1949.
De asemenea, solicită a se avea în vedere că nu este îndeplinită nici a doua condiție cu privire la terenurile agricole. Astfel, urmează a se observa că reclamanții au ales calea legii speciale reglementată de Legea nr. 18/1991, obținând titlu de proprietate pentru anumite suprafețe de teren agricole. Apreciază că pentru suprafața de teren forestieră nerestituită și pentru care avea calea deschisă a Legii n. 18/1991 reclamanții nu mai pot uza de dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește bunurile mobile și pentru care se solicită despăgubiri materiale, apreciază că în mod corect instanța de fond a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că nu se pot acorda despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009, întrucât această lege vizează doar bunurile imobile.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției inadmisibilității în ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că asupra recursului declarat de această parte s-a pronunțat în mod irevocabil instanța de recurs prin decizia civilă nr. 54/2012, același motiv de recurs fiind invocat și prin motivele de recurs de față privind greșita constatare a caracterului politic al măsurii administrative, trimiterea spre rejudecare a vizat doar soluționarea capătului de cerere privind daunele materiale solicitate de către reclamanți.
Referitor la recursul declarat de către reclamanți, pune concluzii de respingere ca nefondat, având în vedere că prin Decretul de expropriere mr. 83/1949, respectiv Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară nu s-a instituit vreo măsură individuală de confiscare a bunurilor în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr.221/2009, ci au reprezentat acte normative cu caracter general de trecere în proprietatea statului a tuturor suprafețelor agricole la nivelul întregii țări. Prin urmare, soluția pronunțată de Tribunalul București de respingere a acordării daunelor materiale este legală și temeinică.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 30.03.2010, sub nr._, reclamanții C. S. E. și E. T. în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative din 02.03.1949 emise în baza Decretului nr. 83/1949 cu privire la autorul lor E. T., obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 de euro cu titlu de daune morale și a sumei de 400.000 de euro contravaloarea a 16 ha de pădure și două ferme situate în ..
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, la începutul anului 1949, Ministerul Agriculturii a dispus preluarea în patrimoniu a fermelor aparținând autorului reclamanților, numitul E. T., în conformitate cu Legea nr.187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare și datorită refuzului de a preda bunurile și lipsei de cooperare, împotriva proprietarului E. T., în baza Decretului nr.83/1949 s-a luat măsura stabilirii domiciliului obligatoriu la Pitești. I-a fost repartizată ca locuință în acea localitate un grajd, ulterior măsura administrativă dispusă a condus la destrămarea relațiilor de familie și izolarea numitului E. T.. Au arătat reclamanții că în anul 1949, în momentul aplicării Decretului nr.183/1949, E. T. avea în proprietate în . Cozieni, azi . teren arabil, 83 ha pădure, o fermă situată între satul Cozieni și pădure, ferma cu pavilion administrativ, grajd de bovine cu circa 10 animale, grajd cu cabaline, clădire dormitor pentru personal și sale de mese, hambar pentru porumb, remiză din zid pentru utilaje agricole, fântâna din tuburi beton de circa 1 m diametru, la care se adaugă cotețe de porci și păsări, magazie de cereale, porumbar, fânar, pivnițe, un cal, 20 bovine, 3 porci, 2 ovine, 17 găini, 14gâște, 18 curci, 7 stupi de albine, 20 kg grâu, 100 kg ovăz, 1000 kg porumb, 30 kg floarea soarelui, 20 kg fasole, 80 kg arpagic, 5 kg ceapă, 300 kg cartofi, 200 kg paie, 13 pluguri, un cultivator, o semănătoare și multe alte bunuri, începând cu poziția 26 a procesului verbal, o altă fermă situată în satul Cozieni. Au mai precizat reclamanții că întregul teren agricol le-a fost restituit în baza Legii nr.18/1991, iar din cele 83 ha pădure li s-au retrocedat doar 67 ha, pentru diferența de 15 ha negăsindu-se mențiuni în registrele agricole.
În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 221/2009, art. 3, 5, 6, 7, 8 CEDO.
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Reclamanții și-au completat temeiul de drept al cererii cu dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, art. 504, 505 Cod de procedură penală.
Prin sentința civilă nr. 330/17.02.2011, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a respins acțiunea în raport de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea precizată a reclamanților; a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva defunctului E. T. în temeiul Decretului lege nr. 83/1949.
Prin decizia civilă nr. 54/16.01.2012, Curtea de Apel București a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 330/2011; a admis recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare. A reținut Curtea că recursul declarat de reclamanți este fondat sub aspectul criticii referitoare la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, cerere întemeiată pe dispozițiile art.5 alin 1 lit.b) din Legea nr.221/2009, iar motivul de recurs privind acordarea daunelor morale a fost găsit nefondat de către instanța de control judiciar.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București la data de 14.02.2012, sub nr._ .
În ședința publică din data de 28.02.2013, reclamanții (C. A. V. moștenitor al defunctei C. S. E.) au depus la dosarul cauzei precizare a pretențiilor lor de soluționat în acest cadru procesual, respectiv acordarea daunelor materiale în cuantum de 341.740 euro, sumă rezultată din efectuarea rapoartelor de expertiză în cauză – 35.802 pentru produse agricole și bunuri mobile, 1.220.550 lei pentru construcțiile aferente fermelor, 144.469,64 lei pentru teren forestier neretrocedat, 68.657,79 lei pentru animale.
Prin sentința civilă nr.524/14.03.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea precizată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului defunct E. T. în baza Decretului nr.83/1949 și a respins în rest pretențiile reclamanților, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, raportat la pretențiile pecuniare ale reclamanților, reprezentând daune materiale (pe aspectul acestor pretenții fiind fixate limitele rejudecării de către instanța de recurs), tribunalul a reținut, în primul rând, prevederile art. 5 alin 1 lit.a) și b) din legea nr. 221/2009.
Ca un prim aspect, tribunalul a reținut că premisa acordării despăgubirilor morale sau materiale în temeiul acestei legi este existența unei condamnări cu caracter politic sau a unei măsuri administrative cu caracter politic.
Din această perspectivă, tribunalul a reținut că în favoarea reclamanților a fost constatată de către prima instanță, în primul ciclu procesual, caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului lor, defunctul E. T., în baza Decretului nr.83/1949. Această pretenție valorificată a reclamanților a intrat în puterea lucrului judecat, urmând astfel ca și instanța de față să rețină caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului defunct E. T. în baza Decretului nr.83/1949.
Prin urmare, a reținut în continuare tribunalul că în cauza de față reclamanții au probat condiția premisă impusă de dispozițiile Legii nr.221/2009, respectiv existența unei măsuri administrative cu caracter politic, putându-se analiza în continuare pretenția vizând acordarea daunelor materiale.
Ca un prim aspect, tribunalul a reținut că din conținutul art.5 lit.b) al legii nr.221/2009 rezultă fără putință de tăgadă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate reclamanților pe tărâmul acestei legi se referă la echivalentul unor bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Așadar, în opinia acestui tribunal legătura de cauzalitate fixată de aceste dispoziții legale este evidentă și nu poate fi negată, în sensul că fac obiect al acestei legi bunurile ce au fost confiscate în urma aplicării măsurii administrative cu caracter politic sau în urma pronunțării condamnării penale cu caracter politic. Or, în cauza de față starea de fapt nu se prezintă în sensul acestor dispoziții legale.
Astfel, s-a reținut că autorul reclamanților T. E. a intrat sub domeniul de aplicare al Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții ale Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară, lege care prevedea în art.3: „în scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărțite plugarilor îndreptățiți la împroprietărire și pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2, pct. c si d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu si mort afectat lor”.
Tribunalul a reținut conținutul art.2 din Decretul nr. 83/1949 care prevedea: „Trec in proprietatea Statului, ca bunuri ale întregului popor: a) Exploatările agricole moșierești care au făcut obiectul exproprierii, potrivit legii Nr. 187 din 1945 si fermele model, constituite prin efectul aceleiași legi, cu întreg inventarul viu, mort si clădiri, aparținând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se afla; b) Instalațiile agricole si semi-industriale, bunurile si materialele destinate exploatării agricole, produsele agricole destinate valorificării, oriunde s-ar găsi depozitate, aparținând exploatării moșierești expropriate; c) Toate creanțele, titlurile, precum si participările si drepturile cuvenite decurgând din activitatea exploatărilor moșierești expropriate”.
De asemenea, din adresa nr. 513.119/6.04.1998 a Ministerului de Interne de la fila 7 din dosar și din Procesul verbal din 25 martie 1949 de la fila 8 din dosar, tribunalul a reținut că bunurile pentru care reclamanții din cauza de față au solicitat despăgubiri materiale au fost confiscate de la autorul lor E. T. în aplicarea Decretului nr.83/1949 care a completate Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară.
A concluzionat tribunalul că fără putință de tăgadă (împrejurare de altfel afirmată chiar de reclamanți prin cererea lor de chemare în judecată) bunurile aparținând autorului reclamanților au fost confiscate în temeiul legii privind reforma agrară și a Decretului nr. 83/1949 care a completat această din urmă lege, iar nu ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic sau ca urmare a unei condamnări penale. Dimpotrivă, urmare acestei confiscări luate în contextul reformei agrare, autorul reclamanților a fost dislocat și i s-a fixat domiciliu obligatoriu. Au afirmat reclamanții în cuprinsul cererii lor că autorul lor s-a împotrivit reformei agrare, ceea ce a dus la fixarea domiciliului obligatoriu, or această împrejurare este reglementată prin chiar art 4 din Decretul nr. 83/1949 care sancționa cu muncă silnică și confiscarea averii pe aceia care se împotriveau măsurilor de expropriere prevăzute de respectivul decret.
Prin urmare, în opinia acestui tribunal, din înscrisurile probatorii aflate la dosarul cauzei (depuse personal de reclamanți, înscrisuri din dosarul comunicat de CNSAS) rezultă că bunurile pentru care reclamanții solicită acordarea de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr.221/2009, nu au fost confiscate ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci au fost expropriate în temeiul reformei agrare dispuse prin Legea nr.187/1945 completată prin Decretul nr.83/1949. Iar, dislocarea autorului reclamanților și fixarea unui domiciliu obligatoriu pentru acesta, măsură în privința căreia s-a reținut caracterul de măsură administrativă cu caracter politic în temeiul Legii nr.221/2009 a fost consecința, urmarea aplicării dispozițiilor de la acea vreme privind reforma agrară. Or, nu s-a reținut în cauză (nici nu s-a solicitat de fapt) că reforma agrară în sine a reprezentat „o măsură administrativă cu caracter politic”, aspect de neprimit de altfel față de caracterul legislativ al măsurii și față de noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic definită de art.3 din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere aceste aprecieri în drept ale tribunalului, pretenția privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile în discuție a fost găsită ca lipsită de temei juridic.
A mai reținut în plus tribunalul, că pentru toate bunurile mobile (produse agricole, animale, păsări, stupi, alte mobile) a căror contravaloare se solicită prin prezenta acțiune a reclamanților nici nu se pot acorda aceste despăgubiri pe temeiul Legii nr.221/2009, lege care are în vedere doar bunurile imobile la care se referă Legea nr.10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Totodată, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că o altă condiție impusă de art 5 alin 1 lit b) din Legea nr. 221/2009 este aceea ca bunurile imobile pentru care se pretind despăgubiri materiale să nu fi fost restituire sau să nu se fi obținut despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr 247/2005. Or, în cauza de față s-a probat că reclamanții au recurs la prevederile Legii nr.18/1991 (vizată de Legea nr.247/2005) obținând titluri de proprietate pentru anumite suprafețe de pădure, astfel că pentru suprafața de pădure afirmată ca fiind nerestituită în cadrul procedurii reglementată de Legea nr.18/1991 reclamanții nu pot uza de Legea nr.221/2009 în completare. Pentru pretenții solicitate și neacordate pe temeiul Legii nr.18/1991 această din urmă lege oferă căi procedurale de contestare în justiție a actelor emise de autoritățile învestite cu competențe în procedura Legii nr.18/1991, iar astfel de căi, dacă au fost urmate, au puterea lucrului judecat față de procedura judiciară pe Legea nr.221/2009. Iar, dacă reclamanții nu au recurs la acele căi de atac în justiție înseamnă că au acceptat maniera de eliberare a Titlurilor lor de proprietate, nefiindu-le permis a contesta corectitudinea procedurii întemeiată pe Legea nr.18/1991 pe cale ocolită recurgând la prevederile Legii nr.221/2009. Legea nr.221/2009 aduce o completare a măsurilor reparatorii fixate de Legile nr.10/2001 și nr.247/2005, dar doar în situația în care nu s-a recurs la aceste proceduri speciale sau acestea nu au fost finalizate.
Pentru toate aceste considerente mai sus expuse, tribunalul a admis în parte cererea de față și a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului defunct E. T. în baza Decretului nr.83/1949, respingând în rest pretențiile reclamanților, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinței civile au formulat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.
Prin recursul formulat, reclamanții au solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată cu privire la despăgubirile materiale, respectiv obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 1.469.479,43 lei, din care 35.802 lei pentru produsele agricole și bunurile mobile, 1.220.550 lei pentru construcțiile aferente fermelor și reședinței de la țară a familiei din satul Cozieni, 144.469,64 lei pentru 14,5971 ha teren forestier neretrocedat, respectiv 68.657,79 lei pentru animale, păsări și stupi.
Recurenții reclamanți au susținut că prin decizia instanței de recurs, s-a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării celorlalte probe necesare stabilirii despăgubirilor materiale solicitate în conformitate cu art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009. Prin urmare, hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât nu au fost respectate dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, aceasta trimițând cauza spre rejudecare în vederea administrării de probatorii necesare stabilirii despăgubirilor materiale solicitate și nu în vederea stabilirii faptului dacă sunt îndeplinite condițiile acordării de despăgubiri.
Cu privire la suprafața de teren forestier, instanța de rejudecare a invocat culpa lor pe motiv că nu au atacat hotărârile comisiei de fond funciar, care nu le-a restituit în totalitate terenul forestier, însă, în opinia recurenților, neatacarea hotărârilor comisiei nu poate fi motiv pentru respingerea cererii prin raportare la dispoz.art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, text de lege care stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale dacă partea interesată nu a obținut deja o reparație. Recurenții au arătat că instanța de recurs a condiționat acordarea despăgubirilor pentru terenul forestier doar sub mențiunea administrării de probe suplimentare sub aspectul întinderii suprafeței de pădure deținută și a categoriei de folosință a terenului, fără a face referire la faptul că nu au fost contestate hotărârile comisiei de fond funciar.
Referitor la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile și animale, constatările instanței, în opinia recurenților, sunt critici aduse deciziei nr.54/2012.
Au susținut recurenții că, după casare, în acord cu decizia de îndrumare, trebuiau administrate probe pentru acordarea de despăgubiri pentru cele două ferme, care reprezintă nu numai clădirile, cât și bunurile și animalele aferente.
Au mai susținut recurenții că decizia nr.6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție dată în interesul legii nu se aplică în cauza de față, având în vedere că decizia nr.54/16.01.2012 a fost pronunțată înainte de . deciziei nr.6/2013 prin publicarea acesteia în Monitorul oficial.
În ce privesc daunele morale, recurenții au arătat că acestea au fost respinse prin decizia civilă nr.54/2012, fără a se menționa clar în dispozitivul acestei decizii acest fapt.
Au susținut aceștia că urmare măsurii administrative de dislocare cu caracter politic luate față de autorul lor, se impunea acordarea acestor despăgubiri morale, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamanți, ca nelegală și netemeinică.
A susținut acest recurent că hotărârea recurată a fost dată în parte cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ.
Recurentul pârât a susținut că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamanților nu se încadrează în măsurile arătate explicit în art.3 și 4 din Legea nr.221/2009.
În plus, s-a susținut că instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al măsurii la care a fost supus autorul reclamanților.
S-a mai arătat că instanța de fond nu a administrat nici proba testimonială cu persoane care s-ar fi aflat în aceeași situație, din care ar fi putut, eventual, rezulta caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților.
Recurenții reclamanții au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul pârât, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil, prin raportare la decizia civilă nr.54/2012, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Dacă se va trece peste această excepție, față de conținutul acestei decizii, recurenții reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că măsura administrativă constând în dislocarea autorului lor și fixarea domiciliului obligatoriu în altă localitate în temeiul Decretului nr.83/1949 are caracter politic.
Au arătat recurenții reclamanți că în rejudecare au fost depuse declarații notariale date de numiții S. V. și Maksutovici Gelcu, din care rezultă modul cum a fost luată măsura administrativă a dislocării autorului lor, precum și bunurile confiscate.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, având în vedere excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul pârât, invocată de recurentul reclamant, prin întâmpinare, dar și criticile de recurs formulate de recurentul pârât, dat fiind că soluționarea acestora este în strânsă legătură, procedând la analiza concomitentă a acestora, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 54/16.01.2012, Curtea de apel Secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis recursul declarat de recurenții reclamanți împotriva aceleiași sentințe, a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.
Instanța de recurs a avut în vedere faptul că potrivit adresei nr. E din 16.12.1993 a Ministerului Justiției – Direcția Instanțelor Militare, autorul reclamanților - E. T. - ca urmare a exproprierii, în baza Decretului nr.83/1949, la data de 2.03.1949 a fost dislocat din localitatea Cozieni județul Ilfov și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Pitești, aceste restricții fiind ridicate la 14.02.1957 prin decizia MAI nr.6551/1957.
Instanța de recurs a constatat că această măsură administrativă de dislocare și fixare a domiciliului obligatoriu se înscrie în dispozițiile art. 4 alin. 2 cu referire la art. 3 raportat la art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, aspect care a fost dedus din actele depuse la dosar și din care instanța de control judiciar, în recurs, a apreciat că dovedesc faptul că autorul reclamanților a făcut obiectul urmăririi operative a organelor securității statului comunist, fiind în permanență supravegheat de organele de represiune ale statului comunist. S-a constatat de către instanța de recurs că reclamanții au probat caracterul politic al măsurii administrative cu documentele eliberate de CNSAS respectiv dosarul din fondul penal P:_(FP49861/București).
Față de dispozitivul deciziei instanței de control judiciar, de casare în întregime a sentinței civile recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, instanța de fond a procedat la o rejudecare a cauzei constatând caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului defunct E. T. în baza Decretului nr.83/1949, ca o consecință a faptului că în primul ciclu procesual, această pretenție a reclamanților a fost recunoscută acestora, respectiv că această pretenție referitoare la caracterul politic a intrat în puterea lucrului judecat. Cum în hotărârea atacată există o pronunțare a primei instanțe în referire la pretenția reclamanților vizând caracterul politic, pârâtul este îndreptățit a formula calea de atac prevăzută de lege, de vreme ce în opinia acestuia acest capăt de cerere nu a fost soluționat potrivit dispozițiilor legale.
Inadmisibilitatea reprezentă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Cum sentința primei instanțe se poate atac cu recurs în condițiile art. XIII din Legea nr.202/2010 cu referire la art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, partea nemulțumită de soluția pronunțată are posibilitatea dată de legiuitor de a se adresa instanței cu calea de atac prevăzută de lege.
Or, recurentul pârât, tocmai în virtutea acestui drept a formulat prezenta cale de atac supusă judecății. Așa fiind, pentru aceste considerente, Curtea constată nefondată excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul pârât, invocată prin întâmpinare de recurenții reclamanți.
În ce privește motivul de recurs înscris în cererea de recurs a recurentului pârât, care vizează constatarea caracterului politic a măsurii administrative luate față de autorul reclamanților, Curtea are în vedere că potrivit art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Textul legal citat instituie regula obligativității îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din codul de procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziții de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța chemată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.
Or, față de dezlegarea dată de însăși instanța de recurs, primului capăt de cerere, în mod corect în mod corect instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamanților, instanța de fond nefăcând altceva decât să dea curs dispozițiilor legale prevăzute de art. 315 Cod procedură civilă. Față de statuarea instanței de recurs, cu caracter irevocabil, în sensul caracterului politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamanților, Curtea constată nefondată critica recurentului în ceea ce privește caracterul acestei măsuri, în contra a ceea ce s-a statut irevocabil neputându-se reveni.
Ca urmare toate susținerile recurentului pârât în sensul că respectiva măsură luată față de autorul reclamanților respectiv că aceasta nu întrunește condițiile cerute de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr.221/2009 nu mai pot fi primite, statuarea instanței de recurs impunându-se cu putere de lucru judecat.
În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1202 alin. 2 Cod civil, care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.
A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune in discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
Curtea are în vedere în acest sens, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, în care instanța de contencios european a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului. De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice”.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.
În ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, Curtea constată următoarele:
Potrivit considerentelor deciziei instanței de recurs, din actele depuse la dosarul cauzei, aceasta a reținut că autorul reclamanților a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prin dislocarea și fixarea domiciliului obligatoriu, moment în care i s-au expropriat bunurile în baza Decretului nr.83/1949 la data de 2.03.1949. S-a mai reținut că bunurile confiscate au fost menționate în inventarul întocmit ulterior datei de 2.03.1949, respectiv la data de 25.03.1949, fiind un efect al dislocării din localitatea de domiciliu, Cozieni, județul Ilfov, și fixarea domiciliului obligatoriu în Pitești. Tot instanța de recurs a mai reținut că, din inventarul datat 25.03.1949, rezultă că au fost confiscate mai multe bunuri, printre care mai multe suprafețe de teren, aceeași situație referitoare la măsura confiscării ca urmare a măsurii administrative, precum și a bunurilor confiscate fiind reținută de instanța de control judiciar și din referatul nr.322/30.01.1954 întocmit de un locotenent de securitate din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne. Având în vedere aceste aspecte, dar și adresa nr.20/04.01.2012 emisă de Primăria Comunei Găneasa – județul Ilfov din care s-a reținut că reclamanții nu au primit despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001 pentru cele două ferme situate în ., instanța de recurs a constatat că se impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării celorlalte probe necesare stabilirii despăgubirilor materiale solicitate în conformitate cu art. 5 pct. 1 lit. b din Legea nr.221/2009. Totodată, instanța de control judiciar a dispus completarea probatoriului și cu privire la suprafața de teren de 16 ha despre care recurenții au susținut că nu a fost restituită în temeiul Legii nr.18/1991, instanța de fond având a administra probe sub aspectul întinderii suprafeței de pădure deținută de autorul reclamanților și a categoriei de folosință.
Or, instanța de fond, în contra a ceea ce a statuat instanța de control judiciar a reținut că bunurile aparținând autorului reclamanților au fost confiscate în temeiul legii privind reforma agrară și a Decretului nr._, iar nu ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic.
Procedând în acest fel, prin raportare textul art. 315 Cod procedură civilă, instanța de trimitere în rejudecare nu a respectat în mod discreționar decizia instanței superioare și, încălcând prevederile textului citat din Codul de procedură civilă, a nesocotit îndrumările date de instanța de casare cu privire la probatoriul apreciat ca fiind necesar soluționării cauzei.
În referire la suprafața de teren de 16 ha despre care instanța de recurs a reținut că nu a fost restituită în temeiul Legii nr.18/1991, instanța de trimitere a dispus în rejudecare a se administra probe suplimentare pe aspectul întinderii acestei suprafețe de pădure deținută de autoarea reclamanților și a categoriei de folosință a terenului.
Or, în aceste condiții, instanța de fond avea a trece la administrarea de probe suplimentare, astfel cum s-a dispus de către instanța de control judiciar, fără a mai analiza dacă în privința acestui teren este sau nu incidentă Legea nr.221/2009, din considerentele deciziei de trimitere subînțelegându-se că și acest imobil teren este supus dispozițiilor sus indicatei legi speciale.
În referire la bunurile mobile, Curtea are în vedere decizia nr.6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție privind judecarea recursului în interesul legii, prin care s-a decis în sensul că în interpretarea și aplicarea dispoz.art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată nu a obținut deja o reparație.
Curtea constată că bunurile mobile solicitate de reclamant, între care se includ produsele agricole, respectiv bunurile ce au fost expertizate de expert F. G., prevăzute în Inventarul datat 25.03.1949, la capitolul „Tabelul VIII. Inventar mort”, animalele, păsările și stupii, expertizate de expert S. E. T., prevăzute în același Inventar, la capitolul „Tabelul VI. Inventar V.”, nu fac obiectul actelor normative de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, și Legea nr.247/2005, astfel că în raport de această decizie în interesul legii nr.6/2013 nu pot fi acordate recurenților despăgubiri materiale astfel cum aceștia au solicitat.
Curtea nu poate valida susținerea recurenților reclamanți, în sensul că la momentul pronunțării deciziei nr.54/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se pronunțase în recursul în interesul legii în privința bunurilor mobile, astfel cum a procedat ulterior prin decizia nr.6/2013. Aceasta deoarece, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, decizia în interesul legii este obligatorie, atât pentru instanță, cât și părțile din proces, indiferent de stadiul soluționării litigiului, fiind fără relevanță faptul că anterior s-a pronunțat o decizie de către o instanță de control judiciar, în pricina de față, câtă vreme aceasta nu a fost dezlegat aspecte cu incidență în privința celor la care face referire decizia în interesul legii.
Curtea are în vedere, în acest sens, faptul că în dispozitivul și considerentele deciziei instanței de recurs nu se face nici o trimitere expresă în referire la bunurile mobile ce au constituit obiect al pretenției reclamanților, astfel încât în referire la acestea, față de soluția de casare și trimitere spre rejudecare, instanța avea a se pronunța în întregime asupra cererii cu care a fost sesizată instanța de fond, inclusiv și asupra bunurilor mobile, aceasta fiind obligată, prin raportare la dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, a face aplicare deciziei în interesul legii.
În referire la acordarea daunelor morale, Curtea reține că instanța de recurs a analizat în conținutul deciziei nr.54/2012 motivul de recurs vizând acordarea acestora și a constatat că acesta este nefondat, ca urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, respectiv a soluționării acestei excepții prin deciziilor nr.1358 și nr.1360/21.10.2010, prin care s-a stabilit de către această instanță de contencios constituțional că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.
Totodată, instanța de recurs, prin aceeași decizie nr.54/2012, a avut în vedere decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, stabilind că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în monitorul oficial.
Or, față de această dezlegare dată pretenției reclamanților în ce privește acordarea daunelor morale, Curtea apreciază că instanța de fond nu a mai avut a analiza acest petit al reclamanților, concluziile instanței de recurs impunându-se cu putere de lucru judecat.
Așa fiind, criticile recurenților reclamanți în referire la daunele morale, potrivit cărora instanța de fond nu s-a mai pronunțat asupra acestora deși în dispozitivul deciziei civile nr.54/2012 nu s-a menționat clar în sensul respingerii acestora, urmează a fi privite ca nefondate.
În consecință, față de considerațiile teoretice expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă și la art.315 Cod procedură civilă,va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza la Tribunalul București pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității recursului formulat de recurentul-pârât.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.524 din 14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 524 din 14.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
Casează în parte sentința recurată și trimite spre rejudecare la aceeași instanță cererea privind acordarea de despăgubiri materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.D.I.
Tehnored.D.I/B.I.
2 ex/12.12.2013
T.B.-Secția a V-a – L.O.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1014/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 854/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
