Pretenţii. Decizia nr. 2027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2027/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 76712/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2027 R
Ședința publică de la 27.11.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți O. G. și T. G. I., împotriva Sentinței civile nr. 311/14.02.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, revendicare imobiliară, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții-reclamanți O. G. și T. G. I. prin apărător, avocat I. L., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 17 dosar fond, lipsă fiind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul recurenților-reclamanți O. G. și T. G. I. declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenții-reclamanți O. G. și T. G. I. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică și modificarea în tot a hotărârii atacate pentru motivele arătate în cererea de recurs.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 16.12.2011, reclamanții Oiesteanu G. și T. G. I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea prin echivalent la valoarea reală de circulație a imobilului teren de 470 mp situat în București, .. 109 nr. 3 sector 1 trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu în baza Decretului nr. 249/1976 și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei cu titlu de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 30 a zi de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că autoarea lor, defuncta mama T. C., decedata în București la data de 14.12.2008, a notificat Primăria Municipiului București în baza disp. art. 4 pct.(4) din Legea nr. 10/2001 cu Notificarea înregistrata sub nr. 2951/21.09.2001 pentru restituirea prin echivalent a imobilului - teren în suprafața totala de 470 m.p. situat în București, .. 109 nr. 3, sect. 1 trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu, în baza Decretului nr. 249/1976, iar în prezent notificarea mai sus arătata face obiectul dosarului intern nr._/2002 al Comisiei pentru aplicarea L. 10/2001 din cadrul P.M.B., dosar nesoluționat până la acest moment. Astfel, deși procedura de restituire prin echivalent ar fi trebuit fi parcursă într-un termen de 60 de zile, în conformitate cu dispozițiile art.25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, până în prezent au trecut 10 ani, astfel că instituțiile statului competente în materie se fac vinovate de încălcarea art. 6 din Convenția CEDO în ceea ce privește ansamblul mecanismului administrativ de restituire prevăzut de legile speciale de reparație nr. 10/2001 si 247/2005.
Au precizat reclamanții că imobilul în cauza a aparținut în deplina proprietate și liniștita posesie autorilor mamei lor, bunicii materni V. Iagna, decedata în București în data de 20.05.1977 și respectiv V. C., decedat în București în data de 20.10.1940, iar aceștia din urma au dobândit imobilul în cauza de la numitul I. S. Pupezeanu prin actul de vânzare cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov Secția notariat prin procesul verbal nr._ din data de 22.04.1929. De asemenea, autoarea lor T. C. a rămas unica moștenitoare atât a mătușii lor materne L. Tveta (decedata în data de 28.12.1998, cât și a unchiului lor matern V. V. (decedat în data de 29.07.1994).
Au menționat reclamanții faptul că România a fost condamnata recent la CEDO pentru aspectele ce privesc durata nepermis de îndelungata ce vizează parcurgerea procedurilor administrative de restituire, grave disfuncționalități ale legislației în materie precum și cadrul legislativ total inadecvat, Hotărârea CEDO pronunțata în cauza Viasu vs. România.
Au învederat astfel reclamanții evidenta imposibilitate obiectivă, constatată și de către Curtea de la Strasbourg în repetate rânduri, pentru ca ei, reclamanții, sa fie în măsura de a putea obține în baza legilor administrative speciale de reparație nr. 10/2001 si nr. 247/2005 despăgubiri rapide, concrete și efective pentru imobilul în litigiu trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu, singura opțiune realista pe care au apreciat că o mai au fiind reprezentata de promovarea prezentei acțiuni îndreptata în mod direct împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Au menționat reclamanții ca odată cu notificarea în baza Legii nr. 10/2001 către Primăria Municipiului București dețin a fortiori un bun în sensul prevăzut de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția CEDO.
Prin sentința civilă nr. 311/14.02.2013 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a respins ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Oiesteanu G. și T. G. I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 470 mp situat în București, .. 109 sector 1, a făcut obiect de expropriere în baza Decretului de expropriere nr. 249/1976, în anexa 1 la Decret poz. 8 fiind menționați drept proprietari de la care imobilul teren a fost expropriat ca fiind autorii V. Iagna, L. Tveta, T. C., Vanhele V. și V. C., terenul expropriat fiind menționat în suprafață de 485 mp. Această situație de fapt cu implicații juridice este atestată probator de copia decretului nr. 249/1976.
Imobilul teren în suprafață de 470 mp a fost revendicat de succesoarea T. C. prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 cu nr. 2951/21.09.2001, prin care au fost solicitate despăgubiri bănești (terenul fiind ocupat în întregime de lucrări de sistematizare
În privința aceluiași teren în suprafață de 470 mp, nota de reconstituire din dosarul administrativ constituit la PMB în baza legii nr. 10/2001 menționează faptul că fostul imobil în suprafață de 470 mp este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare, stradă, ., spațiu verde aferent blocului.
În urma notificării cu nr. 2951/2001 formulată de succesoarea T. C. s-a constituit, în baza procedurii administrative a legii 10/2001, dosarul administrativ nr._ la nivelul PMB, dosar trimis în copie la dosarul cauzei la filele 89 și urm. Prin raportul final întocmit în dosarul administrativ la data de 27.01.2012, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 470 mp. Până în prezent nu a fost emisă Dispoziția Primarului pentru măsurile reparatorii prin echivalent.
Autorii V. Iagna, L. Tveta, T. C., Vanhele V. și V. C., proprietarii de la care terenul a fost expropriat, sunt antecesorii reclamanților Oiesteanu G. și T. G. I., aceștia din urmă în calitate de copii după defuncta T. C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 80/28.11.2008 aflat la fila 21 din dosar. Defuncta T. C. a rămas unica moștenitoare după defuncții V. Iagna, V. V. și L. Tveta, potrivit celorlalte certificate de moștenitor de la dosarul cauzei, succesiunile succesive fiind prezentate ilustrativ la fila 156 din dosarul cauzei. Așadar, prin aceste certificate de moștenitor, tribunalul a apreciat că reclamanții au probat calitatea lor de moștenitori legali ai autorilor, foști proprietari, V. Iagna, L. Tveta, T. C., Vanhele V. și V. C..
În privința pretenției dedusă judecății pe calea prezentului demers judiciar, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în litigiu imposibil de restituit în natură, demers promovat direct împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și întemeiat pe dispozițiile dreptului comun și pe jurisprudența CEDO, tribunalul a reținut în primul rând, împrejurarea că pentru același imobil în litigiu autoarea reclamanților, mama lor T. C. a recurs la prevederile legii speciale de reparație nr. 10/2001 prin notificarea formulată în temeiul acestei legi.
Din această perspectivă, se pune problema în cauză în ce măsură, ulterior intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, respectiv la data de 16.12.2011, și ulterior alegerii procedurii deschisă de legea nr. 10/2001, reclamanții mai puteau recurge la prezenta acțiune în revendicare, (în modalitatea acordării de despăgubiri față de imposibilitatea restituirii în natură), întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 563 cod civil. Cu alte cuvinte, în discuție este admisibilitatea prezentei acțiuni, ca o chestiune ce ține de însăși fondul pretenției dedusă judecății de către reclamanții din cauza de față.
Asupra chestiunii de drept în discuție, tribunalul a apreciat că au relevanță cele două decizii pronunțate de ÎCCJ în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008 și decizia nr. 27/2011.
Așadar, în privința pretenției dedusă judecății prin intermediul prezentei acțiuni, tribunalul a apreciat că aceasta este inadmisibil a fi obținută pe calea prezentului demers judiciar, față de principiul existent în materie civilă și afirmat și prin decizia ÎCCJ nr. 33/2008, „specialia generalibus derogant” (legea specială derogă de la dreptul comun), dar și față de regula „electa una via”. Prin urmare, nu poate fi primită de către tribunal ipoteza existenței unei opțiuni a reclamanților între recurgerea la procedura specială a legii nr 10/2001 și recurgerea la prevederile dreptului comun, o astfel de opțiune acceptată nesocotind în mod clar principiul anterior arătat, specialul derogă de la general. De asemenea nici parcurgerea în paralel și în același timp a celor două proceduri, întemeiate pe legea specială și pe dreptul comun, nu poate fi primită de tribunal pentru aceleași rațiuni.
A statuat ÎCCJ prin decizia nr. 33/2008, cu privire la această pretinsă opțiune între legea nr. 10/2001 și dreptul comun: „ Acest punct de vedere (al existenței unei opțiuni între legea 10/2001 și dreptul comun) nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Aceeași problemă a concursului dintre legea specială și dreptul comun a fost reluată, cu aceeași rezolvare de către ÎCCJ și prin decizia nr 27/2011, când unicul element diferit care a fost avut în vedere de instanța supremă a fost doar natura măsurii reparatorii solicitată de reclamant. (prin decizia 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după . legii 10/2001; prin decizia nr 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri (cazul speței de față, față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului) în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
A statuat ÎCCJ prin decizia nr 27/2011: „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Aceeași este soluția și în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.
Tribunalul a reținut, contrar celor afirmate de către reclamanți, că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a analizat doar ipoteza acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art.26 alin 3 din legea nr. 10/2001, ci și ipoteza acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, astfel cum rezultă din paragrafele citate din această decizie.
De asemenea, decizia nr. 27/2011 a I.C.c.J a devenit obligatorie pentru instanțe de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial, moment care se situează anterior pronunțării prezentei sentințe. Or, interesează în cauză momentul pronunțării hotărârii judecătorești, iar nu cel al sesizării instanței, cum au susținut reclamanții.
Totodată, contrar celor afirmate de reclamanți, tribunalul a apreciat că prin acțiunea de față aceștia au urmărit tocmai acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat de autoarea lor și imposibil de restituit în natură recurgând la o altă procedură (respectiv cea pretins oferită de dreptul comun) decât cea instituită de legile speciale de reparație nr. 10/2001 și 247/2005. Faptul că anterior prezentei acțiuni s-a recurs la procedura oferită de legea specială nr. 10/2001 nu înseamnă că, față de lipsa unui rezultat satisfăcător în opinia reclamanților oferit de această procedură specială, se poate recurge, ulterior și în paralel, la calea dreptului comun, fără a se putea opune principiile „specialia generalibus derogant” și „electa una via”.
Tribunalul a reținut că față de soluția inadmisibilității asupra primului capăt de cerere, capătul de cerere accesoriu privind acordarea daunelor moratorii va urma aceeași soartă juridică, pe plan procesual, respectiv cea a inadmisibilității.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții O. G. și T. G. I..
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică întrucât instanța de fond a avut în vedere stricto sensu, recursul în interesul legii nr.33/2008 fără a avea în vedere faptul că această hotărâre contravine tuturor principiilor stipulate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Deși legea nr. 10/2001 are un caracter prioritar față de dreptul comun, prin decizia sus amintită s-a stabilit și o excepție și anume când există neconcordanțe între legea specială și convenția europeană dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În mod evident, privarea de bunuri în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.
Instanța de fond nu a analizat în concret neconcordanțele dintre legea specială și convenție, lăsându-i pe reclamanți fără posibilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești și privându-i de un bun imobil care le aparține.
Se invocă în susținerea argumentelor cauzele Faimblat contra României, cauza M. A. și alții împotriva României.
Conform unei jurisprudențe constante, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza Pilot A., Curtea Europeană a reținut că deși Legea nr. 10/2001 a deschis reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată și de una contencioasă dacă este cazul, acest acces a rămas teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite.
Susțin recurenții că se impune înlăturarea dispozițiilor interne constatate de Curtea Europeană ca fiind necorespunzătoare cu drepturile consacrate și garantate prin convenție, respectiv cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și cu art. 6 din Convenție.
Sub aspect substanțial, recurenții susțin că dețin un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene, respectiv o valoare patrimonială certă determinabilă, ceea ce face ca textul convențional invocat să fie aplicabil, iar sub aspect procedural teoretic au la dispoziție căile de atac recunoscute de dreptul intern, respectiv de Legea nr. 10/2001.
S. R. prin ratificarea Convenției Europene s-a obligat să respecte drepturile omului în sensul de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile garantate de convenție, între care dreptul la respectarea bunurilor sale.
Consecința neîndeplinirii obligațiilor statului român constă în angajarea răspunderii acestuia potrivit principiului subsidiarității protecției internaționale a drepturilor omului conform căruia statele însele sunt chemate să pună în valoare la nivel intern drepturile și libertățile pe care ele insele s-a obligat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicția lor.
Procedând la aplicarea directă a dispozițiilor internaționale, trebuie reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea statului român la plata de despăgubiri egale cu valoarea reală de circulație a terenului, Consideră recurenții că statul român s-a îmbogățit fără justă cauză, odată cu trecerea timpului iar fondul proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă să ducă la acordarea efectivă de despăgubiri.
Cu privire la incidența în speță a deciziei nr. 27/2011 a ÎCCJ aceasta se referă la situația cererilor în justiție, întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, sau la situația în care se încearcă eludarea legilor speciale de reparație.
Or, în speță, cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe art. 26 alin. 3 și nici nu încearcă eludarea dispozițiilor legii speciale.
Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere doar ipoteza posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, ori în prezent, având în vederea epuizarea participației statului la fondul proprietatea, întreg mecanismul administrativ birocratic prin care se putea obține despăgubiri, a devenit inaplicabil și nefuncțional.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente.
Acțiunea introductivă de instanță are ca petit solicitarea reclamanților de a fi obligat pârâtul S. R. prin MFP la restituirea prin echivalent la valoarea reală de circulație a imobilului situat în București, .. 109 sector 1, compus din teren în suprafață totală de 470 m.p.
Arată recurenții că terenul a fost preluat fără titlu în baza Decretului nr. 249/1976. Solicită de asemenea obligarea pârâtului la plata de daune moratorii de 200 lei pe zi de întârziere începând din a 30 –a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Din actele dosarului rezultă că aceștia au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 aflată pe rolul comisiei pentru aplicarea legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, procedura administrativă nefiind finalizată.
Or, în această situație, așa cum corect a reținut instanța de fond, este aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii deoarece recurenții – reclamanți încearcă să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în afara procedurilor reglementate de legea specială.
Contrar susținerilor recurenților aceștia nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, în măsura în care dreptul lor nu a fost în mod irevocabil stabilit printr-un act administrativ sau printr-o hotărâre judecătorească.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți O. G. și T. G. I. împotriva sentinței civile nr. 311/14.02.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. DY
Tehnored. GC/TI – 2 ex
17.12.2013
Jud. fond L. I. G.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 87/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1214/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
