Revendicare imobiliară. Decizia nr. 87/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 87/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 427/122/2010
Dosar nr._ (165/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 87 A
Ședința publică de la 28.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află, în complet de divergență, pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții reclamanți G. I. N., G. X., P. C. M. și B. P. și de apelanta pârâtă ., împotriva sentinței civile nr. 102 din 21.09.2012 pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - chemați în garanție M. G., D. I., D. I., P. F. și V. E..
P. are ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 21.03.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 28.03.2013.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2.03.2010 pe rolul Tribunalului G. sub nr._, reclamanții G. I. N., G. X., P. C. M. și B. P. au chemat în judecată pe pârâta ., solicitând obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul compus din casă de locuit cu 12 camere și anexe (pivniță, grajd, șopron, coteț de păsări) și terenul aferent în suprafață de 2,5 ha. situat în intravilanul comunei C., județul G..
La data de 15.04.2010, pârâta ., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților arătând că aceștia nu au depus notificare în termenul la prevăzut de Legea nr. 10/2001. De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților.
La data de 21.01.2011, reclamanții au solicitat chemarea în garanție a numiților M. G., B. R., D. I. și D. I., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie părțile de teren pe care le ocupă din fosta proprietate a autoarei acestora.
La data de 13.05.2011, reclamanții au învederat că B. R. este decedată și că înțeleg să se judece cu fiul acesteia, M. G. și, de asemenea, au chemat în garanție și pe P. F. și D. G..
La data de 24.01.2012, reclamanții au învederat că moștenitoarea defunctei D. G. este V. E..
Prin sentința civilă nr. 102/21.09.2012, Tribunalul G. a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție astfel cum a fost precizată; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții civile și industriale întocmit de expert C. N. și specialitatea topo cadastrală întocmit de expert F. R. C., așa cum a fost completat; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în ., în suprafață de 5285 m.p. identificat prin planul de situație anexă la raportul de expertiză topo cadastrală de la fila 311 din dosar ca fiind teren liber de construcții și având următoarele vecinătăți: la N - Primăria C., la S - M. G., la E - proprietăți particulare, la V - DN 5 și a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei și garanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, potrivit certificatelor de moștenitor depuse de către reclamanți, că aceștia sunt succesorii defunctei A. Warthiade, care prin actul de partaj autentificat sub nr. 7468/4.04.1922 a dobândit în proprietate, printre alte bunuri imobile, și imobilul situat în . (fost județ V.) compus din: - o casă de zid învelită cu tablă cu 12 camere, pivniță, grajd, un coteț de păsări și un șopron pentru mașini agricole; - 2,5 ha teren aferent construcțiilor descrise în alineatul precedent.
Acest imobil (în compunerea menționată) a fost preluat de către autoritățile de stat comuniste pe calea exproprierii la data de 2 martie 1949 în baza Decretului nr. 83/1949.
În ceea ce privește construcțiile menționate în actele de preluare (casa de locuit și anexele), acestea nu mai există, fiind, cel mai probabil, demolate și construit un nou imobil cu destinația inițială de școală generală a localității, pentru ca în prezent să fie utilizată drept sediu al pârâtei . atestă expertiza tehnică specialitatea construcții civile coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă, situație în care s-a constatat inexistența unei suprapuneri (identități) între construcțiile vechi preluate de la autoarea reclamanților și construcțiile existente la fața locului și identificate de expertul tehnic de specialitate, astfel încât nu pot fi retrocedate.
În ceea ce privește terenul revendicat de reclamanți în suprafață de 2,5 ha. reprezentând fosta proprietate a autoarei, a rezultat situația actuală a acestuia ca fiind parțial în domeniul public al Comunei C., județul G., cealaltă parte din teren fiind în proprietatea garanților, conform prevederilor Legii nr. 18/1991, dobândit pe calea reconstituirii dreptului de proprietate.
Situația actuală a terenului revendicat de reclamanți rezultă din expertiza tehnică topo - cadastrală întocmită de expertul tehnic F. C. coroborată cu înscrisurile depuse de pârâtă și cu relațiile oficiale furnizate de aceasta din urmă.
Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată în parte, urmând să li se restituie acestora doar suprafața de 5285 m.p. (din totalul de 9685 m.p.) din terenul revendicat și aflat actualmente în domeniul public al Comunei C., această porțiune de teren fiind liberă de construcții.
Sub un prim aspect, al admisibilității acțiunii de față având caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiate pe dreptul comun (art. 480 și următoarele Cod civil), tribunalul a apreciat ca fiind admisibilă acțiunea, dezlegând în fond pretențiile acestora.
Reclamanții nu au uzat de căile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a obține retrocedarea imobilului în discuție, acest act normativ ce reprezintă legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat după data de 6 martie 1945, pârâta considerând că reclamanții, de vreme ce nu au apelat la calea pusă la dispoziție de legea specială, nu mai pot revendica potrivit dreptului comun (art. 480 cod civil legea generală) imobilele ce au intrat în sfera de aplicație a legii speciale.
Această chestiune de drept a fost dezlegată cu putere obligatorie de către instanța supremă prin decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 din care se degajă două idei fundamentale: - persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și, în situația constatării unor neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Conchizând asupra acestor două principii stabilite de instanța supremă și în marja de apreciere asigurată de acestea instanțelor judecătorești, revine judecătorului de caz, în funcție de particularitățile speței dedusă judecății, să aprecieze asupra admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară întemeiate pe dreptul comun.
Preluarea imobilului de la autoarea reclamanților de către autoritățile comuniste ale statului s-a realizat fără titlu, în sensul că situația acesteia nu se încadra în prevederile Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949 pentru a putea fi expropriată, conacele împreună cu terenurile aferente acestora (sub 50 ha) fiind exceptate, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit regimului constituțional în vigoare la momentul preluării, autoarei reclamanților nu i s-a acordat vreo dreaptă și prealabilă despăgubire reprezentând echivalentul valoric al bunului imobil expropriat.
În consecință, în situația preluării unui imobil fără titlu valabil s-a constatat că autoarea reclamanților și succesorii acesteia nu au pierdut calitatea de proprietar al bunului, putând intenta o acțiune în revendicare a acesteia.
Spre comparație, pârâta acționează în procesul pendinte pentru apărarea unui drept obținut în mod gratuit asupra terenului în litigiu care i-a fost pus la dispoziție de către stat, după deposedarea abuzivă a adevăratului proprietar, introducerea terenului în domeniul public după anul 1990 fiind o chestiune de ordin tehnic administrativ.
Raportat la cel de-al doilea principiu degajat din decizia instanței supreme, tribunalul a apreciat că regimul institut de legea specială (Legea nr. 10/2001) este mai restrictiv și în neconcordanță cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, care garantează și ocrotește dreptul de proprietate, acordându-i-se prioritate în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară de față cu prezervarea securității raporturilor juridice.
În consecință, s-a constatat că reclamanții, în calitate de succesori ai adevăratului proprietar, au un drept de preferință cu privire la porțiunea de teren liberă de construcții și care poate fi retrocedată în natură, aceasta fiind în suprafață de 5285 m.p. din identificările expertului topo.
Tribunalul a avut în vedere faptul că diferența de suprafață rămasă în proprietatea pârâtei este strict necesară acesteia, fiind afectată funcțional clădirilor existente și justificată prin interesul public al deservirii locuitorilor Comunei C., aceste construcții servind drept sediu al acesteia în care se prestează servicii publice pentru cetățeni, soluția retrocedării întregului teren fiind de natură să înfrângă grav principiul securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de reclamanți (cu precizările succesive ulterioare), tribunalul a constatat că aceasta este nefondată și a respins-o în consecință, reținând că garanții sunt persoane care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție din localitate sau moștenitori ai acestora și cărora, la cerere, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru anumite suprafețe de teren după anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, fiind puse în posesie și emise titluri pe amplasamente aflate la dispoziția comisiei locale, iar nu pe vechile amplasamente ale proprietății.
Din verificările expertului topo rezultă că terenurile devenite proprietatea garanților în modul arătat anterior se suprapun cu parte din terenul în suprafață totală de 2,5 ha revendicat de reclamanți.
Apelând la aplicația aceluiași principiu degajat din decizia instanței supreme, rezultă că reclamanților nu li se poate acorda prioritate față de garanți, întrucât acordarea acestei priorități ar știrbi în mod grav dreptul de proprietate al garanților și principiul securității raporturilor juridice.
Astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că garanții au primit teren după anul 1991 (pe un alt amplasament decât cel inițial) drept echivalent al fostelor lor proprietăți preluate de către fostele cooperative agricole de producție, iar nu cu titlu gratuit, iar în situația restituirii acestor terenuri către reclamanți s-ar afla în imposibilitatea de a obține alte terenuri în schimb, conform legislației în vigoare, garanții neavând o culpă în acest sens și neexistând remedii pentru privarea lor de proprietate.
Spre deosebire de garanți, reclamanții au o culpă pentru situația creată, în sensul neglijenței de a nu fi acționat la momentul oportun prin apelul la căile puse la dispoziție de Legea nr. 10/2001 și în baza cărora ar fi putut obține despăgubiri pentru partea din imobilele care nu puteau fi retrocedate în natură.
Împotriva acestei sentințe, la data de 17.01.2013 a declarat apel pârâtă ., la data de 24.01.2013 au declarat apel reclamanții G. I. N. și G. X., la data de 28.01.2013 a declarat apeluri reclamantele B. P. și P., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la24.01.2013.
În motivarea cererii sale, apelanta pârâtă a arătat, în privința excepției inadmisibilității cererii în revendicare formulată de reclamanți, că instanța de fond a soluționat-o în mod greșit, având în vedere că reclamanții au avut posibilitatea să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții speciale în materie.
Pe de altă parte, având în vedere că imobilul în cauză face parte din domeniul public al comunei C., jud. G., fiind un bun inalienabil și insesizabil (conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la momentul introducerii acțiunii) nu poate fi încuviințată revendicarea pe dreptul comun, prin aceasta aducându-se în mod clar atingere dreptului de proprietate și securității raporturilor juridice.
În acest sens sunt și dispozițiile deciziei civile nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
În privința fondului cererii de revendicare, apelanta pârâtă a apreciat că atât timp cât asupra imobilului în cauză deține un titlu, acesta făcând parte din domeniul public al comunei C., iar acest titlu nu a fost anulat, cererea reclamanților este neîntemeiată.
În cauză, imobilul revendicat de reclamanți servește interesului public al cetățenilor comunei C., iar terenul pe care instanța de fond a obligat-o să-l lase în deplină proprietate reclamanților este terenul aferent clădirii în care funcționează aparatul Primăriei comunei C..
Pe de altă parte, prin probele administrate în cauză reclamanții nu au dovedit identitatea imobilului revendicat cu cea a imobilului deținut de autoarea lor.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
La data de 28.01.2013, apelanta pârâtă a depus la dosar completări la motivele de apel formulate inițial, arătând că terenul pe care instanța de fond l-a stabilit ca fiind cel ce urmează a fi lăsat în deplină proprietate și posesie reclamanților este afectat în parte de o construcție ce nu a fost reprezentată și indicată nici de către expertul topograf și nici de către cel în construcții.
Această parte din construcție face parte din cea care deservește aparatul administrației locale al comunei C. și se impune ca terenul astfel afectat să nu facă obiectul admiterii cererii de revendicare.
De asemenea, o parte din suprafața de teren de 5.285 m.p. stabilită de către instanța de fond este afectată de parcul auto utilizat de mașinile și utilajele pentru situații de urgență.
În expertiza topografică se impune cel puțin a se indica partea de teren afectată de aceste utilități publice, astfel încât interesele cetățenilor comunei C. să nu fie afectate.
Pe de altă parte, . locală, a demarat procedura obținerii și realizării unor proiecte de investiții în sprijinul membrilor comunității locale, unul de tip „after school", iar altul pentru îmbunătățirea calității mediului în comună.
În special proiectul de tip „after school", aflat în faza studiului de fezabilitate și pentru care comunitatea locală a cheltuit sume importante, se bazează pe spațiul situat pe terenul pe care instanța de fond a obligat-o să îl cedeze reclamanților.
Or, în condițiile în care acest proiect a fost demarat încă din anul 2009, cheltuindu-se, după cum s-a mai arătat, sume importante din bugetul local, apare evident faptul că terenul în cauză este afectat utilității publice.
În motivarea cererii lor, apelanții reclamanți G. I. N. și G. X. au arătat că instanța de fond a apreciat că retrocedarea în integralitate a bunului imobil deținut de către pârâta . este afectat de utilități publice ar înfrânge grav principiul securității raporturilor juridice.
Un astfel de raționament este greșit, deoarece instanța nu a analizat dacă pârâta . titlu de proprietate asupra imobilului și nici dacă privarea de proprietate este justificată în raport de teza a două din primul paragraf al Protocolului la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În mod legal instanța de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului, ce are drept consecința faptul că dreptul de proprietate al autoarei lor nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanții în calitate de moștenitori sunt titularii dreptului de proprietate pe care-l opun pârâților în prezenta acțiune în revendicare.
Pârâta . opune reclamanților un titlu de proprietate în baza căruia deține bunul imobil și nici nu poate justifica privarea acestora de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia prin destinația dată bunului, respectiv de utilitate publică.
Hotărârea Consiliului Local nr. 41/2001 și Anexa 11 nu constituie titlu de proprietate al pârâtei și nici nu fac dovada că bunul imobil face parte din domeniul public al comunei.
Prin H.G. nr. 548/1999 s-au aprobat normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, în baza cărora s-a constituit comisia de inventariere care a întocmit Anexa nr. 11 și care a fost aprobată de către Consiliul Local al comunei C. prin H.C.L. nr. 41/2001.
Potrivit H.G. nr. 548/1999 privind Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, H.C.L. nr. 41/2001 și Anexa 11 urmau a fi înaintate Departamentului pentru Administrație Publica Locală, Ministerului Finanțelor și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului pentru verificare, urmând ca Guvernul României să ateste apartenența bunului imobil la domeniul public prin hotărâre de guvern.
Atâta timp cât nu există o hotărâre de guvern care să ateste ca bunul face parte din domeniul public al comunei pârâta . acestora un titlu de proprietate.
Pe de altă parte, instanța a reținut greșit că nu se impune restituirea în integralitate a bunului imobil deținut de către pârâta . de teren rămasă în proprietatea pârâtei este strict necesară acesteia, fiind afectată funcțional clădirilor existente și justificată prin interesul public al deservirii locuitorilor localității.
Agumentele instanței de fond aduc atingere respectării dreptului de proprietate prevăzut de teza I din primul paragraf al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității - teza a II-a din primul paragraf al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Atâta timp cât declararea terenului ca fiind de utilitate publică nu s-a făcut în condițiile legii și cu acordarea unei prealabile și juste despăgubiri, nerespectând criteriul proporționalității, privarea de proprietate nu este justificată.
În mod greșit instanța de fond a dat prioritate aceluiași principiu al securității raporturilor juridice în detrimentul respectării dreptului de proprietate cu privire la pârâții persoane fizice care au exhibat titluri de proprietate emise în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Instanța de fond a constatat faptul ca apelanții reclamanți se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat, cu efect retroactiv prin recunoașterea nevalabilității titlului statului.
Transmiterea proprietății către pârâți persoane fizice nu s-a făcut printr-un act translativ de proprietate și prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform căreia statul le restituie persoanelor care au adus teren în cooperativa agricolă de producție sau moștenitorilor acestora suprafețele de teren preluate abuziv pe vechile amplasamente.
Restituirea terenurilor către pârâții persoane fizice nu s-a făcut pe vechile amplasamente, respectiv nu le-a fost restituit terenul preluat, ci a fost restituit terenul proprietatea reclamanților.
Ca urmare, pârâții persoane fizice nu au fost de bună - credință la momentul la care le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, deoarece au acceptat ca statul să le restituie suprafețe de teren pe alte amplasamente decât cele preluate, cu încălcarea Legii nr. 18/1991, modificată și completată.
Mai mult, titlul de proprietate al acestora nu poate fi considerat consolidat în raport de art. 18 și 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece normele enunțate reglementează dreptul de a promova acțiune în anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și nicidecum nu reglementează posibilitatea anularii unui titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.
Argumentele enunțate duc la concluzia că titlul de proprietate al reclamanților este mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar, este mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al pârâților persoane fizice provine de la un neproprietar, fiind eliberat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate, respectiv pe terenul proprietate a reclamanților, neexcluzând din context lipsa oricărei despăgubiri, motiv pentru care consideră că instanța trebuie să constate preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanților, ceea ce ar duce la respectarea dreptului de proprietate prevăzut de teza I a art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelantele reclamante B. P. și P. C. M. nu au formulat motive de apel, astfel că instanța se va pronunța, conform art. 292 alin. 2 Cod procedură civilă, pe baza celor invocate la prima instanță.
La data de 27.02.2013, intimații reclamant G. I. N. și G. X. au formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta pârâtă ., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, au arătat că în mod legal instanța de fond a respins excepția inadmisibilității prin raportare la decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie conform art. 3307 Cod procedură civilă.
Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada regimului comunist, aceasta nu înseamnă că cererea în revendicare este de plato exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
A doua critică vizează faptul că imobilul face parte din domeniul public al comunei C.,
În mod legal a statuat instanța de fond că preluarea imobilului de la autoarea reclamanților s-a făcut fără titlu, iar aceștia nu au pierdut de proprietate asupra imobilului, spre comparație cu . în procesul pendinte pentru apărarea unui drept obținut gratuit de la stat, după deposedarea abuziva a adevăratului proprietar, introducerea terenului în domeniul public după anul 1990 fiind o chestiune de ordin tehnic administrativ.
Pe lângă argumentele instanței de fond, intimații reclamanți au apreciat că apelanta pârâtă nu deține un titlu de proprietate asupra imobilului, iar acesta nu face parte din domeniul public.
Apelanta pârâtă invocă ca și titlu de proprietate H.C.L. nr. 41/2001 și Anexa 11 la aceasta, acte emise în baza H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.
Anexa 11 reprezintă un inventar efectuat de către o comisie de specialitate constituită de către Consiliul Local cu rol de inventarierea a bunurilor ce urmează a fi trecute în domeniul public până la data de 30.08.1999, iar prin H.C.L. nr. 41/2001 a fost aprobată Anexa 11.
Potrivit H.G. nr. 548/1999, Anexa 11 și H.C.L. nr. 41/2001 urmau a fi înaintate Departamentului pentru Administrație Publică Locală, Ministerului Finanțelor și Ministerului Lucrărilor Publice si Amenajări Teritoriului, urmând ca atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public de interes local să se facă de către Guvern prin Hotărâre.
Pe lângă faptul că inventarul bunurilor și hotărârea Consiliului Local au fost emise la circa 2 ani de la data limită stabilită prin H.G. nr. 458/1999, acestea nu constituie titlu de proprietate care să ateste că bunul imobil ce face obiect revendicării ar face parte din domeniul public, deoarece nu există o hotărâre de guvern care sa ateste apartenența bunului la domeniul public.
O altă critică adusă hotărârii vizează faptul ca nu ar exista identitate între terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare și terenul deținut de către .> Raportul de expertiză și răspunsurile la obiecțiuni confirmă existența unei identități între terenul proprietatea autoarei reclamanților și cel solicitat a fi restituit de către . în revendicare.
Nici critica hotărârii cu privire la existența unei construcții pe teren sau a unei parcări nu au corespondent în mijloacele de probă administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât construcțiile au un anumit regim juridic.
La stadiul de afirmații sunt și susținerile apelantei pârâte cu privire la demararea unor proiecte pe terenul proprietatea reclamanților și care ar consta în construirea unui imobil cu destinație „after school", precum și pentru îmbunătățirea mediului în comună.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și următoarele Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din 21.03.2013, apelanta pârâtă ., a depus întâmpinare la apelul formulat de apelanții reclamanți, solicitând instanței să dispună respingerea acestuia.
În motivarea, a arătat că a făcut dovada că terenul în suprafață de 9.235 m.p. aparține domeniului public al comunei C., jud. G..
Astfel, prin H.G. nr. 968/05.09.2002 s-a atestat domeniul public al județului G. (comune și orașe), iar prin Anexa 11 la H.G. nr. 968/2002 s-a realizat inventarul bunurilor ce aparțin comunei C..
De asemenea, terenul în cauză, respectiv 9.235 m.p. (din măsurători 9.685 m.p.), precum și construcțiile existente pe acest teren au fost înscrise în cartea funciară cu nr.1646/N a comunei C..
Și motivele de apel privitoare la terenurile ce au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate și care aparțin intimaților persoane fizice introduse în cauză sunt nefondate, raportat la împrejurarea că persoanele menționate dețin aceste terenuri, ce se află în vatra comunei C., de peste 30 ani, ca de altfel și terenul deținut de către . al Primăriei.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115 și următoarele Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar: adresa nr. 1351/18.03.2013 emisă de Primăria Comunei C., cerere de finanțare nerambursabilă înregistrată sub nr. 6948/05.09.2008 la Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, extras de carte funciară nr._/05.09.2008 emisă de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară G., încheiere nr._/04.09.2008 dată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară G., Hotărârea Consiliului Local C. nr. 38/03.09.2008, adresa nr. 5607/14.11.2002 emisă de Consiliul Județean G., Hotărârea Consiliului Local al Comunei C. nr. 41/28.09.2001, Hotărârea Consiliului Local C. nr. 31/05.05.2009 și certificat de urbanism nr. 350/15.07.2009 eliberat de Consiliul Județean G..
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Referitor la primul motiv de apel susținut de apelanta pârâtă, prin care s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea are în vedere faptul că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.
Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamanți nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceștia, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamanți, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtei la predarea bunului asupra căruia pretind un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.
II.1. Subsecvent, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.
Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamanților, deoarece aceștia nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică conform celor expuse anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă și intimații chemați în garanție au dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei intimaților reclamanți, astfel încât Curtea nu va analiza motivele de apel care vizează faptul că titlurilor acestora nu li s-ar putea acorda preferință în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părți.
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamaților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al reclamantei sau a unui drept de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanții nu beneficiază de acest drept, Curtea constată netemeinicia cererii de chemare în judecată.
Față de aceste considerente, reținând nelegalitatea hotărârii atacate numai sub aspectul invocat, Curtea urmează ca, în majoritate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să respingă apelurile declarate de apelanții reclamanți ca nefondate, să admită apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva aceleiași sentințe și să schimbe sentința apelată în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge apelurile declarate de apelanții reclamanți G. I. N., G. X., ambii cu domiciliul în București, .. 205, sector 6, P. C. M., cu domiciliul în Cluj-N., Piața Abator, ., ., județul Cluj și B. P., cu domiciliul în București, . nr. 1, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 102 din 21.09.2012, pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., cu sediul în C., județul G. și cu intimații chemați în garanție M. G., cu domiciliul în comuna C., . G., D. I., cu domiciliul în comuna C., . G., D. I., cu domiciliul în comuna C., . G., P. F., cu domiciliul în București, .. 17, sector 3 și V. E., cu domiciliul în București, Cetatea de B. nr. 41, ., ., sector 6, ca nefondate.
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă ., împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă sentința apelată în sensul că:
Respinge acțiunea ca nefondată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
Ex.12/29.04.2013
Tribunalul G. – I.N.
CU OPINIE PARȚIAL DIVERGENTĂ
a doamnei judecător M. H. în sensul admiterii apelurilor declarate de apelanții reclamanți și obligării pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafețele de 1.150 mp și 3.250 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert R. F., pentru următoarele considerente:
1.Ca premisă, constat că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2010, de persoane ce se pretind îndreptățite, împotriva unității administrativ-teritoriale în raza căreia se află imobilul proprietatea autoarelor dumnealor, expoliat de statul comunist.
Curtea (în minoritate) apreciază în continuare, că existența și conținutul Legii 10/2001 au fost invocate în cauză, ca și impediment legal (fie el privit ca unul de drept substanțial) în privința adoptării soluției de admitere a acțiunii reclamantelor.
2. a) Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea (în minoritate) consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.
Astfel, în virtutea principiului subsidiarității care rezultă din coroborarea articolelor 1, 13 și 35 din Convenție și care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”, chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, instanța de apel este obligată să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății.
b)Or, în privința Legii nr. 10/2001, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, Curtea europeană a observat că această procedură specială este doar una teoretică și iluzorie, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, apreciere regăsită de altfel, în numeroase alte cauze soluționate anterior sau ulterior, de exemplu: „Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (a se vedea inter alia, și cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz împotriva României – Hotărâre din 20.01.2009 sau cele mai recente, pronunțate la data de 26.01.2010 în cauzele Loewenton contra României și N. contra României sau cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010).
Chiar și în urma listării la bursă, a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recentacauză pilot M. A. și alții contra României, s-a înregistrat totuși, un proces de așteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă din anul 2010, programul s-a desfășurat până la 1 martie 2012, iar valoarea la care au putut fi achiziționate acțiunile, a fost între 0,2 și 1,5 lei pe acțiune. Titlurile nu puteau fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacționa cu discount față de valoarea unitară a activului net, toate aceste elemente configurând în continuare, inefectivitatea accentuată a procedurii speciale.
De altfel, se constată că întretimp, Guvernul a adoptat chiar și Ordonanța de Urgență nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele măsuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare”. Acest fapt legislativ de suspendare echivalează practic, cu inexistența actuală a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care oricum, era ineficace.
Statuarea repetată a instanței de contencios european privind inefectivitatea sistemului Legii 10/2001, a fost realizată general și invariabil față de aspectul pe de o parte, al urmării sau nu de către persoanele îndreptățite, a acestei proceduri speciale sau pe de altă parte, al stadiului procedurii speciale, odată urmate: notificare nesoluționată până în prezent sau finalizată prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecință, în virtutea prezentelor considerente (care conturează caracterul esențial și complet ineficace al procedurii speciale), dar și a celor expuse la lit.a), Curtea (în minoritate) apreciază că dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale neconforme Convenției, nu pot fi aplicabile ca viabile, în cadrul raționamentului judiciar presupus de cererea de chemare în judecată prezentă, astfel încât argumentul dedus din neapelarea la procedura Legii 10/2001, argument folosit în justificarea respingerii acțiunii reclamantelor, va fi pe cale de consecință, caracterizat din punct de vedere juridic, ca total nefondat.
c)De altfel, chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de instanța supremă, problema înlăturării dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii 10/2001, este dezlegată astfel: „Problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect”.
Din analiza exegetică a considerentelor expuse, rezultă că unica cerință impusă de instanța supremă, pentru acceptarea reactivării acțiunii în revendicare de drept comun (cu ansamblul regulilor sale specifice, circumstanțiate și de normele Convenției europene) față de procedura specială a Legii 10/2001, este aceea a constatării unei neconcordanțe a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale.
Aprecierea rezultă din paragraful cu valoare de concluzie a silogismului juridic al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care este prezentată sintetic problema de drept: „Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond (nota bene – în cazul acțiunii în revendicare de drept comun) dacă (…)”.
În cadrul algoritmului de verificare a acestei cerințe, instanța supremă impune în mod absolut firesc, exigența evaluării mecanismului legii speciale: „Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale”. În prezenta cauză, însă, Curtea (în minoritate) nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii 10, ci dimpotrivă, le-a analizat potrivit considerentelor anterioare și le-a considerat în mod global, ineficace.
Sub același aspect, mai trebuie menționat că principiile „specialia generalibus derogant” (aplicabil inclusiv din perspectiva dreptului substanțial) expus în cadrul deciziei în interesul legii sau „electa una via non datur recursus ad alteram” (odată aleasă o
cale jurisdicțională, nu se poate recurge la o alta) nu înfrâng concluzia enunțată, deoarece inclusiv din perspectiva raționamentului juridic al instanței supreme, ca de altfel, și al instanței europene, ele sunt subordonate aspectului de convenționalitate, fiind aplicabile în mod fundamental, doar în referire lacăi procesuale viabile, efective și nu ineficace.
Or, în privința terenului aflat sub primărie și sub monument, parc și spațiu de protecție monument, identificat de către expert ca reprezentând suprafețele de 1.150 mp și 3.250 mp, dacă Legea 10/2001 a fost considerată drept o cale ineficientă, potrivit considerentelor evocate, Curtea (în minoritate) apreciază că aceeași concluzie se impune și în referire la procedura Legii 18/1991. Astfel, deși Legea nr. 18/1991 reprezintă în general, un act normativ special și eficient (spre deosebire de Legea 10/2001), totuși în privința reclamantelor, acest act normativ nu ar fi putut reprezenta un mecanism judiciar eficient de reparare (fie prin restituirea în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum ar fi fost acordarea de teren în altă locație), întrucât acest teren este ocupat de construcții de interes public, fiind incidente prevederile prohibitive ale art. 5 din legea specială.
În aceste condiții, raportat la inexistența oricărei despăgubiri a reclamantelor, până în prezent, pentru imobilele preluate în mod abuziv de către statul comunist, singurul mijloc eficient – dat fiind contextul menționat - redevine prezenta acțiune în revendicare de drept comun, guvernată inclusiv de dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998 care permit includerea terenurilor în domeniul public, exclusiv dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, nefiind cazul în speță.
În consecință, înlăturarea efectelor legii speciale determină reevaluarea cauzei din perspectiva regulilor specifice acțiunii în revendicare circumstanțiate de normele Convenției europene, obligație impusă chiar de instanța supremă prin decizia în interesul legii menționată: „Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect”.
3. Procedând la realizarea acestei analize pe fond impuse de instanța supremă, Curtea observă că:
i. În privința terenului aflat sub primărie și sub monument, parc și spațiu de protecție monument, în privința reclamantelor, aceasta se prevalează de actele de proprietate necontestate până în prezent, ale autoarei dumnealor.
ii. Pe de altă parte, în privința pârâtului Statul Român, Curtea observă că titlul său este reprezentat de Decretul nr. 83/1949 adoptat pentru completarea Legii 187/1945, act normativ nevalabil, cel puțin potrivit art. 2 din Legea 120/2001.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, trebuie constatată nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
iii. Sub un al treilea aspect, Curtea constată că acțiunea in revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.
Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit în baza art. 480 Cod Civil – temei juridic al acțiunii, ales de reclamante în virtutea principiului disponibilității, câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.
Astfel, prima regulă statuată, aferentă ipotezei în care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, este aceea că se va acorda câștig de cauză, părții care exhibă titlul.
Având în vedere faptul că în acțiunea prezentă, doar reclamantele exhibă titlul autoarei dumnealor, potrivit considerentelor de la litera i, act juridic necontestat, în vreme ce pârâta, pentru considerentele evocate anterior, la litera ii a punctului prezent, nu prezintă nici un titlu valabil în raportul juridic cu reclamantele, Curtea constată aplicând regulă expusă, că reclamantele sunt cele care vor avea câștig de cauză, în acest concurs.
3. În privința terenurilor care au fost atribuite unor persoane fizice în temeiul Legii 18/1991, dar și al terenului liber aflat în posesia primăriei comunei, potrivit schiței anexă a raportului de expertiză, aflate la fila 311 fond din dosarul de fond, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este cea corectă, pentru că într-adevăr, reclamantele apelante aveau posibilitatea de a uza de prevederile Legii 18/1991 – act normativ eficient sub acest aspect, pentru redobândirea posesiei suprafețelor respective, terenul folosit liber folosit de primărie, neputând fi încadrat în regimul juridic al art. 5 din Legea 18/1991, el nefiind ocupat de construcții de interes public și neînvederându-se nici o destinație concretă în acest sens, a sa.
În consecință, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, am exprimat punctul de vedere potrivit căruia se impunea admiterea apelurilor declarate de apelantele reclamante și obligării pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafețele de 1.150 mp și 3.250 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert R. F..
Judecător
H. M.
Red. + Tehnored. HM
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 196/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 2027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
