Revendicare imobiliară. Decizia nr. 334/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 334/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-12-2013 în dosarul nr. 8566/2/2012
Dosar nr._
(2667/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 334-A
Ședința publică de la 16.12.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții-reclamanți I. D., P. C. și S. G., împotriva sentinței civile nr. 1393/03.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL .
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 09.12.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 16.12.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 18.03.2011, sub nr._/3/2009, după casarea cu trimitere spre rejudecare, reclamanții I. V., I. D., P. C. și S. G. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 13.000 mp, situat în București, ., sectorul 6.
În motivarea cererii, precizată la data de 12.12.2011, reclamanții au arătat că terenul revendicat a aparținut autoarei acestora, M. A., aceasta figurând în registrul agricol cu teren arabil. Au susținut că terenul a fost preluat abuziv de către stat, iar în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului lor de proprietate, însă această cerere a rămas nesoluționată.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de art. 480 din C.civ..
După casarea cu trimitere spre rejudecare, la dosarul cauzei a fost depusă adresa nr._/6670/11.07.2012, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, ce atestă situația juridică a terenului a terenului situat în București, ., sectorul 6. În cauză nu au mai fost administrate probe noi.
Prin sentința civilă nr.1393/03.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanții I. V., I. D., P. C. și S. G., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții susțin că terenul în litigiu a aparținut autoarei lor, M. A. și a fost preluat abuziv de către stat, iar în prezent se află în folosința pârâtului Municipiului București. La dosarul cauzei nu a fost depusă însă nicio dovadă care să ateste preluarea abuzivă de către stat a terenului de la adevăratul său proprietar, autoarea reclamanților. De asemenea, reclamanții nu au făcut nicio dovadă că ar fi urmat calea legală prevăzută de legile speciale pentru reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în București, ., sectorul 6.
Din adresa nr._/6670/11.07.2012, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, nu rezultă că terenul în litigiu se află în prezent în proprietatea sau folosința pârâtului. În cauză s-au acordat mai multe termene de judecată pentru ca reclamanții să dovedească temeinicia acțiunii în revendicare deduse judecății și precizate la data de 12.12.2011, având în vedere că sarcina probei, conform art. 1169 din C.civ., revenea acestora. Reclamanții nu au produs astfel de dovezi, iar la ultimul termen de judecată au menționat că nu mai dispun de alte probe.
Pe de altă parte, în situația în care s-ar reține că terenul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat de la autoarea reclamanților, tribunalul a considerat că analizarea cererii deduse judecății se impune să fie făcută în raport de dispozițiile obligatorii, conform art. 329 alin. 3 din C.pr.civ., ale deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții I. V., decedată la 02.08.2013, având ca unic moștenitor pe apelantul I. D., fiul acesteia, P. C., S. G. și I. D., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv, deși a formulat cerere în baza Legii nr.198/1991, instanța a respins cererea, apreciind că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, iar faptul că apelanții nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială încalcă principiul specialia generalibus derogant.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat și în temeiul art.297 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele considerente:
Apelanții se regăsesc în al doilea ciclu procesual, după ce prin decizia nr.243/2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, decizia instanței fondului a fost desființată și trimisă spre rejudecare cu obligația pentru instanța fondului de a analiza admisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la principiul disponibilității, dat fiind faptul că reclamanții au invocat expres prevederile art.480 Cod civil, iar instanța fondului a făcut referire și la prevederile Legii nr.18/1991.
Tribunalul a respectat dezlegările de drept date prin decizia prin care a fost desființată sentința apelată, analizând cererea reclamanților în funcție de temeiul juridic precizat de aceștia prin cererea introductivă de instanță.
Apelanții susțin că preluarea în anul 1961 de către stat a suprafeței de teren revendicate a fost abuzivă, astfel încât se poate concluziona că dreptul de proprietate al autorului lor nu s-a stins niciodată, fiind transmis pe cale succesorală în patrimoniul lor.
Această susținere nu poate fi primită, deoarece în materia fondului funciar, condițiile și limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispozițiile de drept comun din Codul civil.
Pe cale succesorală, apelanții au dobândit dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile legale speciale.
Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește legile speciale reparatorii nu vine în contradicție nici cu legea fundamentală a Statului român, respectiv art.44 alin.2, cum susțin apelanții prin motivele de apel, și nici cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei). Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei).
Apelanții nu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza A. împotriva României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu au recunoscut apelanților un drept de a li se restitui terenul revendicat în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra întregului imobil nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.
În consecință, Curtea constată că apelanții nu dovedesc existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, așa încât instanța fondului, respingând acțiunea în revendicare, a pronunțat sentința apelată cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.
Trebuie subliniat că art. 1 din Protocolul 1 conține trei norme distincte: prima are caracter general și enunță principiul respectării proprietății, a doua se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții, iar a treia recunoaște statelor competența de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Ceea ce interesează din perspectiva prezentei cauze sunt primele două norme, în vederea aplicării cărora trebuie să se stabilească mai întâi dacă apelanții dețin un „bun” care să poată fi supus protecției, dacă există o privare de proprietate și dacă această ingerință este sau nu în acord cu condițiile impuse de cea de-a doua normă (între aceste condiții fiind și necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, respectiv neafectarea a însăși substanței dreptului de proprietate).
În speță, se constată însă inexistența unui „bun actual” în patrimoniul apelanților, în sensul primei norme conținute de art. 1 din Protocolul 1, situație în care devine lipsită de sens examinarea celorlalte aspecte, privind pretinsa privare de proprietate și respectarea condițiilor în care ingerința asupra dreptul de proprietate este permisă de norma europeană.
Raportat la prevederile art.480 cod civil apelanții aveau obligația să facă dovada că terenul pretins proprietatea lor este stăpânit de pârât ca neposesor.
În fața prezentei instanțe a fost depusă adresa nr.021-13-_/13.06.2013 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6, din care rezultă că terenul aflat în . A (fost E. B. nr.64, fost .) revendicat de reclamanți prin cererea introductivă de instanță face parte din activul ., care a dobândit terenul în suprafață de 5.768 mp în baza sentinței civile nr.8417/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Reclamanții aveau obligația să facă dovada că sunt proprietari neposesori ce cheamă în judecată posesorul neproprietar. Ori, din adresa mai sus menționată și celelalte probe administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul M. București prin Primarul General este cel care posedă terenul revendicat de reclamanți.
Totodată, apelanții pretind prin cererea introductivă de instanță formulată la 31.07.2008 și prin motivele de apel că au depus cereri în temeiul Legii nr.18/1991 pentru restituirea terenului ce a fost înscris în CAP.
Apelanții fac această apărare în încercarea de a dovedi că au respectat prevederile legii speciale, astfel că în concursul între legea general și legea specială este aplicabilă legea specială.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 18/1991 reglementează modul de restituire și reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 18/1991 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu terenurile preluate abuziv de stat.
Prin art.9 alin.3 din Legea nr.18/1991 s-a prevăzut că cererea se depune la primărie până la termenul prevăzut expres de Legea nr.247/2005 sub sancțiunea decăderii din termen.
Apelanții aveau posibilitatea, în ipoteza în care cererea lor întemeiată pe prevederile Legii nr.18/1991 a rămas nesoluționată, să formuleze o plângere conform legii speciale la judecătorie în temeiul art.53 alin.2 din lege.
Dacă au ales procedura legii speciale, apelanții nu mai au posibilitatea să folosească dreptul comun în materia revendicării față de principiul securității raporturilor juridice și regula electa una via consacrate de jurisprudența CEDO.
Astfel, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 18/1991, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru terenurile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condițiile și limitele de restituire a acestor terenuri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot M. A. ș.a. C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
De altfel, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
În privința criticii modului de interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reține că această decizie pronunțată în interesul legii a dezlegat o problemă de drept care nu are legătură cu prezenta cauză, respectiv s-a tranșat problema acțiunilor în revendicare formulate cu privire la imobile supuse prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului.
În speță, terenul revendicat, nu a format obiectul Legii nr. 10/2001, ci în cauză sunt aplicabile dispozițiile legilor în materia fondului funciar. În consecință, decizia în interesul legii nu este aplicabilă în cauză. Împrejurarea că în considerentele sentinței apelate instanța fondului face referire la dispozitivul acestei decizii în interesul legii nu este de natură să atragă schimbarea sentinței apelate, aceasta fiind corectă prin prisma celorlalte argumente reținute de instanță.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 296 C.proc.civ., apelul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți I. D. și P. C., ambii domiciliați în București, ., ..28, sector 6 și S. G., domiciliată în București, ., ..1, sector 3, împotriva sentinței civile nr.1393/03.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
6 ex./17.01.2014
TB-S.3 –A.D.B.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 298/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 1534/2013.... → |
|---|
