Pretenţii. Decizia nr. 509/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 509/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 37778/3/2011
DOSAR NR._
(17/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.509
Ședința publică de la 20.03.2013
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant M. C., împotriva sentinței civile nr.1850 din 16.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant M. C., personal, lipsind intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurentul-reclamant, personal depune la dosar copii de pe adeverința emisă de Casa de Pensii a Municipiului București – Casa Locală de Pensii Sector 5 – Serviciul Plăți Prestații, din care reiese că nu figurează cu indemnizație pentru Legea nr.118/1990, răspunsul primit de la Curtea Constituțională cu privire la cererea înregistrată cu nr.5189/16.11.2012, adresa nr. M/221/08.10.1997, emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare, din care reiese faptul că nu dețin documente din care să rezulte că reclamantul, ar fi fost arestat în anul 1950, pentru sabotaj și sentința penală nr.5832/23.06.1952.
Curtea, în urma deliberării și în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri administrate astăzi în ședință publică de către recurentul-reclamant.
Recurentul-reclamant, personal declară că nu mai are cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-reclamant, personal, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arătând că au fost privați de libertate, cu consecința unei discriminări a familiei și îngrădirea efectivă a drepturilor sale de a accede la studii și în viața socială. Nu a beneficiat de efectele Legii nr.18/1990, astfel cum reiese și din adeverința depusă la dosar.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 17.05.2011, reclamantul M. C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.000.000 euro în echivalent în lei drept despăgubire pentru condamnarea politică, detenția în lagăr de muncă și uciderea tatălui său, M. D. și prejudiciu moral și material cauzat reclamantului și familiei sale.
Prin sentința civilă nr.1850/16.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M. C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul cauzei, analizând înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut următoarele considerente:
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamant, acesta a menționat terenul arabil în suprafață de 7 ha situat în 8 trupuri, ce au trecut în administrația Ministerului Agriculturii prin GAC, așa cum rezultă din Registrul de cedări terenuri, conform Hotărârii nr. 308/1953. Tribunalul a constatat însă, că nu s-a făcut dovada că trecerea acestui teren în proprietatea statului a fost consecința confiscării, ca măsură dispusă prin sentința penală de condamnare. Prin urmare, cererea de restituire a echivalentului valoric a acestui teren este neîntemeiată, întrucât aceasta nu poate face obiectul Legii nr. 221/2009, în raport de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit.b.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect la daune morale, Tribunalul a avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 17.05.2011, când art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevedea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, fusese declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/15.11.2010.
Tribunalul a constatat că potrivit deciziei în interesul legii nr. 12/2011, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Astfel cum a reținut Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a constatat că Decretul - Lege nr. 118/1990 (de prevederile căruia a beneficiat și reclamantul din prezenta cauză) prevedea deja acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența față de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (și, păstrând raționamentul, și față de despăgubirile solicitate în temeiul art. 998 și art. 999 C.civ.) constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cea de-a doua situație.
De altfel, Curtea Constituțională a analizat inclusiv aspectul referitor la încălcarea unei speranțe legitime prin înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al Legii. Astfel, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În același timp, Tribunalul a avut în vedere și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 12/2011, potrivit cărora prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Cât privește o eventuală discriminare ce ar putea fi invocată de reclamant, Tribunalul a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte, potrivit cărora situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În raport de considerentele reținute anterior, Tribunalul a respins ca neîntemeiat și acest capăt de cerere.
Împotriva sentinței civile nr.1850/16.10.2012, a formulat recurs reclamantul M. C., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Respingerea petitului principal al acțiunii prin care reclamantul a investit instanța pentru acordarea de daune morale în considerarea că tatăl său, M. D. a fost omorât în timpul detenției, după care a fost abandonat pe raza comunei Plenița, județ D., cu consecința unei discriminări a familiei și îngrădirea efectivă a drepturilor sale de a accede la studii și în viața socială, este încă o mare nedreptate.
Invocarea de către Tribunal a unor decizii ale Curții Constituționale privind efectele Legii nr.221/2009, pe care le considera neconstituționale, inserând totodată fără dovadă ca ar fi beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, și teoretizând academic respingerea ca nelegală a cererii sale legitime se face trimitere la cauze hotărâte de CEDO, care nu au legătură cu situația sa personală, se justifică slab intervențiile intempestive ale celor care își arogă controlul de constituționalitate ce are ca rațiune o altă componentă a sistemului legislativ și nu dreptul de a se substitui legiuitorului care nu este și nu poate fi altul decât Parlamentul României.
Hotărârea supusă discuției este și netemeinică cu atât mai mult cu cât se reține în considerente că reclamantul ar fi beneficiat de efectele Legii nr.118/1990, fără ca intimata-pârâtă să facă vreo dovadă în acest sens, astfel încât poziția magistratului nu are la bază vreun temei, motiv pentru care instanța de control judiciar urmează a reanaliza pe fond cauza dedusă judecății pentru a se îndeplini plenar respectarea legalității în înfăptuirea justiției.
În drept, recurentul – reclamant invocă prevederile art.304 pct.9 și 3041 Cod de procedură civilă.
Recurentul– reclamant formulează critici cu privire la modalitatea de soluționare a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 5 din legea 221/2005, apreciind că declararea neconstituționalității acestui text de lege nu are relevanță în prezentul litigiu .
Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei în fond, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond, în mod corect a procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a alin. 1 al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
O atare interpretare a fost deja însușită de Curtea Constituțională prin decizia nr. 98/ 2001, decizie în care s-a statuat: ,,caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității rezultă nu numai din dispozițiile art. 147 din Constituție, ci și din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. 1, potrivit cărora "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și în art. 1 alin. 5, conform căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".
În lumina acestor texte constituționale este de observat că, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația inacceptabilă ca una și aceeași dispoziție legală - a cărei neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Recurentul reclamant susține că aceste decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în caz contrar ajungându-se la o discriminare, în raport de momentul soluționării cauzei.
Curtea reține însă, sub acest aspect, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale. Totodată, Curtea apreciază că efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu era nici măcar pronunțată.
Curtea constată că, în fața primei instanțe, unde se face o judecată în fond, nu există deci nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
În speța de față, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței recurate, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată.
Curtea retine totodată că, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat în cuprinsul deciziei, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
În același sens, Curtea reține că, așa cum s-a statuat în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente, astfel că reclamanții nu se puteau aștepta, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative,în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „încredere legitimă" de a obține despăgubiri și că este greu de admis ca un act normativ care, imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa.
În același timp, în cauză, nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Ori, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Curtea apreciază că trebuie amintită in acest context și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
În raport de aceste considerente nu prezintă nici o relevanță reținerea instanței de fond cu privire la faptul că recurentul ar fi beneficiat de prevederile decretului lege 118/1990, declararea neconstituționalității textului de lege nepermițând acordarea daunelor morale în speță.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/19.09.2011 prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 C. pr. civ. curtea respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – reclamant M. C., împotriva sentinței civile nr.1850 din 16.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
2 ex./09.04.2013
TB-S.4 – A.I.T.
| ← Expropriere. Decizia nr. 41/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
