Legea 10/2001. Decizia nr. 67/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 67/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 42420/3/2011
Dosar nr._
(2627/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 67 A
Ședința publică de la 07.03.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea apelului promovat de apelantul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 783 din data de 04.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S. M..
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001 – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei pe lista amânărilor fără dezbateri, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al apelantului – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației depuse la fila 22 și avocat A. D., în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante S. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimata – reclamantă, prin apărător, depune cerere completatoare a întâmpinării formulate și depuse la dosarul cauzei la data de 24.01.2013, comunicând un exemplar și consilierului juridic al apelantului – pârât.
Curtea, având în vedere că la acest moment a fost depusă cerere completatoare a întâmpinării, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a da posibilitatea reprezentantului apelantului să ia cunoștință de conținutul acesteia.
La ordine, la a doua strigare a cauzei, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al apelantului – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de M. FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației depuse la fila 22 și avocat A. D., în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante S. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emise de Baroul București (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apelantul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită efectuarea unei expertize potrivit criticilor invocate prin motivele de recurs, deci conform criteriilor de drept comun.
Intimata – reclamantă, prin apărător, solicită respingerea probei cu efectuarea unei expertize, având în vedere că în faza de fond a fost efectuată o expertiză, moment la care pârâtul nu a înțeles să formuleze obiecțiuni
Curtea, în urma deliberării, având în vedere că dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 stabilesc un alt algoritm juridic de calcul diferit de cel de drept comun reglementat de garanția pentru evicțiune de Codul civil, respinge proba cu expertiză ca nefiind utilă soluționării cauzei.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, învederează că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de M. FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, să se aibă în vedere că la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, sens în care invocă decizia civilă nr. 1095 pronunțată de către Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
Intimata – reclamantă S. M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii de fond potrivit criticilor invocate pe calea întâmpinării.
Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Solicită cheltuieli de judecată în cuantum de 4250 lei, sens în care depune chitanța CIAPI nr. 36 din data de 06.03.2013.
Apelantul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de M. FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Intimata – reclamantă S. M., prin apărător, având cuvântul, lasă la aprecierea instanței solicitarea părții adverse de cenzurare a cheltuielilor de judecată pretinse.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._ , reclamanta S. M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din .. 17, sector 5, București, și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de R. M., P. M. și C. S., soluție rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2405 din 22 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, contractul de vânzare-cumpărare nr._/1996 încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost lipsit de efecte juridice, deși acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului a fost respinsă irevocabil, anterior intentării acțiunii în revendicare.
În conformitate cu prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Reclamanta a susținut că este îndreptățită la restituirea prețului de piață al apartamentului, având în vedere calitatea sa de proprietar, în baza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, proprietar evins ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În susținerea cererii scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 51 din Legea nr. 10/2001 și a timbrului judiciar, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995, reclamanta a solicitat probele cu înscrisuri și expertiză evaluatoare; au fost depuse înscrisuri.
Prin cererea depusă la data de 07 februarie 2012 reclamanta a evaluat provizoriu imobilul la 700.000 lei, valoare față de care tribunalul a constatat că este competent material să soluționeze cererea.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare.
În cauză au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară. Concluziile expertizei, întocmite de expert D. Patriciia, au fost în sensul că valoarea de piață a apartamentului în litigiu la momentul efectuării expertizei – 22 martie 2012 este de 657.138 lei, echivalent al 150.313 euro.
Prin sentința civilă nr. 783 din 04 aprilie 2012, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta S. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata sumei de 150.313 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, .. 17, parter, ., către reclamantă; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărârea judecătorească, instanța de fond a analizat actele și lucrările dosarului, reținând următoarele:
În fapt, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr._ din 25 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București reprezentat prin mandatar . a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în București, .. 17, parter, sector 5, în schimbul plății sumei de 19.937.492 lei/rol cu titlu de preț.
Prin sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 a Curții de Apel București – Secția a IV a Civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr._ din 25 noiembrie 1996, formulată de moștenitorii fostului proprietar.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 305 din 28 martie 2005, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2405 din 22 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, a fost admisă cererea formulată de moștenitorii fostului proprietar, R. M. și P. R. și a fost obligată pârâta S. M. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ din 25 noiembrie 1996, reținându-se nevalabilitatea titlului statului întrucât Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil, la data naționalizării P. I. fiind exceptat de la naționalizare, apreciind totodată, ca titlul invocat de reclamanți este preferabil celui deținut de pârâtă.
Așa fiind, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care dau dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, s-a solicitat restituirea prețului de piață al imobilelor.
Din examinarea textului legal evocat, tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că în realitate, s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.
Așa fiind, tribunalul a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat și de natură a produce efecte juridice, întrucât o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avute în vedere la edictarea respectivei norme juridice.
În consecință, față de cele expuse și în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal anterior evocat și analizată în cele ce preced, a fost îndeplinită.
Potrivit art. 13 punctul 6 lit. a din Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. De asemenea în conformitate cu dispozițiile art. 41 din HG nr. 20/1996, unitățile specializate în evaluarea și vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995, vor reține din prețul vânzării un comision de 1% iar restul sumei va fi virat la Trezoreria Statului.
În consecință, prețul imobilului vândut către reclamantă a intrat în conturile Ministerului Finanțelor unde s-a constituit un fond extrabugetar a cărui destinație a fost stabilită, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ca fiind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Întrucât nici prin hotărârea pronunțată în cererea având ca obiect constatarea nulității contractului, nici prin hotărârea pronunțată în revendicare nu s-a reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 25 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de piață al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză la suma de 657.138 lei, echivalent al 150.313 euro.
În privința cheltuielilor de judecată, s-a cerut instanței ca pârâtul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert. Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta a achitat onorariul expertului tehnic judiciar în sumă de 800 lei așa cum a rezultat din chitanța aflată la fila 29 a dosarului de fond.
La data de 26 septembrie 2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel împotriva sentinței civile.
În motivare, a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente:
l. a. Înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului și aceea despre care se pretinde că este obligată în raportul juridic dedus judecății, în cauza de față nefiind vorba despre așa ceva.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, obligația de a restitui prețul de piață al imobilelor (atunci când sunt îndeplinite toate condițiile impuse prin lege) revine în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, instituție ce nu a fost chemată în judecată în calitate de pârât de către reclamantă. Nu există vreun alt text de lege care să instituie o asemenea obligație în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, entitate în mod evident distinctă.
Or, reclamanta nu a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a cărui legitimare procesuală pasivă în cauză nu se justifică. Astfel cum va arăta în continuare, nici Ministerul Finanțelor Publice nu ar avea legitimare procesuală pasivă în cauză, însă discutarea calității procesuale a pârâtului chemat în mod efectiv în judecată, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, este prioritară.
I. b. Tot prin prisma legitimării procesuale pasive, soluția instanței de fond în raport de obligarea apelantului la plata sumei de 150.313 euro reprezentând despăgubiri pentru evicțiune – preț de piață imobil este eronată, în condițiile în care nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici Ministerul Finanțelor Publice nu pot avea calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, arată că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici daună unui terț.
Or, atât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, sunt terți față de acesta, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
În conformitate cu dispozițiile art. 1337, 1341 și următoarele Cod civil, solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice sau a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde acestora calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul litigiului, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice sau a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în acțiune nu există o culpă a acestora.
De asemenea, apelantul solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 Cod civil, potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”.
Față de argumentele prezentate, apelantul solicită să se admită apelul așa cum a fost formulat, să se schimbe sentința civilă nr. 783 din 04 aprilie 2012, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea capătului de cerere privind restituirea sumei de 150.313 euro reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
II. În al doilea rând, în măsura în care se va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciază că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis cererea formulată de reclamantă având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanța de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea dea două condiție este că ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Arată în cele ce urmează faptul că în cauză, nu este îndeplinită nici o condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:
a) cu privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, consideră că reaua-credință atât a vânzătorului cât și a cumpărătorilor nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil, aspect reținut în decizia civila nr. 546/A din 02 octombrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă în dosarul nr. 3644/2000.
Apelantul învederează instanței de apel faptul că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că în speța de față contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
b) Arată totodată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, de vreme ce, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, acțiunea promovată de foștii proprietari în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanta din cauză cu Primăria Municipiului București, a fost respinsă irevocabil, nu se poate justifica obligarea Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.
Având în vedere pe de o parte faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii nici uneia dintre acestea, apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Față de motivele expuse mai sus, apelantul solicită să se admită apelul așa cum a fost motivat, să se schimbe sentința civilă atacată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S. M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
III. În al treilea rând, în mod eronat a omologat instanța de fond raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât acesta nu reflecta prețul real al imobilului în discuție.
Astfel, în raport de evaluarea făcuta de expert, arată că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007 – 2008, perioada maximală a exploziei prețurilor in tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, apreciază o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de circa 30% pentru locația menționată prin luarea in considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc.
Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-i la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. Apreciază o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.
Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și ofertă aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de apelant la: - 30%.
Prin urmare, consideră că în speța operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.
Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus.
În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur având în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz neputând fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanta și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.
Mai mult, raportându-se numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această speță, care face parte împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare „convenția”) blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art. 20, reclamanta avea obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).
Așadar, trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observată particularitatea esențiala a acestei cauze: reclamanta din acea cauză, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumărescu c. României, întrucât hotărârea judecătoreasca irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauză reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cât și a art. 6 paragraful nr. 1 din Convenție privitor la dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului-cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.
Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).
În cauza Velikovi si alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulație a bunului în cauză.
Analizând proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit întru început criteriile folosite într-o cauză de referință anterioară (Pincova și Pinc contra Republicii Cehe):
a) dacă reclamanții au cumpărat proprietatea cu bună credință și fără a putea influența termenii tranzacției;
b) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;
c) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe ori șansele de a cumpăra alta locuința.
În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:
a) în ce măsura cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau în mod evident în scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția în partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, în loc de primar);
b) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, evaluate în special prin caracterul adecvat al compensației primite ori care putea fi primită conform procedurilor în vigoare, precum și posibilitatea de a obține o nouă locuință.
În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova și lvanov) s-a reținut că au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar dacă despăgubirea nu a depășit 30% din valoarea imobilului (Wulpe) ori nici nu a fost solicitată, dar indemnizația putea fi de cel mult 25% din aceeași valoare (Stoyanova și lvanov).
Această grupă de cauze și statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională și conformă Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.
Astfel, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatare nulității absolute semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune ca aceasta lege se aplica numai imobilelor preluate cu titlu valabil (în urma unei decizii de referința a Curții Constituționale, nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 08 august 1995).
Prin această decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate” (...), dar că „alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”.
În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute in proprietatea statului. „(…)” A considera, într-o dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate al statului, ceea ce ar prepune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște, nu poate fi acceptat.
Totodată, în cauza T. T. c. României (hotărârea din 24 martie 2009), Curtea Europeana a reținut că reclamantul T. T., care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni în revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestuia, în urma evicțiunii.
Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat că „Mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordată de instanțele naționala este suficient pentru a remedia încălcările susținute (n.inst. – este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii în revendicare). (...)
Jurisprudența indicată de Guvern relevă că persoane aflate în situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piață actuală, ca și restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține că aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în care reclamanții, aflați într-o situație similară reclamantului din cauză, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat (a se vedea Pincova and Pinc, citată supr, **61-64; de asemenea Velikovi și alții, citată supra, **140-141, și Kalinova v. Bulgaria, no._/98, *76, noiembrie 2007).
Concluzia Curții Europene a fost ca remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru neepuizarea remediilor oferite de dreptul intern.
Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de circulație a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de circulație actuală a imobilelor constituie în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de circulație.
Pentru motivele arătate, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței civile apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiza, având în vedere ca imobilul a fost supraevaluat.
IV. În mod eronat instanța de judecată l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 800 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de expert, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuala a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, și-a motivat recursul pe baza dispozițiilor art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001 modificată și completată; art. 1337 și următoarele Cod civil, totodată a solicitat judecarea apelului și în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.
La data de 24 ianuarie 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare reclamanta intimată S. M., prin care solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea constată că criticile recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, subsumate primului motiv al acestui recurs, vizând exclusiv excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de către reclamanți, sunt nefondate.
i. Astfel, în primul rând, Curtea observă că intimata reclamantă a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pârât care a fost astfel menționat inclusiv în cadrul încheierilor de ședință din dosarul de fond, menționarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în cadrul sentinței reprezentând de fapt, o evidentă eroare materială care poate fi îndreptată prin intermediul căilor speciale prevăzute de legea procesual civilă.
Din această perspectivă, Curtea va analiza prezentul apel ca fiind formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind oricum promovat de către această instituție, fie și în calitatea sa în raport cu persoana juridică S. R..
ii. În privința criticilor legate de faptul că pârâtul nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, dar și ca urmare a neincidenței prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, întrucât nu este întrunită cerința declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În privința argumentului secund menționat, Curtea îl califică drept un element al fondului raportului juridic dedus judecății, urmând a fi analizat ulterior evaluării judiciare legate de excepția prezentă, în paragrafele destinate motivului secund de apel, el nereprezentând un considerent configurator al algoritmului juridic de soluționare a excepției lipsei de calitate procesuală pasivă.
Realizând această observație cu caracter preliminar, Curtea constată în continuare, că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă). Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este Municipiul București.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță ., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Dispozițiile art. 50 și 501 din Legea 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.
Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant – normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 din Codul Civil, referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate.
Prin urmare, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este întradevăr, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nu partea contractantă.
Ca atare, criticile sale în sensul că nu are calitatea de pârât, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, sunt nefondate.
2. i. Sub un al doilea aspect, în privința motivului secund de apel al pârâtului, Curtea apreciază că aceste texte de lege ilustrate - art. 50 și 501 din Legea 10/2001 modificată și completată - sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuție nu fac referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, concept juridic care include orice situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică a acestor dispoziții legale.
Astfel, sintagma este explicitată în cadrul prevederilor art. 20 al.2^1din lege, conform cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”. Această normă juridică configurează domeniul de aplicare al conceptului folosit de legiuitor, prin includerea atât a situațiilor de anulare a contractului, cât și de lipsire a preferabilității în cadrul acțiunilor în revendicare în care sunt exhibate astfel de contracte.
Acestor considerații li se adaugă argumentul de analogie al metodei de interpretare logice. Nu există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament juridic, între ipoteza în care contractul a fost anulat și cea în care el a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, aceasta nefiind în mod evident, intenția legiuitorului.
ii. Apelantul invocă în susținerea punctului său de vedere, neîndeplinirea condiției privind existența unei hotărâri judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, condiție prevăzută de art. 501 din Legea 10/2001 modificată.
Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 modificată, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.
Or, Curtea a constatat în baza argumentelor de fapt și de drept evocate la punctul i anterior, pe care nu le va mai relua și în cadrul acestui punct, că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare (…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” vizează atât ipoteza anulării, cât și pe cea a desființării (echivalente cu lipsirea de efecte sau cu constatarea ineficacității) implicite admiterii unei cereri de revendicare prin comparare de titluri.
În cauză, intimații se află în ipoteza secundă, dată fiind existența sentinței civile nr. 305/28.03.2005, pronunțate de Tribunalul București, definitive și irevocabile prin decizia civilă nr. 2405/22.04.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.
Această hotărâre judecătorească a configurat ipoteza juridică a desființării contractului de vânzare-cumpăre, chiar dacă valabilitatea acestuia fusese confirmată anterior, prin sentința civilă nr. 4366/29.09.2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1095/11.05.2006 a Curții de Apel București – Secția a IV- a Civilă.
În concluzie, contrar susținerilor apelantului, este îndeplinită și această cerință a dispozițiilor art. 501 din Legea 10/2001 modificată.
iii. În continuare,Curtea observă preliminar faptul că de plano, aprecierea potrivit art.50 al.2 și al.21și art.501 din Legea 10/2001 modificată și completată, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, se realizează prin verificarea concretă a acestui aspect.
Utilizând metoda de interpretare teleologică a textului art.50 din lege, urmărind așadar, scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, prezenta instanță de recurs consideră că dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului, având valoare de premisă în silogismul juridic presupus de cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art.50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție. În măsura în care însă, instanțele ce au confirmat sau după caz, desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art.50 din Legea 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.
În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), Curtea observă că se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art.50 din Legea 10/2001, este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.
Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.
Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.
Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).
Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.
Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.
Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza A. împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art.6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr._/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr._/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).
Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art.6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” (paragrafului 37).
În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, prezenta instanță de apel apreciază că răspunsul la întrebarea formulată - vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul de pretenții, a rezultatului problemei de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse.
iv. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, Curtea observă că într-adevăr, în cadrul sentinței civile nr. 4366/29.09.2003, pronunțate de Judecătoria, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1095/11.05.2006 a Curții de Apel București, Secția a IV – a Civilă, prin care s-a finalizat litigiul privind și pe reclamanta intimată din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamantă, prin prisma dispozițiilor Legii 112/1995.
Astfel, instanța respectivă, învestită cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, a reținut în hotărârea sa: „atât timp cât reclamanții au solicitat doar acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea în natură a imobilului, în cauză au fost respectate prevederile art. 9 al. 1 din Legea 112/1995” (filele 39-41 din dosarul de fond).
Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere a cererii de constatare a nulității absolute, în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul 2, că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care intimata a fost parte și în cauza anterioară.
Așadar, în litigiul prealabil, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate prevederile Legii 112/1995, fapt care determină prin întrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art.50 al.21 și 3 și art.501 din Legea 10/2001, caracterul fondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.
Sub același aspect, mai trebuie realizată și precizarea că în cadrul respectivului litigiu anterior, a fost analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în raport de prevederile Legii 112/1995 și în raport de cerința existenței unui titlu valabil al statului asupra imobilului în litigiu, element care însă, evaluat de instanța respectivă de apel, nu a determinat schimbarea soluției de respingere a cererii de nulitate (fila 39 verso dosar fond).
3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că criticile privind expertiza efectuată la fond, nu sunt întemeiate. Astfel, se observă sub un prim element, că parte din acestea sunt arondate dreptului comun. Or, în privința despăgubirilor statuate de Legea 10/2001, în astfel de cazuri, algoritmul de evaluare al lor este diferit, astfel cum rezultă din cadrul art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă, modul de calcul al despăgubirilor indicat de apelant, prin motivele de apel, este eronat.
Sub un al doilea element, Curtea observă că în cadrul expertizei efectuate, expertul desemnat s-a raportat în cadrul algoritmului său, și la piața imobiliară de la acel moment, identificând elemente de comparație (a se vedea calculul realizat potrivit metodei comparației ofertelor – filele 110-111 dosar fond).
Nu mai puțin, expertul a aplicat corecții ale valorii rezultate, în raport și de coeficienții rezultați din negocieri, din tranzacționare, precum și din alte caracteristici diferite ale elementelor de comparație, reducând astfel valoarea cu circa 20% (a se vedea fila 111 dosar fond).
Nu trebuie omis nici aspectul că imobilul în litigiu se află în zona Cotroceni, zonă imobiliară notoriu mai scumpă.
Din perspectiva acestor argumente, Curtea observă că reducerea invocată de către apelant, de circa 30%, nu este argumentată în nici un fel, astfel încât procentul respectiv nu poate fi preferat în dauna celui de 20%, fundamentat potrivit celor expuse anterior, de către expert, în lucrarea sa.
Așadar, Curtea observă că suma despăgubirilor a fost stabilită în mod legal, de către instanța de fond, în temeiul criteriilor legal evocate, astfel încât solicitarea apelantului de a se avea în vedere criterii de echitate sau principiul echității sau cel al neîmbogățirii fără justă cauză, este neîntemeiată, dată fiind preexistența unei norme legale speciale în acest sens.
4. Sub un al patrulea aspect, Curtea observă că motivul de apel arondat neconvenționalității prevederilor ilustrate ale Legii 10/_ în raport de dispozițiile CEDO, este de asemenea, neîntemeiat, atât timp cât în primul rând, acest instrument juridic – al neconvenționalității, este pus la îndemâna particularilor și nu a autorităților statale, debitoare ale obligațiilor derivând din Convenția EDO, astfel încât doar aceștia se pot prevala de o eventuală neconformitate.
Chiar dacă am aprecia că și instituțiile publice în raporturile lor cu particularii, se pot prevala de acest mecanism juridic, Curtea observă că din punctul de vedere al art. 20 din Constituție, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Or, din acest punct de vedere, criticile apelantului vizează crearea prin legislația internă, a unui regim juridic mai favorabil persoanelor din domeniul subiectiv de aplicare a Legii 10/2001, în categoria cărora se află și intimata. Soluția constituțională este în această situație, de prioritate a normei interne, în fața celei externe, europene, astfel încât de plano, acest ansamblu de critici nu poate fi primit de prezenta instanță de apel, el fiind neîntemeiat.
Oricum, analizându-le, Curtea observă că toate argumentele apelantului se grefează pe o ipoteză eronată, respectiv aceea a neconfirmării titlului intimatei în justiție. Or, astfel cum s-a evocat la punctele anterioare, intimata beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, astfel încât considerentele instanței de contencios european menționate în cadrul apelului declarat, îi sunt aplicabile acesteia.
Nu în ultimul rând, sub același aspect, Curtea observă că principiul îmbogățirii fără justă cauză invocat de apelant, ar fi putut deveni incident analizei prezente, doar în lipsa unui temei legal permisiv. Or, art. 50 și 501 din Legea nr.10/2001 constituie un astfel de temei, astfel încât opțiunea legiuitorului (nedeclarată neconstituțională până în prezent, inclusiv din perspectiva principiului constituțional invocat, al egalității persoanelor) nu poate fi apreciată ca generând îmbogățirea nejustificată a unora dintre beneficiarii normei juridice.
5. Sub un ultim aspect, Curtea va respinge și motivul de apel aferent cheltuielilor de judecată, atât timp cât apelantul s-a aflat în culpă procesuală la fond.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, reținând că prima instanță de judecată a pronunțat o hotărâre judecătorească legală și temeinică.
Dată fiind culpa procesuală a apelantului în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, Curtea îl va obliga pe acesta la plata de cheltuieli de judecată către intimată, în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu avocat ales (conform chitanței de la fila 29 dosar apel) redus, conform art.274 pct.3 Cod procedură civilă, dată fiind munca efectivă a avocatului în acest stadiu procesual și complexitatea redusă a prezentei cauze.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în București, . Gerota nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 783 din 04 aprilie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S. M. cu domiciliul ales în București, ., ., ca nefondată.
Obligă apelantul la plata către intimată a sumei de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07 martie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
M. H. M.-A. N.-G. S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
4ex./26.05.2013
T.B.-S.5.-E.D.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 65/2013.... → |
|---|
