Pretenţii. Decizia nr. 553/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 553/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2013 în dosarul nr. 56631/3/2010
DOSAR NR._
(702/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.553
Ședința publică de la 27.03.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - A. D. T.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - S. P.
***** *****
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă N. T., împotriva sentinței civile nr.2098 din 25.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă recurenta-reclamantă N. T. și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenta-reclamantă a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 20.02.2013, cerere prin care solicită repunerea pe rol a cauzei, în temeiul art.245 pct.1 din Codul de procedură civilă. Totodată, depune la dosar, la data de 11.03.2013, cerere prin care solicită aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din codul de procedură civilă privind judecata în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită repunerea pe rol a cauzei.
Curtea, în urma deliberării dispune repunerea pe rol a cauzei în temeiul art.245 din Codul de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, iar recurenta-reclamantă solicită aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă privind judecata în lipsă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recurenta-reclamantă nu a dovedit măsura invocată față de autoarea sa, astfel că nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr.221/2009, motiv pentru care hotărârea atacată este temeinică și legală.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2098/25.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondată acțiunea reclamantei N. T., îndreptată împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicita să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate față de antecesoarea sa Bettendorf E., de deportare în fosta U.R.S.S, în perioada ianuarie 1945 - ianuarie 1950 și să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro (în echivalent lei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic antecesoarei sale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, în speță, reclamanta nu a făcut dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată, în sensul că autoarea sa, Bettendorf E. a fost supusă unei măsuri administrative, nedepunând la dosar niciun înscris din care să rezulte că aceasta a fost deportată în U.R.S.S în perioada ianuarie 1945-ianuarie 1950.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva autoarei reclamantei, ca neîntemeiat.
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative luate față de autoarea reclamantei, tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr.62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
S-a constatat, sub un prim aspect, că, atâta vreme cât reclamanta nu a probat faptul că împotriva autoarei sale a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, aceasta nu este îndreptățită la plata de daune morale, în baza art.5 alin. 1 lit.a din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr.62/2010.
Sub alt aspect, s-a reținut că prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, până la data respectivă fiind suspendate de drept.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă pentru următoarele motive:
- a fost interpretată greșit legea în ce privește consecințele Deciziei nr.1358 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Cu privire la repararea prejudiciului moral după publicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial din 15.11.2011, recurenta – reclamantă consideră că acțiunea se impune a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
În acest sens, vor trebui analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor recurentei – reclamante, din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art.1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, a art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalelor adiționale, și a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
- recurenta – reclamantă consideră că aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art.20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de c ele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de reclamantă constă în faptul că, întrucât autoarea sa a fost deportată în fosta URSS, în perioada ianuarie 1945- ianuarie 1950, în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata că această măsură a avut caracter politic, în temeiul acestui act normativ, reclamanta apreciind totodată că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării autoarei reclamantei în fosta URSS.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei în raport de prevederile Legii nr.221/2009.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Așa fiind, aceasta nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, în această lege fiind delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de autoarea acesteia nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea reține că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități. Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, autoarea reclamantei nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca recurenta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă autoarea sa.
Împrejurarea că autoarea reclamantei a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același act normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede:„ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. ".
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurenta nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de autoarea recurentei, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora - fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este de altfel și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă N. T., împotriva sentinței civile nr.2098 din 25.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./19.06.2013
TB-S.5 – S.C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 148/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 745/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
