Revendicare imobiliară. Decizia nr. 158/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 158/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 2345/292/2010
Dosar nr._
(2592/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.158
Ședința publică de la 31.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant G. G., împotriva deciziei civile nr.103 A din 19.09.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman 0 Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. A. M., M. R., M. TUDORIȚA, C. L. MĂLDĂIENI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR și C. JUDEȚEANĂ TELEORMAN PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant G. G. personal, avocatul B. L., în calitate de reprezentant intimații pârâți C. A. M., M. R. și M. Tudorița, în baza împuternicirii avocațiale nr.21/2013, eliberată de Baroul Teleorman, pe care o depune la dosar, lipsind intimatele pârâte C. L. Măldăieni pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor și C. Județeană Teleorman pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 29.01.2013, a unor note de ședință formulate de către recurentul G. G., însoțite de un set de înscrisuri.
Recurentul reclamant depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le anulează.
La solicitarea instanței, recurentul G. G. se legitimează cu CI. . nr._, eliberată de SPCLEP Roșiorii de Vede la data de 24.01.2007, având CNP_.
Interpelat fiind, avocatul intimaților pârâți arată că a luat cunoștință de înscrisurile depuse la dosar de către recurentul reclamant, astfel încât arată că nu solicită amânarea cauzei pentru acest motiv.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul reclamant G. G., în esență, precizează că este nemulțumit de modul în care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate. Arată că în cursul judecății în fond, s-au efectuat expertize și al căror onorariul l-a suportat personal, achitând în acest sens suma de 1200 lei, iar în urma măsurătorilor efectuate s-a constatat de către un expert că din proprietatea sa lipsesc 79 mp, iar de cel de al doilea expert 69 mp. Cu toate acestea, instanța îi atribuie numai suprafața de 44 mp și obligă pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 427 lei, deși onorariul a fost de 1200 lei.
Curtea aduce la cunoștință recurentului reclamant împrejurarea că prin motivele de recurs s-a criticat faptul că acesta este nemulțumit de modul în care s-a reținut puterea de lucru judecat a hotărârii penale pronunțate anterior.
Recurentul reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, urmând să se aibă în vedere criticile pe care le-a expus pe larg prin motivele de recurs.
Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și dacă se poate chiar și la plata daunelor morale.
Avocatul intimaților pârâți C. A. M., M. R. și M. Tudorița solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită a se avea în vedere faptul că motivele de recurs invocate în scris vizează reținerea de către instanță a puterii de lucru judecat. În concluziile orale, încă de la începutul pledoariei sale, se poate constata faptul că recurentul reclamant este nemulțumit de modul în care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate. Consideră că în mod corect instanța de judecată a reținut puterea de lucru judecat în baza art. 22 aluin.2 din Codul de procedură penală privitor la dispozitivul deciziei penale prin care recurentul de astăzi a fost condamnat și obligat să respecte limitele de hotar stabilite prin cadastrul și intabularea în cartea funciară a intimaților pârâți persoane fizice.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2011, pe rolul Judecătoriei Roșiorii de Vede sub nr._ /2011, reclamantul-pârât G. G. a chemat în judecată pe pârâta reclamantă M. Tudorița, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată să-i lase în pașnică folosință și deplină proprietate suprafața de aproximativ 150 mp., pe care o ocupă fără drept precum și stabilirea hotarului despărțitor dintre proprietățile părților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul-pârât a arătat că în baza titlului de proprietate nr._ din 29 august 1994 și a actului de partaj voluntar este proprietarul imobilului situat în ., tarlaua 19, ./2, teren în suprafață de 1.500 mp.
A mai arătat, că terenul respectiv a fost deținut de părinții săi înainte de colectivizare, însă au rămas doar cu 400 mp., retrăgându-și gardul până la această limită.
Reclamantul a mai menționat că în 1970, părinții părților au făcut gardul despărțitor împreună, acesta fiind întotdeauna în linie dreaptă, iar după anul 1990, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate, i-a revenit întreaga suprafață de 1.500 mp.
În continuare, reclamantul a învederat că în anul 2009, a reamplasat gardul în linie dreaptă, motiv pentru care pârâta i-a făcut plângere la poliție pentru tulburare de posesie, însă dosarul penal a fost soluționat fără a se face măsurători de specialitate.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 40 mp. acaparată și să se stabilească linia de hotar.
A arătat că este proprietara unui imobil din . nr._ din 09 noiembrie 1995 și certificatului de moștenitor nr. 85 din 07 aprilie 2004, care se învecinează cu reclamantul pe latura de nord a proprietății sale.
Pârâta a mai susținut că la data de 15 aprilie 2009, reclamantul a mutat gardul, acaparându-i un teren de circa 40 mp. și că plângerea penală formulată împotriva acestuia a dus condamnarea lui pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie. Susținerea reclamantului în sensul că hotarul despărțitor a fost întotdeauna în linie dreaptă, nu corespunde realității.
În dovedirea susținerilor sale, pârâtul a depus la dosar: TP nr._ din 09 noiembrie 1995, certificatul de moștenitor nr. 85 din 07 aprilie 2004 și sentința penală nr. 29 din 04 februarie 2010.
Prin încheierea din 11 octombrie 2010, a fost disjunsă cererea completatoare formulată de reclamant privind nulitatea parțială a TP nr._ din 09 noiembrie 1995 și, totodată, suspendată prezenta cauză până la soluționarea cauzei de fond funciar.
Prin sentința civilă nr. 262 din 16 februarie 2011 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Roșiorii de Vede a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta M. Tudorița, C. locală Măldăeni și C. Județeană Teleorman pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Prin decizia civilă nr. 790 din 13 mai 2011, pronunțată în același dosar, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul –reclamant împotriva sentinței menționate.
Prin adresa nr._ din 11 noiembrie 2011, Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară Teleorman a comunicat că pârâta M. Tudorița nu mai este proprietară tabulară, deoarece prin contractul de donație autentic nr. 784 din 20 mart 2007, a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. cadastral 588, numitei C. A. M., pârâta având un drept de uzufruct viager împreună cu soțul său, M. R., așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară_. Respectivul terenul este intabulat cu suprafața de 1.600 mp. din acte și cu 1.463,45 mp. din măsurători.
Prin încheierea din 28 noiembrie 2011, au fost introduși și citați în cauză, în calitate de pârâți, C. A. M. și M. R., C. A. M. fiind proprietara terenului învecinat cu terenul reclamantului, pârâții M. Tudorița și M. R. având calitate procesuală numai față de capătul de cerere având ca obiect revendicare.
Prin sentința civilă nr. 382 din 20 februarie 2012 a Judecătoriei Roșiorii de Vede a fost admisă în parte cererea având ca obiect revendicare și grănițuire formulată de reclamantul pârât G. G. în contradictoriu cu pârâții C. A. M., M. Tudorița și M. R. și respinsă ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă M. Tudorița; a-a dispus obligarea pârâților să-i lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 44 mp., situat în intravilanul comunei Măldăeni județul Teleorman, cuprins între punctele 208 – 310 conform anexei 1 la Completarea la Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmite de expertul I. A. C., confirmat de instanță; a-a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul 208 – 310 pe o distanță de 40,88 m conform aceleiași anexe la completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară menționat mai sus; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată, după compensare pârâții fiind obligați să-i plătească reclamantului suma de 426 lei reprezentând cheltuieli de judecată și grănițuire.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că din titlul de proprietate nr._ din 29 februarie 1997 și actul de partaj voluntar (fila 9 dosar fond), reiese că reclamantul este proprietarul suprafeței de 1.500 mp. teren intravilan, în tarlaua 19, parcelele 55/1,55/2, situat în ., iar potrivit titlului de proprietate nr._ din 09 noiembrie 1995 și certificatul de moștenitor nr. 85 din 07 aprilie 2004, pârâta este proprietara suprafeței de 1.600 mp., în tarlaua 98, parcelele 54/1, 54/2, 54/3, situată în . .
S-a mai reținut că prin contractul de donație autentificat la nr. 784 din 20 martie 2007 de Biroul Notarilor Publici „M. B.” din Roșiorii de Vede, M. Tudorița i-a transferat fiicei sale C. A. M., nuda proprietate a imobilului situat in . teren aferent în suprafață de 1.600 mp. din acte, la măsurători găsindu-se suprafața de 1.463,45 mp. și că pe latura de sud, proprietatea reclamantului se învecinează cu proprietatea pârâtei.
În cauză, a fost efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară de către expert I. A. C., completat în urma obiecțiunilor formulate de reclamant, în care s-a menționat că reclamantul folosește suprafața de 1.431 mp. față de 1.500 mp. cât este înscrisă în acte, pârâta folosește suprafața de 1.416 mp. față de 1.463 mp. cât este înscrisă în cartea funciară, propunând stabilirea liniei de hotar pe o linie determinată între punctele 208 – 310, conform anexei 1 la completarea la raportul de expertiză, și ca pârâta să-i cedeze reclamantului suprafața de 44 mp., a rezultatat din diferența dintre suprafața propusă de 1.475 mp. și suprafața folosită de 1.431 mp. de către reclamant.
Instanța a confirmat raportul de expertiză efectuat în cauză, așa cum a fost completat la data de 10 ianuarie 2012, motivând că se coroborează cu celelalte probe administrate, înscrisuri, depozițiile martorilor audiați; atât reclamantul cât și pârâta au în posesie suprafețe de teren mai mici decât cele din acte, prin mutarea amplasamentului gardului de către pârâtă cu suprafața de 44 mp. către proprietatea reclamantului cât a reieșit la măsurătorile expertului, neputându-se acoperi lipsa în fapt de peste 100 mp. din terenul pârâtei.
În baza probelor administrate instanța a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, acesta făcând dovada că în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate este îndreptățit să solicite de la posesorul neproprietar restituirea bunului de care a fost deposedat, precum și grănițuirea proprietăților limitrofe deținute de cele două părți din proces.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 584 Cod civil, a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul 208 – 310 pe o distanță de 40,88 m conform anexei 1 la completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară menționat mai sus.
Instanța a respins cererea reconvențională, ca nefondată, având în vedere că din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi acaparat pârâtei vreo suprafață de teren.
Conform art. 274 - 276 Cod de procedură civilă și 584 cod civil instanța a compensat în parte cheltuielile efectuate în cauză și a obligat pe pârâți să-i plătească reclamantului suma de 426 lei reprezentând ½ din cheltuielile de judecată și grănițuire.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâții, aceștia formulând critici pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin apelul declarat, reclamantul G. G. a criticat faptul că instanța de fond nu i-a admis în totalitate capătul de cerere privind revendicarea, dispunând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate suprafața de 44 mp., în loc de 100 mp. cât i-au acaparat și că s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, deși pârâții ar fi trebuit să le suporte integral.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă.
Pârâții au susținut prin apelul declarat că în mod greșit instanța a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, dispunând admiterea acțiunii reclamantului, deși din coroborarea acestuia cu schița efectuată la intabularea dreptului rezultă că hotarul nu a fost în linie dreaptă.
Au mai menționat apelanții pârâți că reclamantul a încercat pe orice cale să le acapareze teren, acesta a și fost condamnat pentru infracțiunea de tulburare de posesie, iar acțiunea privind anularea titlului lor de proprietate, i-a fost respinsă.
Apelul declarat de pârâți nu a fost motivat în drept.
Prin decizia civilă nr. 103 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman -Secția Civilă a admis apelurile declarate de apelanții M. Tudorița, C. A. M. și M. R., împotriva sentinței civile nr. 382 din 20 februarie 2012 a Judecătoriei Roșiorii de Vede în contradictoriu cu intimații G. G., C. L. Măldăeni și C. Județeană Teleorman pe care a schimbat-o în sensul că: a respins acțiunea în revendicare și grănițuire formulată de reclamantul G. G. împotriva pârâților M. Tudorița, C. A. M. și M. R. ca nefondată; a înlăturat obligarea pârâților la plata sumei de 426 lei cheltuieli de judecată către reclamantul G. G.; a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul G. G. împotriva aceleiași sentințe și ca inadmisibilă cererea privind acordarea daunelor morale; a obligat apelantul G. G. să plătească apelanților M. Tudorița, C. A. M. și M. R. suma de 610 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că motivul de apel din apelul declarat de reclamant prin care acesta critică faptul că instanța de fond nu i-a admis în totalitate capătul de cerere privind revendicarea, este neîntemeiat.
Astfel, s-a constatat că instanța de fond nu a avut în vedere la apreciere, sentința penală nr. 29 din 04 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, definitivă, prin care s-a dispus condamnarea reclamantului G. G. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin.1 Cod penal, urmare faptului că acesta a desființat gardul despărțitor dintre proprietatea sa și cea a părții vătămate M. Tudorița și că a reamplasat alți stâlpi de susținere spre interiorul terenului acesteia.
Din aceeași sentință rezultă că, instanța a dispus și restabilirea situației anterioare și obligarea inculpatului (reclamantului din cauză) să lase în deplină proprietate și pașnică folosință părții vătămate, suprafața de 1.463,45 mp. și de a amplasa gardul despărțitor conform schiței cadastrale întocmită de persoana autorizată P. L..
Părțile au precizat cu ocazia judecății în apel că, după pronunțarea hotărârii penale, hotarul dintre proprietățile acestora a fost amplasat conform schiței cadastrale întocmite de expertul P. L..
Ulterior executării acestei sentințe, reclamantul a promovat acțiunea ce formează obiectul judecății, solicitând practic modificarea a ceea ce s-a stabilit prin hotărârea penală.
Întrucât prin sentința penală nr. 29 din 04 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede s-a dispus asupra obligării reclamantului să lase în deplină proprietate și pașnică folosință pârâtei M. Tudorița suprafața de 1.463,45 mp. și de a amplasa gardul despărțitor conform schiței cadastrale întocmită de persoana autorizată P. L., această hotărâre are putere de lucru judecat în cauza de față, astfel că, instanța de fond nu putea admite capătul de cerere privind revendicarea formulat de reclamant.
Referitor la critica formulată de același apelant în ce privește dispoziția instanței privind compensarea cheltuielilor efectuate, s-a apreciat că este nefondată.
Instanța de fond, în mod corect, a dispus compensarea în parte a cheltuielilor efectuate în cauză (de judecată și de grănițuire), potrivit art. 274, 276 Cod de procedură civilă având în vedere că pretențiile reclamantului au fost încuviințate în parte și art. 584 din vechiul Cod civil, conform căruia cheltuielile grănițuirii, se suportă în mod egal de ambele părți.
Cât privește apelul declarat de apelanții pârâți, tribunalul a constatat că ambele critici formulate, sunt întemeiate, având în vedere considerentele expuse, cu ocazia analizei apelului declarat de reclamant.
Deoarece prin sentința penală nr. 29 din 04 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, definitivă s-a dispus asupra limitelor dreptului de proprietate ale părților, stabilindu-se că putere de lucru judecat că apelantul reclamant a acaparat suprafața de 1.463,45 mp. din terenul proprietatea pârâtei M. Tudorița și asupra amplasării gardului (deci asupra hotarului), hotărâre pusă în executare, instanța de fond nu mai putea statua asupra acelorași cereri, formulate de reclamant, ci acțiunea acestuia trebuia respinsă ca nefondată.
Cererea apelantului G. G. privind acordarea daunelor morale formulată cu ocazia acordării cuvântului pe fond în apel, a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât potrivit art. 294 Cod de procedură civilă, în apel nu se pot formula cereri noi.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă, a obligat apelantul la plata sumei de 610 lei cheltuieli de judecată către apelanții M. Tudorița, C. A. M. și M. R..
Împotriva acestei decizii, la data de 26 octombrie 2012, a declarat recurs reclamantul-pârât G. G., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și solicitând ca instanța de recurs să o modifice în totalitate, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii .
În motivare a arătat că, întrucât prin sentința penală nr. 29 din 04 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede s-a dispus asupra obligării reclamantului să lase in deplină proprietate și pașnică folosință pârâtei M. Tudorița suprafața de 1.436,45 mp. și asupra amplasării gardului despărțitor conform schiței cadastrale întocmite de persoana autorizată P. L., această hotărâre are putere de lucru judecat în cauza de față. Această motivare este dată cu aplicarea greșită a legii, interpretarea dată contravenind dispozițiilor art. 22 alin. 1 Cod penal care arată că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Prin urmare acțiunea ulterioară prin care se cere repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii poate fi introdusă numai împotriva persoanei în legătură cu care s-a reținut prin hotărârea penală definitivă săvârșirea infracțiunii respective.
Persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni are posibilitatea să se constituie parte civilă în procesul penal sau poate să pretindă despăgubiri pe calc separată în fața instanței civile.
Pentru această a doua ipoteză își găsește aplicarea art. 22 alin. 1 Cod de procedură penală, pe de altă parte dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă in procesul penal și instanța penală a stabilit cuantumul despăgubirilor operează puterea de lucru judecat.
Având în vedere aceste definiții date de codul penal și literatura de specialitate, consideră că instanța de apel se află într-o gravă eroare, dând o motivare ce contravine dispozițiilor legale.
Fapta penală săvârșită de reclamantului G. G. este aceea de tulburare de posesie, faptă ce putea fi comisă de orice persoană și nu neapărat de cel ce ar pretinde un drept de proprietate, iar prin acțiunea penală a fost sancționată doar fapta de tulburare de posesie și nu a fost stabilită întinderea dreptului de proprietate al părților, acest aspect neputând fi soluționat decât pe cale civilă, cu ajutorul acțiunii în revendicare.
Motivarea instanței de apel întemeiată pe dispozițiile art. 22 alin. 1 Cod de procedură penală nu poate fi primită in această situație, întrucât se încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind posibilitatea valorificării unui drept de proprietate prin însuși acțiunea în revendicare formulată. În acțiunea în revendicare sunt aplicabile regulile privind compararea titlurilor de proprietate dintre cele două proprietăți urmând a se stabili ca având prioritate în stabilirea întinderii dreptului de proprietate titlul ce poartă o dată mai veche.
Prin respingerea acțiunii în revendicare pe acest considerent i se încalcă dreptul său de proprietate, el neavând posibilitatea să se apere și să valorifice acest drept de proprietate care este protejat prin Constituție.
Un alt aspect care nu corespunde realității, la care se face referire în motivarea instanței de apel este faptul că, „s-a dispus asupra limitelor dreptului de proprietate ale părților” prin sentința penală, iar acest lucru nu s-a stabilit.
În motivarea instanței de apel se arată că reclamantul a acaparat suprafața de 1.463,45 mp. din terenul pârâtei; or, acest teren menționat este chiar întreaga suprafață ce o deține pârâta.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs, în sensul art. 305 C.proc.civ.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este fondat.
Autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase.
Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă în materie penală se fundamentează pe existența unei identități de obiect – înțeles ca faptă materială – și pe identitatea persoanei inculpatului, legea nepermițând tragerea la răspundere penală în mod repetat a aceleiași persoane pentru aceeași faptă.
Este adevărat că o hotărâre judecătorească de condamnare are întotdeauna efecte erga omnes, insă, conform art. 22 alin.1 C.proc.pen., deși, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive se manifestă și în fața instanței civile învestită cu soluționarea acțiunii civile, această autoritate este limitată la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Astfel, aspectele dezlegate cu privire la fapta materială și la persoana care a săvârșit-o nu mai pot fi puse în discuție în procesul civil ulterior.
Exceptând aceste aspecte, instanța civilă nu este legată de cele definitiv stabilite de judecata penală.
In prezenta cauză, Curtea constată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată, apreciind greșit ca fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 1201 din Codul civil din 1864, raportat la art. 166 din Codul de procedură civilă, și ale art. 22 din Codul de procedură penală – fiind deci întemeiate criticile formulate de recurent în acest sens, critici subsumate motivului de modificare prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ..
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală petitorie, întrucât prin intermediul ei se urmărește protecția unui drept real imobiliar, și are ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și restituirea bunului de la pârâtul care îl posedă fără drept.
Obiectul protecției judiciare al acțiunii civile alăturată acțiunii penale în procesul penal declanșat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de tulburare de posesie – infracțiune prev. de art. 220 C.pen. – este evident distinct de cel al unei acțiuni în revendicare, deoarece finalitatea demersului juridic constă în repararea prejudiciului cauzat părții vătămate constituită parte civilă în cauză, inclusiv prin repunerea celui deposedat în situația anterioară comiterii faptei.
Prin sentința penală nr. 29/4.02.2010 a Judecătoriei Roșiorii de Vede recurentul în speță a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 alin.2 C.pen., reținându-se că la data de 15.04.2009, deși inculpatul cunoștea că partea vătămată se află în posesia terenului care își păstra amplasamentul existent de peste 40 ani a desființat gardul despărțitor și a reamplasat stâlpi de susținere „spre interiorul terenului aflat în proprietatea și posesia părții vătămate, cu consecința ocupării unei porțiuni din imobilul teren aflat în posesia părții vătămate”. S-a mai reținut că „orice justificare a inculpatului despre pretinsul său drept de proprietate la porțiunea de teren ocupată nu este de natură să-i confere acestuia dreptul de a ocupa acest teren, ocuparea fiind făcută fără drept (...).”
Rezultă că, stabilind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii și dispunând restabilirea situației anterioare, instanța penală a avut în vedere exclusiv deposedarea posesorului de bunul său, fără a cerceta titlurile de proprietate ale părților care justificau și limitele dintre proprietățile acestora existente la momentul comiterii faptei ilicite reținute în sarcina inculpatului, nestabilind astfel întinderea dreptului de proprietate contestat.
Chiar dacă instanța a dispus restabilirea situației anterioare și obligarea inculpatului (reclamantului din cauză) să lase în „deplină proprietate și pașnică folosință” părții vătămate suprafața de 1.463,45 mp. și de a amplasa gardul despărțitor conform schiței cadastrale întocmită de persoana autorizată P. L., această împrejurare nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare de față, o acțiune cu caracter petitoriu, care presupune, cum deja s-a arătat, verificarea titlurilor de proprietate exhibate de părți și, eventual, delimitarea proprietăților limitrofe în conformitate cu mențiunile acestor titluri, în aplicarea dispozițiilor art. 584 din Codul civil din 1864.
In consecință, constatând că în mod eronat instanța de apel a judecat cauza în apel raportându-se numai la puterea de lucru judecat a sentinței penale, fără a mai cerceta pe fond celelalte critici de netemeinicie și nelegalitate formulate prin apelurile declarate în cauză, care se impune a fi examinate împreună pentru ca părțile să beneficieze în mod real de dublul grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 și 5 C.proc.civ., va admite recursul și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-reclamant G. G. împotriva deciziei civile nr. 103/A din 19 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. A. M., M. R., M. TUDORIȚA, C. L. MĂLDĂIENI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR și C. JUDEȚEANĂ TELEORMAN PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR.
Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță Tribunalul Teleorman.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehnodact.M.A.N.G./C.F.
2ex./8.04.2013
T.Teleorman-D.C.;L.C.-N.
Jud.Roșiorii de Vede-N.F.D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
