Obligaţie de a face. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 37224/301/2010
Dosar nr._
(2562/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.61
Ședința publică de la 17.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 665 A din 21.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă R. S..
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că recurentul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, depunând la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 18.12.2012, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că recurentul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ , reclamantul M. București, prin Primarul General, a chemat în judecata pe paratul R. S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa dispună obligarea paratului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul în suprafața aferent apartamentului nr.44 situat în . nr.2, . 3, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare, reclamanta a arătat că s-a încheiat contractul de asociere nr.2419/1992 intre CLMB și BRD, prin care s-a stabilit terminarea executării lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului M107 din, sector 3, București, având destinația de locuințe. Potrivit art.4 din contractul de asociere se stipulează că BRD se obligă să achite taxa anuală de concesiune a terenului construit, pe perioada existentei construcției.
Prin contractul de vânzare-cumpărare s-a transmis către pârât în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.44 din imobil.
Reclamantul a susținut ca art.40 din Legea nr.50/1991 prevede ca „odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale. De asemenea art.41 din Legea nr.50/1991 prevede că „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției pentru a cărei realizare acesta a fost constituit.”
In drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art.1077, 1080 Cod civil, art.20 din Legea nr.273/2006, art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991, art.1 alin.2 și 3 din OUG nr.54/2006.
Paratul, deși legal citat, nu a depus întâmpinare la dosar.
Prin sentința civilă nr._/08.09.2011 pronunțată în dosarul nr._/301/2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins, ca neîntemeiată, cererea.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit art.969 alin.1 Cod civil, «convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante». Din aceste dispoziții legale rezultă principiul libertății actelor juridice civile, tradus prin aceea ca subiectele de drept civil sunt libere sa încheie ori nu un act juridic civil, iar în cazul în care încheie un astfel de act, părțile sunt libere sa stabilească așa cum doresc conținutul acestuia.
In aceste condiții, o persoana nu poate, în contra voinței sale, sa fie pur și simplu obligată la încheierea unui act așa cum solicită reclamantul în prezenta cauză.
Instanța a constatat ca nu exista nici o dispoziție legală care să impună pârâtului din cauza obligația de a încheia cu reclamantul un contract de concesiune.
Astfel, art.1077 și 1080 Cod civil, invocate de reclamant în susținerea cererii, fac vorbire despre «obligația de a face», care presupune, ca premisă, existența unui contract valabil încheiat intre părți, cu respectarea principiului libertății contractuale, și nicidecum nu impun unei persoane obligația de a încheia un astfel de contract. De asemenea, nici celelalte texte legale invocate de reclamant, respectiv art.20 din Legea nr.273/2006, art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991, art.1 alin.2 și 3 din OUG nr.54/2006, nu fac vorbire despre vreo obligație legală a pârâtului la încheierea unui contract.
Așa fiind, reținând ca încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul libertății contractuale, instanța a apreciat că nu poate dispune obligarea pârâtului, peste voința sa, la încheierea unui contract de concesiune cu reclamantul, atât timp cât nu exista o astfel de obligație legală sau contractuală în sarcina sa. Pe cale de consecință, instanța a respins ca neîntemeiata cererea formulata de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel M. București, prin Primar General, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesionare cu privire la apartamentul 44 din București, . M 107, sector 3.
În motivarea cererii de apel se critică hotărârea atacată pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, conform cărora „Hotărârea a fost dată fără temei legal sau cu aplicarea greșită a legii”, în esență arătându-se următoarele:
În fapt, M. București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâta R. S. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent ., ..M107, sector 3.
Se consideră greșită soluția instanței prin care a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
In fapt, la data de 17.03.1992 sub nr.2419, intre Imobiliara RA (in prezent Direcția de Investiții din cadrul Primăriei Municipiului București) și BRD s-a încheiat un contract de asociere pentru terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune de către părțile contractante și exploatarea distincta a blocului M107 din ansamblul Unirii situat în București, sector
La data de 17.06.1996 s-a încheiat actul adițional nr.1 la contractul de asociere prin care s-a prevăzut la art.1 ca BRD îi reveneau un nr.de 35 de apartamente, situate la scările 1 și 2, în aportul acesteia în asociere, respectiv 59,78%.
Potrivit art.IX lit.b din contract, BRD se obliga sa achite anual taxa de concesionare a terenului în valoare de 843.865 lei.
Prin art.3 la actul adițional nr.1 la contractul de asociere, se prevede ca terenul aferent apartamentelor, în suprafața de 959 mp., s-a concesionat pe durata existentei construcției. BRD având obligația de a achita anual taxa de concesionare în suma de 843.864 lei. suma ce va-suporta anual rata inflației, începând cu data recepției.
Prin contract de vânzare-cumpărare se transmite către pârâtă în deplină proprietate și posesie apartamentul 44 situat în București, . 107 sector 3.
Potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991 republicată (privind autorizarea executării lucrărilor de construcții coroborate cu prevederile art.1 alin.2, 3 din OUG nr.54/2006 Primăria Municipiului București avea și are dreptul de a pretinde plata taxei de concesiune pentru cota de teren aferentă apartamentului deținut de către pârâtă, teren care în drept este proprietatea unității administrative.
Prin prisma prevederilor legale menționate mai sus. pârâta nu poate avea calitatea de proprietar asupra terenului și nici nu poate pretinde în viitor ca are calitate de proprietar, fiind doar deținător și pe cale de consecință trebuie să plătească taxa de concesiune. Dispozițiile imperative ale Legii nr.273/2006 privind finanțele publice locale arată că administrația publică locală are responsabilitatea de a asigura o administrare eficientă a bunurilor (proprietate publică și privată) deținute (art.20 alin.1 lit.e).
Insă, neîncheierea de acte juridice între Primăria Municipiului București și pârâtă cu privire la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent a creat dificultăți în încasarea taxei de concesiune. Pe rolul instanței de judecată a fost formulată acțiune de recuperare a acestor sume, acțiune respinsă întrucât contractul de asociere reprezintă un act juridic care nu este opozabil pârâtei, obligația de plată a taxei de concesiune putând fi asumată doar printr-un contract de concesiune încheiat între acesta din urmă și Primăria Municipiului București.
In baza Ordonanței nr.119/31.08.1999. privind auditul intern și controlul financiar preventiv, sumele reprezentând taxa de concesionare trebuie recuperate de la persoanele care au ca obligație plata acestora, astfel încât să fie îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 20 din Legea nr.273/2006 coroborate cu prevederile 40 alin.2 și 41 din legea nr.50/1991.
Prin decizia civilă nr.665A/21.06.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M. București, prin Primarul General.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că la 17.03.1992, între Imobiliara RA (în prezent Direcția de Investiții din cadrul Primăriei Municipiului București prin Primarul General) și BRD s-a încheiat contract de asociere nr.2419 pentru terminarea lucrărilor de construcție, punerea în funcțiune de către părțile contractante și exploatarea distinctă a . Unirii, situat în București, sector 3.
Prin actul adițional nr.1 la contractul de asociere din 17.06.1996 s-a prevăzut la art.1 că BRD-ului îi revine un nr. de 35 apartamente situate la ., respectiv 59,78%. BRD s-a obligat să achite anual taxa de concesiune pentru teren – 843.865 lei.
Prin art.3 la actul adițional nr.1, contractul de asociere prevede că terenul aferent, în suprafață de 959 mp, se concesionează pe durata existenței construcției, BRD având obligația de a achita anual taxa de concesionare.
Banca a înstrăinat către intimată . București, Aleea E. B., ., fără să prevadă în contract transferul concesiunii, respectiv subrogarea băncii pentru cota de teren aferentă apartamentului înstrăinat.
În aceste condiții, Primăria poate solicita taxa de concesiune de la partea cu care a contractat această obligație.
În lipsa unei clauze exprese în contractul de vânzare-cumpărare, dobânditoarea nu poate fi obligată la această taxă.
Dreptul de concesiune se transmite prin contractul care reprezintă expresia libertății de voință a părților contractante.
Pe cale de consecință, contravaloarea dreptului de concesiune nu poate fi soluționată în virtutea legii, în lipsa unei stipulații contractuale.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a reținut sentința instanței de fond ca legală și temeinică și a respinge ca nefondat apelul.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M. București, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată ca fiind temeinică și legală.
În motivarea recursului său, recurentul a arătat că, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, instanța de judecată a respins în mod eronat apelul Municipiului București, reținând în considerentele hotărârii pronunțate faptul că în cauză dispozitiile art.40 alin.2 și art. 41 din Legea nr.50/1991 nu se refera la transmiterea obligatiei de plata a taxei de concesiune ci la transmiterea dreptului de concesiune.
În fapt, M. București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâta R. S., solicitând instanței ca prin hotararea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la încheierea contractului de concesiune pentru apartamentul nr.44 situat în B., ..6, . 3 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, prin contractul de asociere nr._ încheiat între CGMB și BRD s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului MI07 din Ansamblul Unirii, situat in București, sector 3.
Prin contractul de vânzare-cumpărare incheiat se transmite către intimata parata în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.44 situat în București, ..6, ..
Potrivit art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991 cumpărătorul este obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției, care aparține municipalității, ceea ce evidențiază calitatea de concesionar al terenului. În art.2.2 din contractul menționat s-a prevăzut că aportul părților contractante privind obiectul asocierii este de 49,55% pentru CGMB și 50,45% pentru BRD. Se mai arată că prin art.10.4 din contract s-a menționat ca BRD se obligă să achite taxa de concesiune a terenului construit pe perioada existenței construcției.
Se precizează foarte clar și în contractul de concesiune ca: «Pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin prezentul contract, partea în culpă datorează celeilalte părți penalități precum și daune. Aceste daune se datorează numai în măsura în care prejudiciului nu a fost acoperit prin plata penalităților.
Penalitățile pentru neasigurarea obligațiilor contractuale asumate de părțile contractante sau pentru executarea acestor obligații se calculează pentru fiecare zi de întârziere de 0,5 % în primele 30 de zile și 1 % pe perioada ce depășește 30 zile.
Din înscrisurile de la dosarul cauzei reiese în mod cert că taxa de concesiune a fost calculată în raport cu suprafața aferentă apartamentului deținut de către intimata parata, taxa la care anual se aplică indicele de inflație.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs, conform art. 305 C.proc.civ..
Examinând decizia recurată și actele dosarului, prin prisma criticilor de recurs formulate de recurentul-reclamant și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Curtea constată că recursul este nefondat.
Instanțele de fond și de apel au reținut că, în fapt, prin contractul de asociere nr. nr.2419/17.03.1992 încheiat între Imobiliara R.A. (în prezent Direcția de Investiții din cadrul Primăriei Municipiului București prin Primarul General și BRD SA, s-a stabilit terminarea lucrărilor de construcție, punerea în funcțiune de către părțile contractante și exploatarea distinctă a . Unirii, situat în București, sector 3. Prin actul adițional nr.1 la contractul de asociere, din 17.06.1996, s-a prevăzut la art.1 că BRD-ului îi revine un nr. de 35 apartamente situate la ., respectiv 59,78%. BRD s-a obligat să achite anual taxa de concesiune pentru teren – 843.865 lei, iar prin art.3 la actul adițional nr.1, contractul de asociere se stipulează că terenul aferent, în suprafață de 959 mp, se concesionează pe durata existenței construcției, BRD având obligația de a achita anual taxa de concesionare.
De asemenea, s-a reținut că printr-un contract de vânzare-cumpărare autentificat B.R.D.a înstrăinat către intimată . București, Aleea E. B., ., contractul nestipulând asupra transferului concesiunii, respectiv, în privința unei subrogări a băncii pentru cota de teren aferentă apartamentului înstrăinat.
Sub acest aspect, Curtea constată că, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă – hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – recurentul se raportează la dispozițiile art. 40 alin.2 din Legea nr. 50/1991 și art. 1077 și art. 1080 cod civil (invocate prin acțiune), care reglementează executarea silită în natură a obligațiilor, și consideră că aceste dispoziții legale ar impune pronunțarea de către instanțele de judecată a unei hotărâri prin care prin care intimata-pârâtă să fie obligată la încheierea contractului de concesiune pentru terenul în litigiu.
Or, analizând dispozițiile art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991, republicată, Curtea nu poate stabili că aceste dispoziții legale determină obligația încheierii unui contract de concesiune, în absența acordului pârâtei, pe care instanța ar trebui să-l suplinească, ci, dimpotrivă, că dreptul de concesiune asupra terenului, corespunzător cotei dreptului de proprietate, decurge ex lege, ceea ce ar fi suficient pentru a justifica obligarea proprietarului construcției de a plăti taxa de concesiune aferentă terenului și corespunzătoare dreptului.
Altfel spus, temeiul de drept invocat de către recurent, art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991, nu generează o obligație civilă, în mod direct și nemijlocit în sarcina proprietarului apartamentului, din moment ce nu a existat niciun alt fapt juridic care să determine nașterea unei asemenea obligații. Concesionarea imobilului se face în baza unui contract încheiat pe baza consimțământului liber exprimat al ambelor părți contractante, prin care partea se obligă să achite o redevență.
Este evident că, numai pârâta este cea care poate decide dacă dorește sau nu să intre în legături contractuale cu reclamantul, neexistând nicio obligație legală a acesteia la încheierea unui contract, având în vedere principiul libertății contractuale care guvernează încheierea actelor juridice civile.
În același sens, nici dispozițiile art.1077și art.1080 Cod civil nu impun unei persoane obligația de a încheia un astfel de contract de concesiune, prevederile art.1077 Cod civil reglementând doar posibilitatea ca, în cazul nerespectării obligațiilor de a face, creditorul să fie autorizat de instanța judecătorească să le aducă el la îndeplinire, în contul debitorului.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție legală și temeinică, nefiind incident motivul de modificare invocat, astfel încât, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant M. București, prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 665 A din 21.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă R. S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER
M. C.
Red. M.A.N.G.
Tehnored. C.S./M.
Ex.2/ 26.02.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – S.O.
- M.S.
Jud.sector 3 București – D.A.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 978/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 158/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
