Pretenţii. Decizia nr. 565/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 565/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 45062/3/2010
Dosar nr._
(174/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.565
Ședința publică de la 28.03.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către recurentul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2003 din 14.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. I. și C. S..
P. are ca obiect:pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Kalamar C. Zsuzsana, în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți C. I. și C. S., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimaților reclamanți arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului P., de asemenea, arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului P. arată că va pune concluzii atât pe recursul declarat de către M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, cât și cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât motivele sunt similare și vizează greșita acordare de despăgubiri materiale.
În ceea ce privește bunurile mobile, consideră că din reglementarea Legii nr.221/2009 și anume art. 5 alin. 1 lit. b, rezultă că legiuitorul a avut în vedere la acordarea de despăgubiri doar bunurile imobile, având în vedere că în continuarea acestui articol se precizează faptul că acordarea acestor despăgubiri este condiționată de neacordarea acestora în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 și care se referă doar la bunurile imobile. Mai mult decât atât, solicită a se observa că imobilul în litigiu nu a fost confiscat în urma unei hotărâri de condamnare sau în urma unei măsuri cu caracter politic, ci ca urmare a Decretului nr. 243/1950, decret de expropriere pentru utilitate publică.
Referitor la expertiza tehnică de evaluare a bunurilor mobile, urmează a se avea în vedere faptul că experții nu au avut la dispoziție bunurile mobile pentru a le evalua, la întocmirea lucrării raportându-se la prețurile actuale ale unor bunuri asemănătoare. Consideră că această expertiză nu a fost efectuată cu respectarea condițiilor legale.
Cu privire la expertiza tehnică imobiliară, de asemenea, apreciază că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, întrucât experții nu au avut în vedere anumite corecții în ceea ce privește vechimea și prețurile actuale ale unor imobile similare.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea celor două recursuri, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii și a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale.
Avocatul intimaților reclamanți solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită a se avea în vedere faptul că în fața primei instanțe reprezentantul Ministerului P. a pus concluzii de admitere a acțiunii privind acordarea de despăgubiri materiale, atât cu privire la bunurile mobile, cât și în ceea ce privește bunul imobil.
De asemenea, urmează a se observa faptul că nici reprezentantul Ministerului Finanțelor Publice și nici reprezentantul Ministerului P. nu au formulat obiecțiuni la cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză. Mai arată că în niciunul dintre cele două rapoarte de expertiză nu există adăugiri de TVA, așa cum se susține astăzi de către reprezentantul Ministerului P..
În ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale referitoare la bunurile mobile, apreciază că este greșită interpretarea reprezentantului Ministerului P. cu privire la faptul că art. 5 dispune la alin. 1 lit. b acordarea de despăgubiri numai cu privire la bunurile imobile, având în vedere că Legea nr. 221/2009 spune că „se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate”. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere faptul că legea nu distinge că este vorba exclusiv despre bunuri imobile. Dacă legiuitorul ar fi vrut să dispună acordarea de despăgubiri doar cu privire la bunurile imobile, ar fi precizat acest lucru cu exactitate.
Urmează a se observa faptul că în cauză este vorba de bunuri mobile confiscate, aspect ce rezultă din procesele verbale de sechestru.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanții C. I. și C. S. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR PUBLICE, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat paratul la echivalentul în lei a sumei de 140 000 Euro (o sută patruzeci de mii Euro), de la data plații, cu titlu de despăgubiri morale pentru internarea în colonie de muncă pe termen de 12 luni și dublarea pedepsei la 24 luni în urma tentativei de evadare suferită de tatăl lor, C. I. EUGENIU, între anii 1950-1951.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că tatăl lor, numitul C. I. EUGENIU, fiul Iui I. și A., născut la data de 24.06.1877 și decedat la data de 10.12.1954, a fost ridicat de o echipa a securității de la domiciliul sau din București, Calea Victoriei nr.170, in iunie 1950, la ora 1 noaptea, după ce aceștia au spart ușa apartamentului.
In ziua următoare, la 10 dimineața, au venit din nou câteva persoane, de la procuratură și miliție, cu un ordin de evacuare a magazinului de antichități, proprietatea părinților lor, aflat alături de locuința acestora, pe Calea Victoriei nr. 164. A fost aruncată în camioane toată mobila din magazin și depozit. Mama lor a reușit sa duca câteva obiecte mai mici din magazin în casa în care locuiau (ceramica si câteva tablouri).
Tatăl reclamanților a fost dus în acea noapte la Penitenciarul Rahova, apoi la cel din Mihailesti și, în cele din urmă, la Canal, la Cernavoda.
Prin decizia MAI nr. 49/1950, tatăl reclamanților, în vârstă de 73 de ani, a fost internat în colonia de muncă Cernavodă.
Întrucât era în vârsta și suferea de diferite afecțiuni, nu putea suporta regimul de detenție și a încercat de câteva ori să se sinucidă.
S-a aruncat în două rânduri în fața camionului, dar a scăpat cu lovituri, fără să fie omorât. De asemenea, în timp ce lucra într-o zi la 100 m de D., a încercat să ajungă la apă si să se înece, dar fost prins.
Încercarea sa de sinucidere a fost însă interpretată ca o tentativă de evadare și a primit dublarea pedepsei, adică încă 12 luni.
Întrucât era închis, tatăl reclamanților nu a putut sa-si apere interesele si bunurile sale (imobilul din Calea Victoriei), care, prin manevre mișelești, a fost preluat abuziv de stat, în casa lor ajungând să locuiască chiar procurorul, care a cerut condamnarea tatălui lor.
In urma condamnării tatălui reclamanților și confiscării averii, familia lor a rămas fără venituri sau întreținător, fără bunuri, mama reclamanților fiind nevoită să muncească din greu să-i întrețină.
Reclamanții au precizat că au beneficiat de măsuri reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr.118/1990 începând cu 01.03.2008.
S-amai arătat de către reclamanți că daunele morale solicitate prin acțiune reprezintă o „reparație morala pecuniara rezonabilă", având în vedere traumele la care a fost supusă întreaga familie, atât in perioada în care a fost închis tatăl lor, cât și după aceea.
În drept: art. 1 pct. 2 lit. a), art. 5 alin 1) lit. a) din Legea nr.221/2009, OUG nr.214/1999, art. 112 C.pr.civ.
La termenul din 02.02.2011, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare, prin care au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării tatălui lor, C. I. Eugeniu, precum și obligarea pârâtului, în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, la despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea imobilului din București, Calea Victoriei nr. 164 fost 178, precum și a bunurilor mobile confiscate conform proceselor-verbal de sechestru nr. 1, 2, 3 și 4 din 10.06.1950 respectiv 09.08.1950.
La data de 30.05.2011 pârâtul a depus întâmpinare, prin serviciul registratură, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.2003/14.11.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanți astfel cum a fost completată; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 63.478 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și suma de 723.333,4 lei reprezentând cota de 2/3 din contravaloarea bunului imobil situat în București, Calea Victoriei nr. 164 (fost 178), sector 1; a respins ca neîntemeiate capătul de cerere privind acordarea de daune morale și capătul din cererea completatoare privind constatarea caracterului politic.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamanților, I. Eugeniu C., a fost arestat la data de 09.06.1950 pentru manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist și, prin decizia M.A.I. nr. 49/1950, a fost internat într-o colonie de muncă pe timp de 12 luni.
În ceea ce privește capătul din cererea completatoare privind constatarea caracterului politic al măsurilor luate față de tatăl reclamanților, tribunalul a constatat că autorul acestora, numitul I. Eugeniu C., a fost arestat, însă nu a fost condamnat penal pentru o anumită faptă, nefiind îndeplinite astfel condițiile impuse de prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 pentru a se putea constata caracterul politic al condamnării.
În ceea ce privește măsura administrativă a internării numitului I. Eugeniu C. într-o colonie de muncă, tribunalul a constatat că această măsură a fost prevăzută în mod expres de către legiuitor ca reprezentând o măsură administrativă cu caracter politic, astfel că nici în acest caz nu se impune constatarea caracterului politic al acestei măsuri.
În consecință, capătul din cererea completatoare privind constatarea caracterului politic a fost respins ca neîntemeiat.
În ceea ce privește daunele morale solicitate în temeiul aceleiași legi de reparație, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr.1385/2010, Curtea Constituțională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora conform cărora: „Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la..."
Pentru a decide astfel, Curtea Constituțională a reținut că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.118/1990 republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările si completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989."
În acest context, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 „nu respectă regulile de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii, în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită". Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Prin urmare, s-a apreciat că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Curtea a observat că „în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României, când a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „legalitate au fost grav atinse".
Față de cele reținute mai sus, în lumina Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, văzând și prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție conform cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției", tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată.
Referitor la capătul din cererea completatoare privind acordarea daunelor materiale constând în contravaloarea bunurilor preluate abuziv de stat, tribunalul a constatat că, prin notificarea înregistrată sub nr. 864/10.07.2001 la B.E.J. „S. și N.”, reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2011, restituirea terenului situat pe Calea Victoriei nr. 164 în suprafață de 137,28 mp, teren ce a fost expropriat împreună cu clădirea aferentă, prin Decretul nr. 243/1950, clădirea fiind ulterior demolată, iar bunurile mobile existente la data preluării în clădire au fost sechestrate.
Pe de altă parte, prin notificarea nr. 5680/02.11.2001 înregistrată la același birou de executori judecătorești, numitul C. C. G. a solicitat, în calitate de nepot de fiu de pe urma defunctului C. I. Eugeniu, restituirea în natură a terenului situat în Calea Victoriei nr. 164, sector 1, în suprafață de 137,28 mp.
Întrucât vizează același imobil, cele două notificări menționate mai sus au fost conexate.
Din actele existente la dosar, tribunalul a reținut că imobilul pentru care s-au depus notificările precizate mai sus a aparținut autorului reclamanților, C. I. Eugeniu, acesta dobândindu-l prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9896/08.03.1947 de Tribunalul Ilfov – Secția notariat.
Prin Decretul nr. 243/1950, a fost expropriat imobilul – teren și construcție – situat în București, Calea Victoriei nr. 164, proprietatea I. C., pentru a fi folosit de către M. de Finanțe.
Din actele de stare civilă existente la dosar, tribunalul a constatat că reclamanții sunt fii ai defunctului C. I. Eugeniu, căruia i-a aparținut imobilul din litigiu înainte de expropriere.
De asemenea, tribunalul a constatat că numitul C. C. G. este nepot de fiu (C. M. M.) al defunctului C. I. Eugeniu, care culege din moștenirea celui din urmă cota-parte ce a revenit tatălui său la decesul bunicului.
Întrucât notificările formulate de reclamanții din prezenta cauză și de numitul C. C. G. vizează același imobil, iar acestora, în calitate de descendenți, le revine câte o cotă de 1/3 din moștenirea defunctului C. I. Eugeniu, tribunalul a admis capătul din cererea completată privind daunele materiale și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 63.478 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și suma de 723.333,4 lei reprezentând cota de 2/3 din contravaloarea bunului imobil situat în București, Calea Victoriei nr. 164 (fost 178), sector 1.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de către reclamanți, ca neîntemeiată.
In motivare, recurentul pârât a susținut că în lumina art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Textul de lege face referire la bunurile care nu au fost restituite sau pentru care nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
Astfel, obiectul reglementarii îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
De altfel, în expunerea de motive la Legea nr.221/2009, se menționează „aceste bunuri sunt calificate de către art.2 alin (1) lit.b) din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv".
Dispozițiile art. 5 alin (1) lit.b) din Legea nr.221/2009 prevăd: „(1)Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare."
Dacă în prima parte a alin.(1) lit.b) al acestui articol se observă că nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementarii, în cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr.10/200, precum și cele ale Legii nr.247/2005.
Mai mult decât atât, art.6 alin (2) din Legea nr.10/2001 definește noțiunea de imobile, în înțelesul acestui act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
De asemenea, alin.(2) al art.6 din actul normativ citat anterior face vorbire despre utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Astfel, din dispozițiile art.5 alin (1) lit.(b) din Legea speciala, rezultă ca legiuitorul a avut in vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativa cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natura sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
In acest sens, vin si dispozițiile art.5 alin (5) din Legea nr.221/2009 potrivit cărora: „Acordarea de despăgubiri in condițiile prevăzute la alin.(1) lit.(b), atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 republicata, cu modificările si completările ulterioare sau a Legii nr.247/2005, cu modificările si completările ulterioare".
Conform art. 5 din Legea 221/2009 :" (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al //-/ea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Lecții nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare."
Prin urmare, pentru a putea fi acordate despăgubiri materiale conform Legii nr. 221/2009, trebuie sa fie îndeplinite doua condiții: ca bunurile să fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; iar o a doua condiție este ca bunurile respective să nu fie restituite sau obținute despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001.
Or, prima condiție referitoare la faptul ca bunurile pentru care se acordă despăgubirile materiale să fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare nu este îndeplinita și, prin urmare, acordarea de despăgubiri materiale pentru imobilul expropriat nu se încadrează la disp.art.5 lit.b din cadrul Legii nr.221/2009.
Astfel, imobilul mai sus menționat nu a fost confiscat ca urmare a unei hotărâri de condamnare sau ca efect al unei masuri administrative așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, ci ca urmare a aplicării Decretului nr. 243/1950, așa cum rezultă din procesele verbale.
Totodată, în ceea ce privește domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele materiale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, recurentul pârât consideră că există reglementari paralele și anume, pe de o parte, Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06.03._89, Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, iar, pe de alta parte, Legea nr.221/2009 și Decretul Lege nr. 118/1990 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.
De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că reclamantul a formulat în baza Legii nr.10/2001 notificare înregistrată sub nr. 864/10.07.2001.
Totodată, recurentul pârât a susținut că în mod eronat a omologat instanța de fond raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât acestea nu reflectă valoarea reală a bunurilor expertizate.
Astfel, în raport de evaluarea făcută de expertul bunuri mobile, recurentul a arătat că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de faptul că evaluatorul nu a avut la dispoziție documente din care să rezulte vechimea bunurilor expertizate, multe bunuri fiind cu perioade normate scurte de existență (coeficient de diminuare de 15%) și nicio corecție de 10% pentru negociere. De asemenea, valorile unitare prezentate conțin TVA, iar eventualele despăgubiri se acordă fără TVA.
In ceea ce privește expertiza bunuri imobile, recurentul a arătat că în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor in tranzacțiile imobiliare. Ca urmare, a susținut necesitatea aplicării unei corecții negative de 10% pentru procese în curs și de cca 15% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc.
Totodată cu privire la evaluarea construcțiilor, recurentul a arătat că instanța de judecată ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că indicii de actualizare utilizați conțin TVA, ca urmare și valorile stabilite conțin TVA.
În consecința, având în vedere cele învederate mai sus, recurentul a susținut că suma stabilită în cele două rapoarte de expertiza efectuate în cauză este exagerat de mare.
De asemenea, în opinia recurentului pârât, reclamantul, pentru a putea primi despăgubirile materiale, trebuia să facă dovada faptului că s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii în ceea ce îl privește pe autorul acestora.
Recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul acordării daunelor materiale.
Din cuprinsul art. 5 alin.1 lit. b al Legii nr.221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată ca daune materiale numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile unor legi speciale.
In cauza, trebuiau avute în vedere, din acest punct de vedere, numai bunurile mobile deoarece doar cu privire la acestea a existat prezumția ca au fost ridicate de la magazinul reclamantului si sechestrate cu ocazia arestării tatălui reclamanților. Cu privire la aceste bunuri reclamanții au făcut dovada ca bunurile au fost sechestrate, iar sarcina probei cu privire la o eventuala restituire a acestora a trecut în sarcina pârâtului care ar fi trebuit sa probeze invaliditatea acestei teze.
In ceea ce privește restituirea imobilului in speța, recurentul a susținut că acesta nu se încadra în condițiile stabilite imperativ de norma aplicabila în sensul că nu rezultă din acțiunea și probele administrate de reclamanți vreo legătură între măsura luată față de autorul reclamanților și exproprierea imobilului a cărei restituire se cere, deoarece imobilul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică și nu s-a făcut dovada că acest mod de trecere în proprietatea statului a fost abuziv, în sensul Legii nr. 221/2009.
De altfel, chiar și în contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în anul 1947, autorului reclamanților, în calitate de cumpărător, i s-a adus la cunoștință faptul că imobilul urma să fie expropriat în vederea realizării aliniamentului stabilit pentru clădirile din zonă.
Mai mult, în anul 1951, imobilul apare ca fiind demolat fapt care duce la concluzia că exproprierea s-a făcut pentru cauze de utilitate publică, urmând a se reține și că exproprierea a avut loc după 4 luni de la internarea în colonie a tatălui reclamanților.
De asemenea, acest recurent a susținut că hotărârea atacată este netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor materiale acordate.
Din cuprinsul art.5 alin.l lit.b al Legii nr.221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată ca daune materiale numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile unor legi speciale.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale ce li s-ar cuveni reclamanților, recurentul a susținut că hotărârea este netemeinică cu privire la bunurile mobile sechestrate deoarece pe de o parte, procesele verbale de sechestru sunt ilizibile în mare parte-filele 62-65- din dosar, iar valorile acestora sunt incerte deoarece în absența stabilirii clare a valorii de piață a acestora la momentul sechestrării cu actualizarea sumei, orice evaluare este lipsită de argumente juridice. Valorile bunurilor mobile trebuiau stabilite prin raportare la momentul sechestrării, situație pe care expertul nu a avut-o în vedere.
In ceea ce privește cuantumul sumei propuse de expert și însușite de către instanța cu privire la bunul imobil, pe de o parte din probele administrate nu a rezultat că împotriva reclamanților sau a autorilor acestora ar fi fost pronunțată o sentință penală de condamnare cu caracter politic și cu confiscarea averii sau o măsură administrativă cu caracter politic conform definiției date de art.3 din Legea nr. 221/2009 cu efecte privind trecerea în proprietatea statului a imobilului care, așa cum se recunoaște chiar de reclamanți, a fost expropriat pentru cauze de utilitate publică și nu ca urmare a unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic, iar pe de alta parte, valorile stabilite si calculate sunt in mod vădit mai mari decât cele de pe piața libera rezultând din aplicarea unei metode de evaluare nepotrivite și în divergență cu valorile reale de piață, iar calculul sumei de 2/3 este greșit aritmetic.
Recurentul a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală și sub aspectul nerespectării principiului indivizibilității litisconsorțiului necesar care a rezultat pe parcursul procesului.
Reclamanții au formulat cererea în temeiul Legii nr.221/2009, solicitând despăgubiri pentru exproprierea imobilului din București, Calea Victoriei nr.164 fost 178, cu motivarea că această expropriere a avut loc urmare a măsurilor abuzive de arestare și internare într-o colonie de muncă a tatălui reclamanților. Or, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, în notificarea depusă de moștenitorii lui C. I. EUGENIU, în temeiul Legii nr.10/2001, figurau 3 moștenitori, respectiv reclamanții în calitate de moștenitori de gradul I, copii ai defunctului și de către numitul C. C., moștenitor din prima clasa ca nepot de fiu predecedat.
Față de această situație, recurentul a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea existenței unui litisconsorțiu necesar, deoarece trei moștenitori și nu doi au solicitat despăgubiri asupra imobilului și ar fi avut același drept de exercitare a acțiunii.
Recurentul a considerat că prin pronunțarea hotărârii și exercitarea dreptului la acțiune de către reclamanți, fără indicarea tuturor persoanelor titulare ale dreptului și exercitării dreptului la acțiune, deci fără judecarea în contradictoriu a tuturor persoanelor care sunt titulare ale aceluiași drept, s-ar produce efecte juridice care ar micșora patrimoniul aceluia care, deși titular de drept, este „penitus extranei” față de această cauză, respectiv C. C..
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, având în vedere interdependența criticilor celor doi recurenți, care vizează capătul capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat despăgubiri materiale, urmează a analiza concomitent criticile formulate de către cei doi recurenți, constatând următoarele:
Prin cererea completatoare, reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii luate față de tatăl lor, C. I. Eugeniu, precum și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, la despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea imobilului din București, Calea Victoriei nr. 164 fost 178, precum și a bunurilor mobile confiscate conform proceselor-verbal de sechestru nr. 1, 2, 3 și 4 din 10.06.1950, respectiv 09.08.1950.
Pentru soluționarea capătului de cerere vizând despăgubirile materiale, Curtea reține incidența dispozițiilor art. 5 alin (1) lit.b) din Legea nr.221/2009 care prevăd: „(1)Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al //-/ea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) (…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Așadar, din interpretarea logică acestui text legal cu caracter special, Curtea constată că pentru a se putea acorda despăgubiri materiale, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, este necesară, pe de o parte, îndeplinirea condițiilor premisă a stabilirii caracterului politic al măsurilor de condamnare sau administrative dispuse împotriva autorului reclamanților în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar pe de altă parte, a condiției ca reclamanții să probeze că bunurile a căror contravaloare se solicită au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau de adoptare a măsurii administrative cu caracter politic, iar cei în cauză nu au fost anterior despăgubiți în condițiile stabilite prin dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
În cauză, situația premisă privind acordarea de despăgubiri materiale este îndeplinită în prezenta cauză, tribunalul reținând caracterul politic al măsurii luate față de autorul reclamanților – descendenți de gradul întâi - aspect care nu a fost criticat de către recurenți, soluția dată capătului de cerere vizând constatarea caracterului politic în sensul solicitării formulate de aceștia intrând în putere de lucru judecat.
Numai că, așa cum s-a arătat anterior, prin dispoziția prevăzută la litera b a art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, legiuitorul a dorit să dea satisfacție doar celor care au suferit de pe urma măsurilor cu caracter politic luate de către regimul comunist prin înlăturarea efectelor survenite în patrimoniul acestor persoane, prevăzând în mod expres acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, condiție care trebuie probată de către titularii acțiunii.
Astfel, raportat la speța în cauză, cât privește solicitarea reclamanților de a li se acorda despăgubiri materiale pentru imobilul situat în București, Calea Victoriei nr. 164 fost 178, Curtea apreciază că aceasta nu se încadrează în condițiile stabilite imperativ de norma aplicabilă – art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009 - întrucât nu rezultă din probele administrate de reclamanți vreo legătură între măsura luată față de autorul reclamanților și exproprierea imobilului a cărui contravaloare se cere, deoarece imobilul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică și nu s-a făcut dovada că acest imobil ar fi fost în fapt confiscat, consecință a măsurii administrative luată față de autorul acestora în sensul Legii nr. 221/2009.
Astfel, potrivit adresei nr.4948/1083/07.03.2002 emisă de Primăria Municipiului București – fila 56 dosar fond – imobilul situat în Calea Victoriei nr.164 proprietatea lui I. C. a fost declarat de utilitate publică prin Decretul nr.243/1950.
De asemenea, la fila 58 din dosarul de fond se află adresa nr._/06.11.1950 înaintată autorului reclamanților prin care acesta era înștiințat că se va face o constatare tehnică la proprietatea sa din Calea Victoriei nr.164 expropriat prin Decretul nr.243/1950, fiind rugat să fie de față.
La fila 61 dosar fond se află în copie Decretul nr.243/25.10.1950 prin care se declară de utilitate publică, se expropriază și se trece în proprietatea statului, pentru a fi folosit de M. Finanțelor, imobilul – teren și construcție, situat în București, Calea Victoriei nr.164, proprietatea I. C., acesta nefiind singurul imobil expropriat prin acest decret.
Curtea are în vedere, totodată, mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare al imobilului încheiat în anul 1947, prin care autorului reclamanților, în calitate de cumpărător, i s-a adus la cunoștință faptul că imobilul urma să fie expropriat în vederea realizării aliniamentului stabilit pentru clădirile din zonă: „Cumpărătorul ia act că imobilul este supus exproprierii de către Primăria Municipiului București, pentru aliniere, expropriere pentru care vânzătoarea nu ia nicio răspundere”.
Mai mult, în anul 1951, așa cum rezultă din adresa sus-menționată - fila 56 dosar fond - imobilul apare ca fiind demolat fapt care converge către concluzia că exproprierea s-a făcut pentru cauze de utilitate publică.
Nu mai puțin relevant este și faptul că exproprierea a avut loc după 4 luni de la ridicarea autorului reclamanților și internarea acestuia în colonia de muncă.
Ca urmare, constatând că preluarea de către stat a imobilului situat în Calea Victoriei nr.164, fostă proprietatea autorului reclamanților s-a făcut în temeiul unui act normativ de expropriere în considerarea intenției autorităților statului de a realiza lucrări de utilitate publică în zona respectivă, intenție făcută cunoscută autorului reclamanților, încă de la momentul dobândirii imobilului, efectele actului normativ de expropriere producându-se nu doar în persoana autorului reclamanților, ci a vizat mai multe imobile situate în zona supusă exproprierii, fără a se putea stabili vreo legătură cu măsura administrativă cu caracter politic luată față de acesta, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile cerute cumulativ de prevederile art. 5 alin. 1 lit b din Legea nr.221/2009, astfel că în mod greșit prima instanță a procedat la acordarea de despăgubiri materiale pentru acest imobil.
Cât privește solicitarea reclamanților de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile menționate în procesele verbale de sechestru, Curtea reține din cuprinsul acestora că respectivele bunuri au fost ridicate de organele fiscale ca urmare a neplății impozitelor datorate statului pentru bunurile înscrise pe rolul fiscal.
Mai mult, Curtea constată că aceste procese verbale sunt semnate de către mama reclamanților, în calitate de debitor, aceasta însușindu-și conținutul lor.
Pe toate aceste procese verbale de sechestru se află mențiunea: „Plătiți-vă impozitele prin CEC sau oricare OFICIU POȘTAL …”, ceea ce confirmă ideea de neplată la timp a impozitelor restante.
Referitor la aceste bunuri mobile reclamanții au depus doar aceste procese verbale, or aceste probe nu se coroborează cu nicio altă probă din dosar din care să rezulte că respectivele bunuri ar fi fost în fapt confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate față de autorul reclamanților.
Simpla dovadă a sechestrării unor bunuri în lipsa unei dovezi certe a confiscării acestora și mai ales a legăturii de cauzalitate cu măsura abuzivă cu caracter politic luată față de autorul reclamanților nu poate forma instanței confingerea fermă în ceea ce privește caracterul întemeiat al cererii privind acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea acestor bunuri în temeiul dispozițiilor art. 5alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Reclamanții nu au reușit să facă dovada certă a măsurii confiscării ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luate față de autorul reclamanților și nici că aceste bunuri nu le-au fost restituite în urma sechestrării, dovadă ce le incumba în baza art. 1169 Cod civil.
Așa fiind, Curtea, față de considerentele de fapt și de drept reținute, apreciind că nu se mai impune analizarea celorlalte critici susținute de către recurenți, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă, va admite recursurile declarate de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, va modifica sentința recurată, în parte, în sensul că va respinge și cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și a imobilului, ca neîntemeiată. Totodată, va menține restul deciziilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.2003/14.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. I. și C. S..
Modifică sentința recurată, în parte, în sensul că:
Respinge și cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și a imobilului, ca neîntemeiată.
Menține restul deciziilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I
2 ex/10.04.2013
---------------------------------------------
T.B-Sectia a III-a Civila –C.P.
| ← Cereri. Decizia nr. 252/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 2132/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
